«

»

Emilia Țuțuianu: Florin Vasile Bratu și lacomele poveri

florin-bratu

Dialogul meu cu scriitorul Florin Vasile Bratu este unul special. Dl Bratu este o personalitate discretă și greu de convins pentru mărturisiri din viața sa. Născut la Roman în familia preotului Constantin Bratu, a absolvit școala gimnazială și liceul în orașul natal, Roman. A urmat Facultatea de Finanțe, Credit și Contabilitate în cadrul ASE București și studii postuniversitare de Drept comercial internațional (1960-1965). A profesat ca economist, președinte dir. General la SC Industrial Export SA București, vicepreședinte al Asociației Naționale a Exportatorilor și Importatorilor din România.
Stimate dle Bratu, pentru începutul conversației noastre, vorbiți-ne vă rog despre copilărie, despre Romanul atât de drag amintirilor dvs. orașul pe care nu conteniți să îl iubiți…Să ne reîntoarcem la anii copilăriei, unde îi regăsim pe părinții noștri, pe bunici, ne regăsim puritatea din noi… ce amintiri mai păstrați?
– Amintiri triste, cu tatăl meu mai mereu arestat, pentru că era preot și anticomunist.
Sunteți fiu de preot. Între anii 1950-1960 ați avut dificultăți legate de originea dvs. și afinitățile politice ale tatălui dvs.?
– Multe… Au mers până acolo că am fost înfiat de bunicul patern, pentru a-mi modifica dosarul, să pot urma studii universitare, fără de care aș fi rămas un oarecare dacă nu chiar mai rău.Când ați cunoscut cea mai frumoasă parte a vieții dvs.?
– Nu am cunoscut-o pe deplin. Încă mai sper… Totuși, au fost și momente fericite. În primul rând căsătoria mea cu prietena din adolescență, cu care îmi împart viața și în prezent. În viață, fericirea meritată nu are sfârșit decât în moarte…
Ați avut dorințe, chiar vise neîmplinite în legătură cu o anumită carieră?
– Vise neîmplinite nu există pentru oamenii tari, hotărâți să lupte pentru aducerea lor în realitate, oameni printre care mă număr și eu.
Ați cunoscut-o pe Nicoleta, viitoarea dvs. soție, în perioada liceului. Cum a fost? Care era stilul de viață al tinerilor care nutreau anumite sentimente și cum a evoluat o prietenie nevinovată în timp, reușind să ajungă un mariaj care are deja, iată, 50 de ani?
– Unde există iubire reciprocă cu adevărat, nu există piedici ce nu pot fi depășite… Este cea mai mare bucurie a mea din toată viața și sper și a soției mele.
Împreună cu soția sunteți o familie pasionată de călătorii, de cultura diferitelor popoare. Vă rog să enumerați câteva itinerarii turistice argumentând sintetic alegerea făcută…
– Spania pentru istorie, Franța pentru frumusețea sa educațională, artistică și umană. Marea Britanie pentru uniunea unor țări, în mare parte conflictuale, pe care le-a adus la același numitor, la altă scară, mai înaltă, datorită existenței monarhiei îndelungate. Italia pentru tot ce înseamnă, foarte apropiată prin spiritul său de țara noastră, Statele Unite pentru exemplul ce-l dă lumii întregi în tot ce face, mai ales în menținerea păcii mondiale.
L-ați cunoscut și îl venerați pe scriitorul Gh. A.M. Ciobanu – ce amintiri vă leagă de această marcantă personalitate culturală a timpurilor noastre?
– Era imposibil să nu-l cunosc. Dl Ciobanu e un războinic cu el însuși și cu dușmani uneori inventați, dar cu o inimă largă, cum nu am mai întâlnit în branșa scriitorilor. Un talent multilateral excepțional, de valoarea căruia contemporanii încă nu își dau seama. L-am cunoscut ca pe o mare personalitate enciclopedică și literară, ca un frate de breaslă cu care nu pierzi niciodată timpul.
Ați scris poezie, roman, chiar și o piesă de teatru. Știm cu toții că unealta este cuvântul. Totuși, ce credeți că vă reprezintă mai bine, versul sau proza?
– Sunt copiii mei, îi iubesc la fel.
Ați debutat cu volumul o legătură ciudată (1982) și ați primit diplome de onoare ale Asociației Culturale Pro Basarabia. Ce impact a avut asupra dvs. această distincție?
– Foarte mare… Nu neapărat în calitate critică, mai interesată de ,,chemarea al acțiune”, decât în pledoarii, oricât de artistice ar fi ele…Am reacționat al cererea cititorului.
Un poet consacrat care plânge Basarabia pierdută, care luptă cu arma cuvântului pentru sora pierdută a noastră – cum simțiți această durere de veacuri așternută peste plaiurile românești?
– Nu o resimt ci o trăiesc în fiecare zi, ca pe un furt țarist, din păcate judecat astăzi doar din ce în ce mai puțin de cunoscători și aceștia dispuși să nu mai aprindă focul revendicării, pentru a nu periclita traiul lor minimal, dar aparent liniștit.
Cum vedeți viitorul Moldovei de este, nostalgică încă după vremurile sovietice și parțial reticentă față de românism?
– Cu oamenii și cu mentalitatea lor de acum de conducători, reticenți sau trădători, nu mai am speranță decât în tineretul moldovean, care așteaptă și el ajutorul României, pentru revenirea Moldovei de est acolo unde îi este locul, în Moldova Românească…
Mă întreb de ce poporul român a avut istoria aceasta nefericită. De ce am avut o istorie de popor victimă? Eminescu spunea că noi am fost sub istorie și se gândea să creeze o filozofie politică prin care poporul român să iasă din sub istorie și să urce la nivelul istoriei. Dvs. cum vedeți lucrurile?
– ,,Istoria”, e ca o fată mofturoasă. Oricât ai dori să o faci mai imuabilă, mai obiectivă, dispusă la diferite analize critice, rămâne la vrerea celor ce o scriu… Nu are nici o filozofie politică. Rămâne încețoșată și atunci când soarele caută s-o ocrotească. Nu am avut o istorie de ,,popor, victimă”. Noi ne-am victimizat permanent pentru că istoria s-a mutat dintr-o tabără în alta, de la un dans la altul, fără o perspectivă istorică. Din păcate, cam întotdeauna hotărârile istorice au fost luate de un singur om, fiind finale pentru cei din jur. Nu s-a putut să se mai schimbe ceva. Ne-au lipsit pe termen lung ,,previziunile istorice” care să ne permită luarea deciziilor în avans și nu în aval.
Ce ar trebui să facă poporul român ca să avem și noi o istorie de popor demn, bogat, cu o viață fericită, noi și copiii noștri?
– Să avem o atitudine demnă, constantă, pe paliere, ce vor deveni istorice…așa vom fi mai respectați
În scrierile dvs. trăiți un sentiment de melancolie existențială, trăiți acut acest sentiment, eu îl trăiesc… cum să ni-l explicăm?
– E o lege generală… chiar dacă unii vor să o manipuleze. De fapt,această ,,melancolie,, caută să ascundă lipsa unei atitudini pe termen lung, atitudine care să conducă la certitudini, în care sper.
Istoria literaturii române începe cu cronicarul Miron Costin. El face trecerea de la literatura veche la cea modernă… dar totul începe cu un asasinat… Costin este asasinat de tatăl lui Dimitrie Cantemir… mare minte, mare cărturar Dimitrie Cantemir, dar ca om politic un mare orb. Bine că în 1711 turcii au învins la Stănilești, căci dacă învingeau rușii, Petru Cel Mare și Dimitrie Cantemir, demult eram gubernie rusească! Începând cu anul 1883 lui Mihai Eminescu i se înscenează nebunia, el nefiind nebun deloc, pentru a fi scos din viața publică. Ba mai mult este supravegheat, torturat și asasinat. Dvs. cum ați comenta această rușinoasă și odioasă întâmplare din istoria noastră?
– Vă felicit pentru sublinierea ,,bine că la 1711 turcii au învins la Stănilești” și nu rușii. În ce privește nebunia lui Mihai Eminescu este o carență generală a poporului român, gata să minimalizeze prin mijloace criminale pe acela ce e cu un pas înaintea sa, întunecându-i cariera, prin așa ziși reprezentanții săi
Care ar fi, domnule Bratu secretul, taina poporului român ? Credeți că există o taină a poporului român ?
– Cred că există o taină a poporului român, de care nu trebuie să fim prea bucuroși. Taina de care vorbim este urmarea suferințelor poporului român, care l-au transformat într-un sac de box învățat să tot primească lovituri… În trecut poporul nostru nu a acționat decât rar, cum rare au fost, istoric, victoriile sale.
Dar taina dumneavoastră ca ființă umană pe pământul acesta care ar fi?
– Dacă există o taină, a mea, cum să o fac cunoscută?
Într-o carte, primită cu mare interes prin noutatea ei, imaginați dialoguri cu personalități din istoria universală. Menționați trei personalități care v-au atras în mod deosebit și motivați vă rog, alegerea.
– Este vorba despre volumul în versuri Lacome poveri. Este greu de disecat, totuși enumăr: Mustafa Kemal Ataturk a schimbat în bine, democratic, sparta poporului turc, ancorat în trecut, fără viitor. Charles de Gaulle, pentru puterea sa de convingere a poporului francez la unitate și progres în timp de pace, după război. Winston Churchill, pentru rolul său de conducător avizat în cel de-Al Doilea Război Mondial, în dialog cu Stalin și pretențiile acestuia.
Dacă ați fi președintele Uniunii Scriitorilor din. România și ați fi investit cu puteri depline de decizie, care ar fi primele trei măsuri,…în accepțiunea dvs. pe care le-ați lua, pentru rezolvarea ideală a problemelor cu care această instituție se confruntă?
– Primul lucru ar fi să fac viața criticilor literari mai frumoasă, mai bogată, făcându-i astfel să renunțe la critici literare pe fonduri de plată a scriitorului.
În încheiere vă mulțumesc nespus, domnule Bratu. A fost foarte plăcut să stăm de vorbă… O să mai stăm de vorbă, pentru că aveți multe lucruri pe care puteți să ni le destăinuiți.

Lasă un răspuns