«

»

Ciprian Antoche – versuri

Lumini și umbre

Îmi mîzgâlește luna în fereastră
Fuioare albe de lumină,
Căci raza ei pe bruma glastră
Se vrea a fi steclire plină.

Umbre de pomi, ce peste an
Își hodineau frunzaru-n tindă,
Acum se-ntind pe nalt tavan
Lumina lunii ca s-o prindă.

Ciprina Antoche

Pendula ce bătea în vreme
Sorbind din timpul fermecat,
Și-a poticnit limba devreme
Sub somnul greu și apăsat.

Podeaua scârțâie de umbre
Robită-n trup deșertăciunii,
Cântând sonetul nopții sumbre
Și dirijând mirosul lunii.

Un ultim jar aprins în vatră
Ce pâlpâie lumini din sobă,
Ar vrea mișel să intre-n șatră
Cu-a lunii ceară cursă-n robă.

Întind spre umbre palme moi
Să-ating fiorul lunii vreau,
Dar parcă-acum pereții-s goi
Umbre dispar și nu mai stau.

Unde s-au dus, de ce-au plecat
Taman acum când treze-s toate
Și vraja lunii a lăsat…
Peste odaie gânduri moarte?

Luna s-a dus cu umbra sa
Să-și scalde raze-n altă lume,
Un soare mic…cât o mărgea
Topește-ncet bruma de ciume.

O lacrimă se scurge-n geam
Divină prin a sa făptură,
Cărând cu ea din neam în neam
Urâtul nopții plin de ură

Sunt treaz acum și soare-i tot
În sobă arde-un foc duios,
Lumini de viață, ninse-n clopot
Îmi curg pe creștetul frumos.

Dar soarele va adormi
Și-n vatră se va stinge foc,
Iar luna mea va reveni
Ștergând cu umbre-al meu soroc.

Măicuță, aripă de Rai

Năframa dumitale-ți este ninsă
De anii ce-au trecut doar cu povară,
Dar veșnică și flacără nestinsă
Cerți vremea scursă blestemând ocară.
Grizoanele ce-s ninse-n tâmpla roasă
Te fac icoană sfântă pentru mine,
C-ai fost…și ești…și-ai să rămâi frumoasă
Aidoma unui stup cu harnice albine.

A tale palme crețe de la trudă
Sunt ca safire așternute-n rouă,
Iar fruntea stropi de muncă îți asudă
Voind ca binele din lume să-l lași nouă.
Măicuță sfântă, aripă de cer
Honină-ți oasele robite într-o viață,
Căci ai zdrobit trupu-ți firav de fier
Cărând cu poala soarele din ceață.

Ești ghem de om, micuță și plăpândă
Dar ai putere cât un car cu boi,
Nu cere vieții tale-n plâns osândă
Căci din golașe palme, ne-ai făurit pe noi.
Stai locului și șezi baremi o clipă
Ajungă-ți fuga-n trupul tău lumesc,
Căci Domnu-ți dăruiește a Raiului aripă
Iar eu mă-nchin din suflet, spunându-ți MULȚUMESC!

Fii stâncă…

La ce îți este bun urâtul
Când sufletul mânios te doare,
De ce ai folosi în veci târâtul
Când vertical poți sta-n picioare?
Gura lăcată-ți așterne
Uitând să vorbești pentru tine,
Hodini capu-amar între perne
Scurgând lacrimi și of din suspine.

La ce îți este bună putința
Când zaci zămislit de lăsare,
Și lași să-ți dispară credința
Primită cu har din născare?
Deschide privirea și scoală
Din somn istovit ce-l adii,
Respiră cu saț și răscoală
Puterea ce-o ai și nu știi!

La ce-ți trebuiește ascunsul
Prin fugă de bârfă și ură,
Când poți să îți lupți neajunsul
Sfidând cu iubire din gură?
Privește spre tine cu putere
Și uită că ești doar un necaz,
La nimeni în viață nu cere
Să îți arate cum totul ți-i treaz!

2 comments

  1. Maria Popa

    Sublime versuri! Sincere felicitări, atât dv cât și redacției!
    Măicuță, aripă de Rai… metaforică denumire, dar ași permite să vă contrazic poetic afirmând că măicuța este însăși Raiul și nu doar o aripă a lui.

    1. Ciprian Antoche

      Mulțumesc, stimată doamnă!
      Aprecierea dv. mă onorează! Mama a fost, este și va rămâne Raiul nostru, al omenirii, cât și îngerul păzitor al fiecăruia dintre noi. Reverență!

Lasă un răspuns