«

»

Constantin Enianu: Ani şi artă (III)

1776

Suntem în anul 1776, când vechile idei se ciocnesc de noi concepţii, într-o lume în pragul schimbării. Să continuăm povestirea noastră despre artişti din toată lumea, despre felul cum culturile în care trăiesc aceşti artişti sunt prinse între vechi şi nou, despre tensiunile crescânde care sunt surprinse în muzică, literatură şi pictură.
„Proclamăm ca să se ştie că toţi oamenii sunt născuţi egali“. Iată cum sună o frază din Declaraţia de Independenţă din America, marcând o nouă ordine a lumii. Dar în Lumea Veche, oamenii ţin încă la rang şi la vechile obiceiuri. În Europa, suntem în plină epocă iluministă. Jean-Jacques Rousseau şi Johann Wolfgang Goethe luptă împotriva convenţionalismului tradiţional. În Rusia, sculptorul Falconet se inspiră din trecut, ca să creeze o statuie pentru nou-înfiinţatul Sankt Petersburg, iar în Austria, Haydn deschide o nouă eră în muzică. În China, împăratul uneşte trecutul şi viitorul, cerând un inventator complet al literaturii ţării sale. Iar în Coreea, pictorul Kim Hong-do ilustrează o naţiune în ascensiune.

● Începem călătoria în Lumea Nouă, unde au loc schimbări revoluţionare. În 1776, când coloniile americane îşi revendică independenţa, lucrările unuia dintre cei mai mari pictori ai ţării surprind optimismul şi îndrăzneala noii republici. În iunie 1776, pictorul Charles Willson Peale se mută din Maryland la Philadelphia, centrul revoluţiei americane. E un gest îndrăzneţ, într-o epocă agitată. Înfuriaţi de legile britanice restrictive, coloniştii s-au săturat. Însă când vor să-şi proclame independența, britanicii reacţionează în forţă, declanşând războiul. Charles Willson Peale va juca multe roluri în acest război. El s-a născut în statul reginei Anne, Maryland. La 13 ani intră ca ucenic la un fabricant de şei, unde se plictiseşte repede, hotărându-se să ia lecţii de desen. Dovedeşte repede că are talent şi, cu ajutorul susţinătorilor, pleacă la Londra, unde studiază cu pictorul de origine americană West, care e pictor oficial de tablouri istorice la Curtea lui George III. De la West, Peale deprinde tehnica picturii narative. Întors la Annapolis, îşi înfiinţează propriul atelier. Dar nu-i este uşor. Mulţi colonişti privesc suspicios portretele sale, considerându-le un lux pe care clasa mijlocie nu şi-l poate permite, iar glorificarea aristocraţiei contrazice tendinţele democrate ale ţării. Peale e convins că începuturile republicii trebuie imortalizate. El vrea să celebreze patriotismul primilor colonişti. Aşa că pictează cetăţeni, nu supuşi ai regelui. În cele din urmă, Peale câştigă. El va deveni unul dintre cei mai preţuiţi pictori ai coloniştilor. În portretul lui George Washington în lupta de la Princeton, viitorul preşedinte e pictat fără implicare sentimentală: e un portret raţional, în care simbolismul, nu personajul, conferă senzaţia de patriotism. Prizonierii englezi din fundal par să intre în buzunarul lui Washington, iar steagul învinşilor zace la picioarele lui. Chiar şi calul pare să privească admirativ către comandant. Peale l-a pictat de şapte ori pe Washington şi a făcut peste 250 de portrete ale părinţilor Republicii. Printre ei, Thomas Jefferson, Joseph Brant, Lewis şi Clark, generalul Andrew Jackson şi Benjamin Franklin.
Pe 8 iulie 1776, Clopotul Libertăţii din Philadelphia sună, chemând oamenii să asculte pentru prima dată Declaraţia de Independenţă. E un moment de triumf pentru Charles Peale, dar el nu şi-a încheiat participarea la revoluţie. Peale nu se limitează la pictură, ci se implică în luptă. În calitate de căpitan, luptă la Princeton şi la Trenton, iar apoi devine membru al Adunării din Pennsylvania. Peale e fascinat şi de ştiinţă. El pictează fosilele unui mastodont descoperit în Kentucky. Succesul lucrării îl face să deschidă şi o expoziţie de istorie naturală. Astfel, creează primul muzeu din America. Numeroasele lui preocupări sunt surprinse în portretul intitulat „Artistul în muzeul lui“. În tablou, el trage o draperie, dezvăluind vizitatori care privesc vitrinele lui, rafturile cu ciudăţenii ştiinţifice şi portretele cu eroii revoluţiei.
Pe 22 februarie 1827, Charles Willson Peale, pictor, savant şi patriot moare în Philadelphia, ca american liber.

● În Europa, însă, Joseph Haydn nu este deloc liber. În caliate de compozitor oficial al unui mare nobil austriac, el creează la ordinele stăpânului. Cu toate acestea, compune o muzică desăvârşită. La începutul lui 1776 prinţul Nicolaus Esterhazy, moştenitorul uneia dintre cele mai bogate familii nobiliare austriece, se gândeşte să ofere o stagiune de operă. Nu e o misiune uşoară, având în vedere că sarcina de a dirija două opere săptămânal, din februarie până în noiembrie, îi revine compozitorului Haydn care este în slujba prinţului de 15 ani. A compus pentru el simfonii, sonate şi opere. În ochii prinţului, Haydn e aproape un sclav muzical – ceva obişnuit pentru mulţi muzicieni din această epocă. Născut într-o familie umilă, Haydn are voce bună şi ajunge întâi la o şcoală muzicală din Viena, iar apoi, la 29 de ani, devine compozitorul prinţului Esterhazy. Acolo compune la cerere, exclusiv pentru prinţ. Slujba lui prevede să apară de două ori pe zi, îmbrăcat în livrea, pentru a-i cânta stăpânului său, dacă acesta doreşte. Însă, spre deosebire de contemporanul lui chinuit, Mozart, Haydn prosperă şi compune lucrări într-un ritm uluitor. El spune în acest sens: „Eram izolat de lume. Nimeni nu mă tulbura sau chinuia. Aşa că am fost nevoit să devin original“. Haydn are o căsnicie nefericită şi trăieşte separat de soţia lui, Maria Anna Keller. Chiar dacă nu are voie să călătorească, izolarea nu-l face nefericit. Poate şi pentru că stă în palatul de vară de la moşia Esterhazy. Aici, Haydn poate contempla opere de artă şi peisaje minunate. Se poate plimba prin grădinile cu statui şi are la dispoziţie o sală de operă. El dă multe concerte şi la palatul de iarnă al familiei, care dispune de o sală cu o acustică uluitoare. Toate acestea îi sporesc creativitatea. În slujba familiei Esterhazy, Haydn a compus 12 opere, inclusiv „L’Infidelita Delusa“ („Infidelitatea păcălită“). Este o operă despre dragoste, deghizare şi răzbunare, care se petrece printre ţărani şi orăşeni. Ea e scrisă pentru cinci solişti şi orchestră de 20 de cântăreţi. Lucrările lui Haydn respectă modelul operei comice, amestecând elemente de comedie cu altele moralizatoare. Chiar dacă operele sale sunt compuse pentru un public privat, Haydn e pasionat şi experimentează mereu la nivelul formei şi armoniei. El spune: „Arta e liberă. Urechea cultivată e singurul judecător. Şi cred că eu am dreptul să dau legi, la fel ca oricine“. În 1776, când Haydn încearcă să facă faţă unui efort tot mai mare, casa lui din Eisenstadt e distrusă într-un incendiu. Poate dacă ar fi avut o căsncie fericită, vestea l-ar fi supărat. Dar el nu-i simte lipsa soţiei vulgare pe care n-o vede niciodată. „Nu merită nimic. N-o interesează dacă soţul ei e meşter sau artist“, remarcă el. Mulţi ani mai târziu, când prinţul Nicolaus moare, fiul acestuia desfiinţează orchestra şi compania de operă. Haydn poate acum să călătorească şi are un succes uriaş la Londra, înainte de a se retrage la Viena. În timpul vieţii, Haydn dirijează aproape 1000 de reprezentaţii de operă şi compune peste 100 de simfonii şi 68 de cvartete de coarde. Cariera lui e un apogeu al creativităţii, mai ales că s-a născut în vremea clasicismului, perioadă care marchează în multe ţări sfârşitul guvernării absolutiste.

● În 1776, Coreea se eliberează de povara trecutului medieval. Pentru a reflecta societatea în schimbare, ea are nevoie de un nou tip de artă. O va găsi în opera unui om care, ca şi Haydn, creează în cadrul unui sistem de convenţii. Dar limitele acestuia vor fi, în curând, forţate. În 1776, la 31 de ani, artistul coreean Kim Hong-do pictează un paravan cu zei mergând spre o petrecere. Sunt zeităţi taoiste, din cadrul religiei apărute în China cu 2000 de ani înainte. Dar pictând cu tuşe încrezătoare şi minimizând fundalul, transformă zeii nemuritori într-o prezenţă apropiată, familiară. Unul din paravane, care e considerat o comoară naţională, a fost pictat în perioada unor schimbări sociale. În anii anteriori lui 1776, invaziile străine au ameninţat mereu Coreea. Dar acum, ţara este din nou prosperă. Ea oferă climatul ideal pentru renaşterea artelor şi culturii. Ani de zile, pictura coreeană a urmat un stil chinez conservator, ca mod de a exprima credinţa confucianistă, dar schimburile comerciale cu Occidentul au inspirat folosirea unor tehnici noi, înviorătoare. E timpul pentru un nou viitor şi pentru o nouă artă. De la 20 de ani, Kim Hong-do a fost pictor la Academia Regală. Slujba lui e să picteze portrete ale regelui şi ale anturajului acestuia. Pictorii oficiali trebuie să-şi adapteze stilul la dorinţele stăpânilor. După aceea, sunt desconsideraţi de multe ori şi numiţi doar „meşteri“, considerându-se că le lipsesc virtuţile pictorilor academici. Dar Kim Hong-do face excepţie. Pictor, poet, caligraf, el e preţuit încă de tânăr pentru pasiunea lui. Are mult simţ al umorului şi o fire senină, ceea ce l-a făcut pe alt pictor să spună despre el că „era atât de liniştit, că oamenii îl credeau un zeu taoist“. Kim cheltuieşte peste măsură şi îi e greu să-şi întreţină familia. „Bogăţia şi onoarea se risipesc în aer, chinuindu-te crunt“, spune el. Operele unui alt artist de curte îl ajută pe Kim să găsească un nou subiect: mândria naţională a Coreei. Acesta e Chong Son, un artist foarte apreciat, ale cărui peisaje originale îl deosebesc de temele dominatoarei şcoli chinezeşti. Chong Son îl ajută pe Kim să treacă dincolo de temele religioase, imaginare, precum „Paravanul zeilor“, către viaţa Coreei moderne, reprezentată realist.
Aproape de 50 de ani, Kim popularizează noul stil. Reprezentarea scenelor cotidiene devine o formă de artă cu impact, iar subiectele alese de Kim subliniază şi înnobilează schimbările sociale din ţara lui. Lucrarea lui „Şcoală la sat“ e un exemplu foarte bun al tehnicii desăvârşite şi a felului în care redă atmosfera coreeană. Forţa imaginilor sale realiste e dovedită şi de „Tigru şi pin“, considerată una dintre capodoperele lui. El a continuat să picteze munţi, ape şi copaci, după natură. Deseori, lucrările sunt însoţite şi de un comentariu scris. Aceşti ultimi ani confirmă transformarea lui din pictor de curte, în pictor-poet. Filosofia lui Kim e redată cel mai bine de citatele care-i însoţesc tabloul: „Într-o casă cu hârtie la ferestre şi pereţi din lut, voi trăi recitând poezie, până la sfârşitul vieţii“. Kim Hond-do a murit în 1806, sărac. El totuşi e preţuit şi astăzi, drept creator al stilului corean de pictură.

● În Franţa, Jean-Jacques Rousseau şi-a petrecut viaţa luptând împotriva aservirii, atât faţă de oameni, cât şi de idei. Scrierile lui conţin un nou tip de înţelegere asupra locului pe care îl ocupă omul în Univers. Ele îi vor inspira atât pe artiştii romantici, cât şi, fără voie, pe revoluţionari. Pe 20 decembrie 1776, un ziar francez îi anunţă moartea, fără regret: „Domnul Rousseau a murit în urma unei căzături. A trăit sărac, a murit ridicol, şi-a respectat destinul unic şi în moarte“. Dar e doar un articol. Ori poate dorinţa ziaristului. Rousseau, cel care scrisese multe lucrări, inclusiv prima autobiografie, mai avea de trăit încă un an şi jumătate. „Confesiunile“ lui, scrise în urmă cu zece ani, se deschid cu această declaraţie îndrăzneaţă: „M-am angajat într-o misiune fără precedent, care nu va putea fi imitată. Vreau să le prezint semenilor mei un portret pe deplin fidel naturii. Iar omul pe care îl voi descrie sunt eu însumi“. Din păcate pentru el, cel puţin la început, atât omul, cât şi ideile lui, sunt respinse vehement. Şi nimeni nu-l critică mai acid decât un alt filosof, Voltaire. După ce Rousseau îi trimite acestuia lucrarea sa „Contractul social“, Voltaire îi răspunde: „Ţi-am primit cartea, scrisă împotriva neamului omenesc şi-ţi mulţumesc pentru ea. Niciodată nu s-a folosit atâta inteligenţă ca să se arate ce proşti suntem cu toţii. După ce citeşti cartea ta, îţi vine să mergi în patru labe“. Această recenzie acidă continuă disputa de o viaţă dintre cei doi. Rousseau pune mare preţ pe simplitate, puritate, virtute. El le regăseşte în grădina creată de Rene de Girardin, între 1766-1776. Acesta s-a inspirat din romanul lui Rousseau „Noua Heloisă“. Unii spun că grădina i-a permis lui Rousseau să descopere ceva creat de gazda lui, el fiind fermecat de aleile liniştite şi şerpuitoare, cât şi de atmosfera creatoare pe care o emanau. Aşa că el se plimba prin grădină reflectînd şi gîndind. Dar în 1776, grădina îi oferă prea puţină consolare. Se află într-o perioadă nefavorabilă din viaţă. Abia reuşeşte să se întreţină, copiind partituri muzicale. Dispreţuit şi neînţeles din cauza ideilor şi atitudinii lui certăreţe, Rousseau e deranjat de felul în care e perceput. În acest an a scris o carte pe care n-o va termina niciodată: „Reveriile unui călător solitar“. Ca şi „Confesiunile“, este o carte despre el însuşi, un om absolut singur pe lume. „Sunt singur pe lume, fără fraţi, vecini sau prieteni, fără nimeni în afară de mine însumi“. Dar „Reveriile“ sunt opera unui om care şi-a găsit, în sfârşit, pacea şi care s-a împăcat cu locul lui în lume. „Niciodată nu visez mai plăcut decât când uit de mine însumi. Simt un extaz indescriptibil, un adevărat delir, mă simt contopit cu întreaga natură“. În grădina sa, marchizul Girardin a ridicat un altar. Rousseau a fost întrebat odată de marchiz care e partea lui preferată de grădină. Răspunsul a fost „altarul“, fiindcă îi permitea să viseze. Imediat a fost chemat sculptorul, care a dăltuit „În amintirea reveriei“.
Pe 2 iulie 1778, Jean-Jacques Rousseau a murit pe neaşteptate în grădinile din Ermenonville, şi, conform dorinţei lui, a fost îngropat pe o insulă pe lac. Dar nici aici nu va avea linişte. Deşi s-a opus toată viaţa schimbării regimului prin violenţă, operele lui vor fi folosite ca sursă de inspiraţie pentru revoluţia franceză. După perioada de teroare din 1791, trupul lui e exhumat şi depus la Panteon, nu departe de cel al vechiului său adversar Voltaire, cu care s-a contrazis toată viaţa.

● În China, un împărat porneşte un ambiţios proiect cultural. El vrea să modeleze viitorul ţării sale preluând controlul aupra trecutului. În 1776, împăratul Chien Lung e în al 41-lea an de domnie. Impunător ca bărbat, tată a 27 de copii, el e un strateg strălucit, care n-a pierdut nicio luptă. Dar este mai mult decât un simplu conducător: e un artist, iar devotamentul lui faţă de cultura chineză duce la crearea unor adevărate capodopere. Totuşi, deşi i-a adus prosperitate ţării sale, mulţi chinezi îl urăsc. Motivul, e că strămoşii săi au fost manciurieni, invadatori din nord care, în 1644, au detronat dinastia chineză Ming. În ciuda realizărilor lui, supuşii îl consideră venetic. Din acest motiv, şi întrucât crede că literatura este calea spre buna guvernare, Chien Lung va începe unul din cele mai mari proiecte culturale ale Chinei: „Siku Quanshu“ sau Colecţia completă a celor patru tezaure. Proiectul de a reuni 5000 de ani de cultură chineză scrisă într-o singură culegere, pare îndrăzneţ şi chiar imposibil. Dar împăratul e hotărât: în 1776 a trimis o armată de scribi şi învăţaţi în toată China, pentru a găsi toate cărţile şi manuscrisele posibie. Populaţia nu participă voluntar la proiect. Scribii obţin cărţile oferind bani sau ameninţând chiar şi cu moartea. După ce se obţin toate scrierile, urmează citirea lor şi copierea manuală a materialelor culese.
Împăratul Chien Lung a dus povara celei mai grele sarcini: a modelat soarta unei naţiuni. De două ori i-a supus pe rebeli, reunind imperiul sub un singur conducător. Cu toate acestea, era modest şi extrem de politicos. Precum firea împăratului, colecţia literară e precisă şi rigidă. Fiecare pagină conţine caractere standard, scrise manual. Sunt incluse şi comentarii despre meritele lucrării. Colecţia cuprinde nenumărate exemple de literatură chineză politicoasă. Însă există şi o excepţie. Vrând să şteargă orice menţionare a originii sale manciuriene, Chien Lung dispune distrugerea tuturor scrierilor ce menţionează aceasta. Ca urmare, 3000 de cărţi considerate periculoase sunt distruse. În ciuda acestui lucru, marele proiect cultural al împăratului duce la crearea a peste 36.000 de volume. Se întocmesc manual şapte copii ale lucrării. Chien Lung construieşte biblioteci întregi pentru a adăposti colecţiile. Una dintre ele, pavilionul Wen Yuan, e terminată în 1776, chiar în Oraşul Interzis. În următorii ani, conflictele şi războaiele distrug multe cărţi. Astăzi, se mai păstrează doar trei seturi originale, iar paginile lor riscă o degradare permanentă. Ştiinţa modernă asigură, însă, păstrarea lor digitală. Multe din cele 4.600.000 de pagini ale manuscriselor au fost înregistrate pe CD-uri. Născute din dorinţa de a controla viitorul Chinei şi de a-i schimba trecutul, ele rămân moştenirea lui Chien Lung, cea mai mare compilaţie a cunoştinţelor chineze scrise.

● În Germania, ca şi în China, literatura surprinde ciocnirea dintre vechi şi nou. În 1776, acest lucru se observă în operele celui mai mare scriitor german: Johann Wolfgang Goethe. Pe 12 februarie 1776, în oraşul german Weimar, Goethe îi trimite lui Charlotte von Stein poezia lui, „Cântecul de noapte al drumeţului“. Astăzi e una din cele mai cunoscute poezii din literatura germană: „Ostenit de-atâta trudă, / Ce rost au bucurii, întristare, / Dulce pace, ascultă-mi ruga, / În pieptul meu te coboară“. Dar de ce Goethe, un chipeş scriitor de succes, s-ar descrie la 27 de ani ca „ostenit de-atâta trudă“ ? Răspunsul e una din cele mai complicate poveşti de dragoste din istorie. Goethe devenise celebru cu romanul „Suferinţele tânărului Werther“. E povestea iubirii fără speranţă a protagonistului pentru o tânără căsătorită. Romanul celebrează îndrăzneala individuală şi e considerat chiar periculos. Dar un tânăr duce, pe nume Karl-August, e impresionat şi-l invită pe Goethe să se mute la Weimar. În primii lui ani acolo, când stă într-o casă proaspăt construită, Goethe scrie puţin. Cel care va modela limba germană aşa cum Shakespeare a modelat engleza, îşi petrece timpul ocupându-se de grădină, scriindu-i bileţele unei femei ce va juca un rol esenţial în viaţa lui. Goethe o cunoaşte pe Charlotte von Stein, soţia intendentului-şef al ducelui, la scurt timp după sosirea la Weimar. Charlotte are 34 de ani şi doi copii. Ea e un personaj de vază la Curte, deschisă şi generoasă. În niciun caz o „femme fatale“. Goethe se simte atras de ea intelectual. Mai mult de zece ani, el a curtat-o cu pasiune, scriindu-i aproape zilnic bileţele şi poezii. Deşi relaţia lor a rămas, probabil, una pur spirituală, Charlotte i-a cerut fidelitate asolută, interzicându-i să se însoare. Pentru că nu-i putea fi iubită, Charlotte a devenit un ideal, o soră şi, mai ales, un mentor. Ea l-a învăţat rafinatele maniere de la Curtea din Weimar. Scrisorile lui dovedesc că a învăţat să-şi tempereze pasiunile acceptând eticheta Curţii. Dându-şi seama că societatea o împiedică pe Charlotte să-i fie iubită, a scris numeroase poezii despre dor şi aşteptare. Mai mult, tensiunea dintre politeţea lumii vechi şi pasiunea celei noi, se regăseşte şi în scrierile lui Goethe.
În septembrie 1785, Goethe pleacă în Italia, vrând să devină pictor acolo. Trei ani mai târziu, când se întoarce în Germania, vraja s-a rupt. Charlotte vine să-l întâmpine, dar remarcă apoi: „N-am făcut decât să ne plictisim unul pe celălalt“. Între timp, Goethe a cunoscut-o pe Christiane Volpius, de 23 de ani, o tânără dispusă să-i ofere şi trupul, şi mintea ei.
La sfârşitul vieţii, Goethe a învăţat din toate experienţele sale şi a lăsat în urmă scrieri care au modelat literatura germană. Cât despre relaţia cu Charlotte, nu se păstrează decât scrisorile lui.

● În 1776, Sankt Petersburg e un oraş tânăr, cu o istorie foarte scurtă. Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, vrea să ridice un monument în cinstea întemeietorului oraşului, unind astfel trecutul şi viitorul.
Orice şcolar din Rusia ştie măcar un fragment din poemul lui Puşkin „Călăreţul de bronz“. Sursa lui Puşkin de inspiraţie e o capodoperă din piatră şi bronz: statuia ecvestră a lui Falconet reprezentându-l pe Petru cel Mare. În 1776, statuia iubită a locuitorilor din Sankt Petersburg e în construcţie. Dar pentru Puşkin şi alţii, ea e şi un simbol al trecutului zbuciumat al Rusiei şi al viitorului ei îndoielnic. Ecaterina a II-a are ideea unui monument în cinstea preţuitului întemeietor al oraşului, Petru cel Mare. Reformele acestuia au scos Rusia din trecutul ei medieval. Un secol mai târziu, Ecaterina, care nu era de origine rusă, a vrut să-şi demonstreze credinţa faţă de predecesorul ei: a căutat un artist care se ridica la înălţimea provocării, cerându-i astfel sfat prietenului ei, filosoful francez Denis Diderot. Acesta l-a recomandat pe unul dintre prietenii lui, „un om care simte şi gândeşte la scară grandioasă“. Aşa că lucrarea i-a fost încredinţată lui Etienne Falconet, care tânjea de multă vreme după asemenea şansă. A acceptat oportunitatea cu entuziasm. El a venit la Sankt Petersburg cu eleva şi amanta lui în vârstă de 18 ani, Marie-Anne Callot. La St Petersburg, toată lumea îi dă idei pentru monument, inclusiv Ecaterina. După multe discuţii, ea acceptă ideea statuii ecvestre propusă de Falconet. Însă lucrările se confruntă cu multe dificultăţi. Falconet n-a sculptat niciodată un cal şi nici n-a turnat o statuie în bronz, procesul de turnare întâmpinând probleme uriaşe. Falconet e chinuit şi de vechea lui greutate de a sculpta chipuri umane. După trei încercări eşuate, îi lasă lui Marie Anne Callot sarcina sculptării chipului lui Petru cel Mare. O mie de oameni lucrează aproape 18 luni pentru a muta uriaşa bază din granit în locul unde va fi statuia. Falconet nu vrea ca statuia să pălească pe lângă piedestal şi stârneşte multă furie când decide să folosească doar un fragment din blocul de aproape 1500 de tone. Crearea acestei statui durează 12 ani, cu patru mai mult decât era prevăzut, deşi nu munca îl epuizează pe Falconet, ci uluirea că iubita lui se căsătoreşte cu fiul său. Bolnav şi deprimat, el se întoarce în Franţa singur. După scurt timp, paralizează. Statuia e dezvelită în lipsa lui, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înscăunarea lui Petru. Pe soclul statuii se află inscripţia: „Lui Petru I, de la Ecaterina a II-a“. După mulţi ani, poemul lui Puşkin, îi conferă statuii numele sub care este cunoscută: Călăreţul de bronz. Dar, tema controversată a poemului, care opune statul şi individul, a făcut ca el să fie interzis în epocă şi publicat abia după moartea poetului. Cât despre statuie, încă de la dezvelirea ei, oamenii din St Petersburg au considerat-o simbolul oraşului, nu capodopera unui mare şi frământat sculptor.

Călăreţul lui Falconet, care se apropie periculos de marginea stâncii, este un simbol nu doar al Rusiei, ci al lumii întregi de la 1776. O lume care a depăşit unele greutăţi şi se află în faţa altora, în viitor. Prin artă şi cultură, putem percepe cel mai bine schimbările din lume. Fie că ele sunt întâmpinate cu bucurie, ca în Coreea şi America, fie că sunt doar suportate, precum în Europa. Artele dezvăluie cu graţie infinită, pasiunile, speranţele şi tensiunile lumii de la 1776.

Lasă un răspuns