«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Clepsidra

Trebuia să locuiesc şi eu
într-o asemenea construcţie
bizară cu două nivele;
după o rânduială particulară,
cunoscută numai de coloana
vertebrală existenţială, se trecea periodic
prin schimbări esenţiale de locuinţă.

Am ocupat la început poziţia
de la etaj, mândru şi superior
când priveam mulţimile de la picioare.
Colocatar îmi era timpul meu;
mă cam înghesuia în epoca
aceea fragedă şi aşteptam nerăbdător
să mai curgă la parter.
Şi iată că a fost cutremur mare;
susul n-a mai revenit de jos,
respiram tot mai greu.
Şi am aflat cum e când
clepsidra se blochează; numai

uriaşa rotaţie a timpului îşi continuă ,
imperturbabilă, mişcarea…


S-a petrecut într-un spital

„Câţi băieţi ai, taică?”, l-a întrebat
cineva dintr-un pat vecin.
După un timp de tăcere grea,
bătrânul a răspuns cu vorbă
zugrumată, arătându-l
cu privirea pe feciorul bolnav:
„unu… am avut…”

Trupul ţintuit în
boală fără leac, imobilizat
de multă vreme, s-a mişcat;
a întins un braţ spre bătrân,
şi o şoaptă anevoie s-a auzit:
„Nu te mai necăji, tăicuţule,
tu, cu măicuţa şi cu mine
rămânem mereu împreună!”

Florile din buchetul
adus bolnavului s-au înviorat.
După plecarea bătrânului,
cei din salon au susţinut
că florile au vorbit,
că băiatul doar şi-a mişcat buzele…

Lasă un răspuns