«

»

Cristalul oglinzii în moarate ape

Răspunsuri pentru Will – Sonete, Răspunsuri pentru Anne – Sonettina – impresii de cititor asupra celor două volume ale autorului Ovidiu Oana-Pârâu

Cu cele două volume în faţă şi cu cele două percepţii în faţa mea, scrise după îndelungate şi atente citiri, încerc sintetizarea acestora exprimându-mi un punct de vedere literar, asumându-mi o responsabilitate pe care mi-o iau fără alt aviz decât cel al prea cititorului, un punct de vedere a cărei demolare stă în puterea autorului asupra mesajului cărţilor, ca şi al dumneavoastră, avizaţi cititori. Consider că o carte se prezintă singură, sau, mai nou, pe coperta patru a fiecăreia s-ar însera câteva cuvine ale criticilor avizaţi. Dar cum stilul sobru al celor două volume ne aduce trainice, clasice impresii, trec peste uzualul instaurat într-un prezent în care, notele de cititor mai mult încarcă decât simplifică orice conţinut. Lumea se grăbeşte, prezentele din contră, se aşează trainic. Încerc de asemenea să dau justă valoare autorului, locul său în literatura românească modernă, simplificată până la naraţiuni deseori sterile, căreia-i lipseşte doar miezul. Şi intervine aici o mişcare neaşteptată de prestidigitator, o iluzionie, apărută în momentul îndepărtării lor pentru a-mi face loc scrierii, eliberându-mi locul de lângă laptop. Pun pe măsuţa de lângă birou prima carte – Răspunsuri pentru Will – cu faţa, şi lângă ea, răspunsuri pentru Anne cu spatele, explicit coperta unu – Will faţă şi coperta patru – Anne. ŞI-MI APARE ca-n scamatoria de mare clasă ilustraţia unui singur costum sau smoking ivoir-crem cu cămaşă / cavată / papion desfăcut lejer de culoare granat, ţinută rafinată, de cel mai bun gust. O singură haină îmbracă două personaje? O singură haină, un cuplu! Şi mă cert şi-mi fac vină pentru că n-am spus de la început că de fapt cele două volume nu pot fi despărţite, ele dau nota cuplului unit spre veşnicie, chiar dacă ea, Anne, e intenţionat lăsată ca o umbră a marelui Shakespeare, chiar dacă ea reprezintă bobocul de roză ţinut la vedere pe reverul lui Will , înspre umărul care i-a ţinut pana. Ceea ce spun este o analiză nu neutră, ci obiectivă. Metafizic, mai degrabă epifizic ea îi schimbă traiectoria, îi aduce devenirea, creşterea, extinderea spirituală, farmecul, talentul, cunoaşterea vieţii cu aşteptări, cu aducerea polivalenţei, tragismului, comediei, rătăcirilor, recunoaşterii de sine, întărirea convingerii, prosternării în faţa unui singur şi acelaşi Dumnezeu, căruia el i se închină. Wil devine imaginea moarată a oglinzii Annei, Anna este oglinda lui moarată. Ea nu minte cititorul, care percepe un alter ego doar schiţat, intrând în conexiune directă cu publicul cititor prin tăcere, simţire şi sacrificiu. Acolo unde lumina scrierii reprezintă convexitate, întunericul aducător de lumină prezintă concavitate şi de aici, onduleu, împletire, transpus în zidire prin încercări, curgere. Este adiacentă Zidirea prin şi din dragoste a Anei lui Manole, e transpunerea clasicului peste particularitatea ziditorului român şi nu numai, iar trăinicia ei n-o face decât iubirea. Sacrificăm fiinţa iubită pentru creaţie şi zidire, iubim jertfindu-ne, amintirea rămânând în inima şi trupul nostru pentru totdeauna.

„O singură secundă trăită în iubire,
Înnobilează viaţa şi-nseamnă fericire”
(sărută-mi adevărul …)

„A mea, a ta … de netrăit tristeţea!
Cum altfel e s-o afli răzleţită
Iubirea care macină, irită,
În loc să te alinte şi resfeţe?”
(sonetul 42 … )

În ceea ce-l priveşte pe autorul Ovidiu Oana-Pârâu, mai este cazul să se întrebe cineva, indiferent de onorurile acelora bogaţi în distincţii, medalii, titluri, citind cu atenţie aceste volume, dacă are loc în Literatura română? Nu numai că-şi are locul lui păstrat pentru eternitate, dar are locul aşezat printre cei din treapta de sus a podiumului. Viitorul nu-i va păstra acestuia doar amprenta personală, inegalabilă, ci numele întreg alături de mai marii literaturii noastre. Expun mai jos, din mai noile lui creaţii dezvăluirea însemnând Crezul, Dezamăgirea actuală şi Speranţa. Pentru uşurarea înţelegerii preceptelor, cu voia dumneavoastră, le voi numerota.

Crezul poetului – 1

„Povestea mea? Nu e o-nchipuire!
Nadir, Zenit şi orice alt′ mai poate
Să-mi împlinească sufletul, sau poate
Ce duc spre infinit ori nemurire,
Şi să iubesc cu-ndeajuns iubire,
Flămând sau blând ca cel care socoate
Că a primi târziu serenitate
Este îndeajuns dumnezeire.
Nicicând fi-i-va-mi patima pierdută!
Sub clătinări sau sub credinţa care,
Cu mine zămislită şi născută,
Eu o trăiesc nu-n ziua care doare,
Ci-n viitor, în clipa neavută
Şi-am să iubesc în moarte şi mai tare!
„(povestea mea …)”

Dezamăgirea actuală a poetului – (2)

Eu scriu. Tu scrii. Ei nu citesc!
Arar mai frunzăresc cuvinte,
Picnic frugal printre morminte,
Un fel de-a fi mai nelumesc.
Le e de-ajuns că se iubesc,
Şi nu-şi mai dau răgaz s-alinte
Lacrimi de dor, doar iau aminte
La tot ce-i nou. Ba chiar glumesc
Şi în derâdere iau toate,
Timp, bunăstare, viitor.
Răspundere, a fi dator,
Nu-s pentru azi ori mâine! Poate,
Pentru a fi învingător
Este destul să dai din coate.
„(bacalaureat …)
[învinşii care dau din coate]”

Speranţa poetului – (3)

„Mai am să-ţi spun ceva, aşa cum scris-a
De-nţelepciunea muzelor ne leagă
Menindu-ne să-nsămânţăm obleagă
Cu har de suflet peste veche clisa
Ce maculează inima beteagă:
Nu i-am crezut pe cei care te neagă
Aiurea sau pe maluri de Tamisa!
„Îmi tângui tânguirile trecute”
Ţinut-am minte, încă de copil
Că demiurgul dăruie virtute
Şi-n Cireşar şi celor din April,
Şi celor ce râvnesc la senectute,
DOAR DE-AU clădit ceva, Mărite Will”
„(mai am să-ţi spun ceva …)”

A consemnat pentru dumneavoastră, cu nespusă plăcere,
Adina Dumitrescu
31 ianuarie 2017

Lasă un răspuns