«

»

Templul de la Parța – CULTUL MARII ZEIȚE MAMĂ

Parța, o mica localitate pe malul râului Timiș, a exercitat de-a lungul anilor o atracție uriașă pentru generații de arheologi. Determinate de legende, cercetările sistematice încep în anul 1931 și ajung de-a lungul timpului să cuprindă o suprafață de aproape 50 km pătrați unde sunt descoperie peste 42 de situri din neoliticul timpuriu până în Evul Mediu mijlociu. Cea mai recentă etapă de cercetare scoate la lumină după milenii de tăcere, construcții impunătoare pentru acele vremuri, coloane, statui, altare împodobite cu simboluri complexe, blocuri de locuințe cu 4-5 camere, cu etaj și mansardă, cartiere de locuințe. Chiar în mijlocul acestui complex social din care s-au păstrat 40 de locuințe, Gheorghe Lazarovici arheologul de numele căruia se leagă mari descoperiri ale preistoriei balcanilor, descoperă într-o zonă sacră, cel mai vechi templu neolitic de cult din Europa, templul de la Parța.
Și nu este o descoperire întâmplătoare – cu o multitudine de artefacte datate înainte de 6200 î.e.n. sunt situații în siturile civilizației Turdaș la care nimeni din Europa nu s-a așteptat, remarcă Sabin Luca, arheologul inițiat, care continuă și astăzi cercetările dar mai ales interpretarea simbolurilor sacre ale neoliticului românesc.
Templul de la Parța a fost construit la jumătatea mileniului 6 î.e.n. și a suferit mici modificări în etape diferite de timp dar a rămas stabil pe dimensiunile de 12,5 / 7 metri având o arhitectură cultică, un inventar al obiectelor sacre și o împărțire ritualică a încăperilor, în mare parte valabilă și astăzi la religiile moderne. În complexitatea lui, sanctuarul nu putea să apară fără o precedență cultică. Este caracteristica unei vechi societăți agrare care și-a permis construirea, întreținerea și apărarea unui astfel de centru religios. Dar mai ales și-a permis transmiterea informațiilor către generații viitoare prin secrete inițieri. Templul de la Parța are o cameră retrasă unde în prezența a două statui monumentale și a simbolurilor sacre, preotesele oficiau aceste inițieri, o formă de educație bazată strict pe relația maestru-ucenic.
După idealul de frumusețe și perfecțiune al divinității adorate s-au clădit în Europa și în România preistorică două lumi distincte: una neolitică geomorfă care avea ca ideal de perfecțiune oul și pasărea, ( conceptele neolitice fiind sursa de inspirație a sculpturilor fundamentale ale lui Constantin Brăncuși universal identificate ca și spiritualitate românească ) și o altă lume, antropomorfă, indoeuropeană și creștină, care are ca model de perfecțiune divinitatea cu chip de om – după cum remarcă profesorul Ion Ghinoiu în Atlasul Etnografic Român.
Parța era o așezare protourbană, (așa spune profesorul Ghe. Lazarovici) – un târg medieval era cu mult inferior unei astfel de centru economic, religios, social, militar. Clădiri cu 1 – 2 etaje, cuptoare la etaj, construcții pe piloni de lemn cu până la 4 camere, sisteme de scurgere a apei, palisade din trunchiuri uriașe de copaci desfășurate pe kilometric lungime cu porți având șicane, turnuri de pază, transformă așezarea de la Parța într-un început de legendă universală. Alegerea locului de sanctuar și al așezării în întregime era făcută de un inițiat, probabil preoteasa supremă care împrumuta uneori propriul nume așezării nou fondate. Construcția templului a fost realizată având la bază impresionante cunoștințe astronomice; soarele intra în sanctuar prin deschideri însemnate cu simboluri, la o anumită dată luminând în trecerea sa obiecte de cult care aveau repercursiuni în viața întregii comunități, ajungând până pe vasul cu apă sfințită de la baza complexului statuar aflat în camera sacră rezervată doar inițiaților.
Așezarea de la Parța este realizată de o mare comunitate agricolă, activitate des întâlnită în spatiul fertil din jurul muntilor Carpați și pe malurile Dunării. Iar rezistența în timp și implicit continuitatea obiceiurilor, tradițiilor, a spiritualității a avut la bază un secret simplu. În neoliticul românesc a existat un boom demic/demografic pentru că agricultura a permis agricultorilor să aibă mai mulți copii decât își permiteau comunitățile de vânători și pescarii. Necesitatea existenței forței de muncă a câmpului este motivul pentru care sacrificiile umane nu au existat în cadrul comunităților agricole. S-a creat astfel o bază de absorție și din acel moment când teritoriul a fost așa de bine populat, datorat adaptabilității populației la condițiile de mediu, îmbunătațirea tehnicilor de producție în special agricole dar și creșterea gradului de salubritate în cadrul comunităților neolitice, influențele triburilor războinice externe să fie nesemnificative și să putem vorbi de continuitatea spiritualității pe teritoriul actual al României pe o perioadă de cca. 8 milenii, după cum concluzionează lingvistul Adrian Poruciuc.
Un alt secret al statorniciei populației și deci al continuității spirituale încă din perioada neolitică este următorul: așezările preistorice devenite situri arheologice contemporane, sunt suprapuse/coincid deloc întâmplător pe ocnele de sare care marchează efectiv teritoriul civilizației Turdaș, sarea gemă fiind absolut indispensabilă vieții oamenilor și animalelor. De remarcat că cea mai mare concentrație de sare din Europa, sare aflată la suprafață, deci facil de identificat și exploatat, se găsește pe teritoriul actual al Romaniei, dezvăluie arheologul Sabin Luca un pertinent punct de observație.
Personificarea a tot ce înconjoară universul vizibil și nu numai, a respectului reciproc ce implica o astfel de relație vitală pentru societatea de la Parța a dus la creearea primei forme de religie cunoscută în lume: o religie solară bazată pe un calendar lunar, o credință universală. Atributul suprem al divinității era actul de creație – încercarea de personificare a fertilității nu putea să poarte decât chip de femeie.
Marele etnograf Ion Ghinoiu constată că pe teritoriul României credința în Zeița Mamă este atât de puternică încât multe elemente din cultul ei au fost trecute în seama Fecioarei Maria creștine. Spiritualitatea antică era concepută pe un model feminin; sunt milioane de idoli feminini de diferite dimensiuni descoperiți în civilizațiile preistorice de pe teritoriul României, încât nu este posibilă numărarea lor pentru că în fiecare nou sit arheologic din perioada neolitică se găsesc zeci de idoli.
Zeița Mamă era legată de echinocțiu de primăvară. Comform datelor calendarelor antice raportate la cele actuale, echinocțiu de primăvară era pe 9 martie, când se celebra ziua Marii Zeițe Mamă neolitice. Peste ea, creștinismul a suprapus-o pe mucenița Evdochia un personaj tânăr, secundar, ce nu a rezistat puternicii influențe precreștine a religiei populației de pe teritoriul românesc care a transformat mucenița creștina într-un personaj ce poartă atributele Zeiței Mamă neolitice: baba Dochia. Baba Dochia este moartea și renașterea anului agrar deci și a zeității – zi foarte importantă pentru o populație preponderent agricolă. Dupa nașterea pruncului Dochia apare o întreagă generație de personaje mitice fecioare, tot o puternică influența precreștină locală, a căror nume s-au păstrat neschimbate: Sănzienele, Lăzarițele, Floriile, Ielele.
Și astăzi, femeia în vârstă este considerată în zona Balcanilor purtătoarea celor mai multor taine. Cultul Marii Zeițe Mamă este cea mai longevivă religie de pe acest pământ, având o continuitate de mai bine de 6000 de ani și evidente reminescențe în noile religii în special cea creștină.

Marile preotese de la Parța, care oficiau cultul devenit ulterior secret, au raportat propriul bioritm uman la un element ceresc stabil: Luna. Calendarul menstrual astfel creat, probabil cel mai vechi calendar din lume, avea ca scop secret încercarea de a crea eroi și eroine nu simpli copii, ci Copiii Lunii des întâlniți în legendele și miturile românești; copii cu stea în frunte sau cu Luna/Soarele întipărită pe corp – umar, ca semn divin/predestinat din naștere pentru a face lucruri mărețe ce vor influența viața comunității, etc.
Marcate cu simboluri sacre sunt și cele două statui monumentale ale Templului de la Parța, cuplul divin format din Marea Zeiță Mamă și partenerul ei, Taurul, un personaj secundar a cărui chip nu trebuie cunoscut. Complexul statuar este realizat dintr-un singur bloc decorat cu incizii în culorile galben și roșu, culori des întâlnite în necropole sau morminte de incinerație până în perioada antică când se adaugă și culoarea albastră, perpetuate apoi astfel până în epoca medievală.
Sanctuarul de la Parța este un punct de început în descifrarea și înțelegerea simbolurilor sacre, a miturilor și ritualurilor care au dăinuit până în zilele noastre. Vreme de 8 milenii, simbolurile și miturile au găsit rezistența transmiterii în timp prin perpetuarea informațiilor practice, integrarea omului în ciclul naturii, relaționarea cu pământul ca parte componentă a unui întreg cosmic plin de zeități toate fiind reprezentări ale aceluiași zeu solar primordial, sunt secretul celei mai longevive religii a lumii. O religie solară bazată pe un calendar lunar.
Proiectul Niascharian demarat acum ani în urmă de o echipă de cercetători, are menirea de a identifica, de a descoperii și redescoperii valorile pământului românesc, de a înțelege sensul simbolurilor sacre multimilenare, sens adeseori deturnat ori schimbat de religii contemporane, de a găsi calea spre un adevăr uitat sau pierdut deliberat. De a cunoaște.
Documentarul Niascharian – Taina, taina spiritualității romănești, este o producție de lung metraj realizat în aproximativ doi ani de filmări, bazat pe cercetările unei echipe internaționale de arheologi, lingviști și etnografi, asupra simbolurilor sacre existente, prin continuitate peste milenii și care au dus la formarea și identificarea unui popor: poporul român.

Leonardo Tonitza
scenarist/regizor al proiectului Niascharian

Lasă un răspuns