«

»

Emilia Ţuţuianu: Ileana Costea – o româncă adevărată

Ileana Costea

Dialogul meu cu doamna Ileana Costea, profesor la Universitatea de Stat din California, Northridge (CSUN) în zona Los Angeles, o personalitate foarte activă în domeniul său de activitate, invitată la mai multe universități din Europa, membră în comisii de organizare pentru conferințe internaționale, mi-a făcut o reală plăcere. Am descoperit un suflet deosebit de român, neobosit căutător în sfera activităților desfăşurate de domnia sa. Cercetător și publicist cunoscut prin abordarea unor subiecte sensibile, ca inteligenţa artificială, grafica pe calculator interactiv, precum și în alte domenii asociate cu CAD / CAM / CAE, laureată a premiului „Merit Award” a Consiliului de Ingineri pentru activitatea în aceste domenii. Recenzent pentru National Science Foundation (NSF), SUA și IEEE și editor a unor volume speciale de jurnal. Și mai mult de atât, iubitoare de artă, literatură și călătorii. Plecată din țară din 1972, dânsa și-a ales o misiune auto-impusă de a scrie articole despre prezențe românești-surpriză în străinătate. A publicat din 1998 încoace peste 50 de articole, din care primul volum apărut în anul 2015, „Exerciții de Neuitare”, poate fi răsfoit pe Amazon la: www.amazon.com/EXERCITII-NEUITARE-vol-I-romanesti-surpriza-strainatate
Dragă Ileana, ne-am cunoscut prin intermediul internetului, prin revista Melidonium. Cum ai reacționat cunoscând acest nou site românesc de informații culturale?
– M-a atras calitatea articolelor, atât prin conținutul lor cât și prin modul frumos de redactare.
Vorbește-ne te rog de perioada cât ai studiat arhitectura în România și despre activitatea ta dinainte de a pleca din țară.

– Copil și adolescent eram bună la școală la mai toate materiile, excepție făcând muzica și sportul. Asta a făcut să îmi fie greu să aleg ce anume să studiez. O mamă dedicată, care m-a crescut de una singură, tata plecând dintre noi mult prea devreme, la 49 ani, cu patru luni înainte de a apărea eu. (Soartă cruntă din lipsa de antibiotice – o infecție la rinichi care l-a terminat în numai două săptămâni. Am înțeles de copil că și doctorii mor. Tata era medic internist șef pe județ, Slatina). Mama mi-a tot repetat „teoria ei”, că vrea să-mi dea „tot ceea ce nimeni nu îmi va putea lua niciodată”, educație, cultură. Din puținul pe care îl câștiga mi-a luat profesori de istorie, de pian, de limbi străine. Așa am ajuns să vorbesc curent franceza și engleza de mică, și să citesc romane polițiste în germană. Cred că tot mama mi-a insuflat ambiția de note mari, căci îmi rupea din caiet pagina scrisă neglijent și mă scula la 5 dimineața s-o rescriu caligrafic și fără greșeli de ortografie. Mama era profesoară de limba engleză la liceul Șincai din București. A fost apoi câțiva ani și lector la facultate. Avea un Masterat în engleză și altul în geografie. În tinerețe publicase mai multe schițe în reviste pentru copii. Tot de la ea cred ca am luat darul povestirii (ea era mai captivantă decât mine…), energia, și dorința de a călători și de a cunoaște și înțelege lumea. În liceu îmi plăcea matematica și biologia, dar și istoria și literatura. Citeam mult. Mă cufundam în Larousse-ul (parcă, cu 22 de volume) pe care îl aveam în casă și pe care îl foloseam cu pasiune, pentru „căutări de informație”, având rolul pe care îl are astăzi internetul. Îmi petreceam nopți studiind pentru examene, la etajul trei, pe Strada Speranței 13, București la numai două minute de mers pe jos pana la școala mea, Spiru Haret. Pauzele erau cu spectacolul nocturn al străzii veșnic în mișcare.
În cele din urmă, în clasa a 10-a m-am decis că vreau să urmez regia de film. Mama a reușit să îmi aranjeze printr-o doamnă, prietenă de a ei, să mă dea în grija cunoscutei regizoare de filme pentru copii, Elisabeta Bostan, care tocmai începuse filmările la Amintiri din Copilărie. Am făcut astfel, în vacanța ultimului an de liceu, un stagiu cu echipa ei, la Humulești. Mama era speriată. Mă tot îndemna să dau la „Litere” căci la Institutul de Teatru și Film erau doar opt locuri și… toate „date”… În plus, pe atunci examenul de intrare la facultate se dădea peste tot la aceeași dată, și puteai aplica doar într-un singur loc. Ca să mă pregătesc am văzut enorm de multe filme, am citit criticile din toate ziarele. Și totuși rezultatul a fost… că toate colegele mele mult mai puțin bune la școală au intrat la facultate, iar eu am rămas… să încerc la anul. Mi-a venit greu, dar nu regret. Măcar am încercat. Cum nu puteam concepe să stau acasă… am găsit de lucru la un spital, în laboratorul de făcut fotografii. Un cuplu tânăr conducea, el laboratorul de foto color, ea pe cel de alb negru. Și eu am lucrat cu ea. Atunci am „învățat!?” că trebuie să știi să faci „business”. Când un doctor venea să îmi dea un film, eu îi spuneam să revină într-o oră, că îl voi developa imediat. Și șefa mea a fost revoltată. Trebuia să-i spun doctorului că avem foarte mult de lucru, și pozele vor fi gata doar în câteva săptămâni. Cei doi șefi de laborator erau fotografi la nunți, botezuri… și la spital „se odihneau”. În fine, mi-a plăcut să fotografiez din totdeauna, și am fost bucuroasă să învăț să developez filme.
Între timp însă mi-am schimbat opțiunea pentru ceea ce aveam să studiez. Nu am mai fost gata să-mi asum riscul de a da la Institutul de Teatru și Film și m-am pregătit pentru arhitectură. Era tot un domeniu artistic, și mi se părea tot „de anvergură”. Căci regia de film mă atrăsese prin natura complexă a profesiei. Iar la arhitectură erau măcar mult mai multe locuri, și nu puteau chiar toate „să fie date”. Erau 150 de locuri când am dat, și am intrat eu, în 1966. Sunt convinsă că școala noastră de arhitectură era foarte, foarte bună. Erau profesori arhitecți, cunoscuți, printre care Ascanio Damian, Octav Doicescu, Dâmboianu, și asistenți buni, Mircea Lupu, Ochinciuc, Dinu Paunescu, Scafa. Aș vrea să-mi amintesc mai bine anii aceia, dar a venit peste mine tăvălugul emigrării. (Am plecat din țară imediat după examenul de terminarea facultății, fusesem repartizata la Cluj, unde tocmai se deschisese o nouă facultate de arhitectură.) Și memoria mi-a fost estompată de nevoia de a mă integra în noile medii ale existenței mele, un an la Paris, apoi viața din Los Angeles. Facultatea de arhitectură cerea foarte mult lucru, proiectele erau grele. Îmi aduc aminte că îmi tremura sufletul la gândul ca nu cumva să pierd un an. Dar pot spune acum că Institutul Ion Mincu era cu mult „mai la înălțime” in comparație cu facultatea de Arhitectură și Urbanism de la UCLA, din Los Angeles, unde mai târziu am urmat câteva cursuri, în timp ce am făcut un Masterat de Industrial Design, la Facultatea de Belle Arte, imediat după venirea mea în California. Sunt convinsă că studiile de arhitectură din București mi-au dat o deschidere extraordinară spre estetic, spre logica funcționalității combinată corect cu frumosul. Era o facultate care te pregătea complex.
– Ce amintiri ai din anii studenției ?
– Colegii de la arhitectură erau toți culți, deștepți, talentați. O plăcere să fii în preajma lor. Îmi aduc aminte și de lucruri amuzante: tabăra bucureștenilor era diferită de tabăra celor veniți din provincie, care nu te primeau printre ei. Dar eu, având o bună prietenă (arhitectă acum la Târgu Mureș), Maria (Maia) Dragotă, care a pus o vorbă bună pentru mine, am plecat cu un grup de „provincie” într-o vacanță de Paște la Lacul Snagov. Și am dormit într-un cort împrumutat de la facultate (eram mai mulți în el), al cărui fermoar nu se închidea, și era o primăvară foarte rece, cu vânt puternic. Unul din băieți adusese o sticlă de țuică, și noi fetele din cort i-am spus: „Hai să bem din ea, să ne încălzim puțin.” Și el ținea morțiș s-o păstreze pentru a doua zi, la masa de Paște, mai ales că toți știau despre sticla lui de țuică (și contau pe ea)… N-a mai rămas nici un strop până a doua zi… Și sigur, noi „fetele” am fost cele vinovate. Apoi apa rece în care am sărit sa înotăm. Îți tăia respirația. Tot din anii studenției mi-aduc aminte că mergeam mult la filme, și uneori la teatru, că mi-am dorit foarte tare un batic format mare, roșu, cu flori mari, care costa cât toată bursa pe lună de la tata, și pe care l-am tot „lins cu privirea” în vitrina Fondului Plastic de lângă Teatrul Notara … Citeam cu deliciu revista Contemporanul, care ne informa frumos despre toate activitățile culturale din lumea de vest. Și evident citeam criticele filmelor de Gelu Ionescu.
Îmi aduc aminte de o excursie minunată făcută cu colegii de facultate la Mănăstirile din Moldova și o alta, de studiu, pentru a face releveuri caselor din Sibiu, oraș cu arhitectură atât de parfumată. Îmi aduc aminte și de profesorii de istoria artei (Petrașcu) și arhitecturii (Curinski). Îmi mai aduc aminte și de ceaiurile dansante… Și de teama bobocilor că vor fi prinși și vopsiți. Era o tradiție în școala de arhitectură, ca cei noi admiși să fie prinși în atelierele claselor mai mari, când se întâmpla să traverseze vreunul din noi un astfel de atelier, și să fie înconjurat de cei din anii mai mari și vopsit… tu te zbăteai să scapi de sub culorile lor și tot mai mânjit deveneai. Îmi aduc aminte că era rece vopseaua, și că mă gâdila. Îmi mai aduc aminte și de ieșiri la restaurantul din apropierea facultății, restaurantul Dunărea. Prin anii 70 începuseră să aducă pește bun.
Am făcut apoi o excursie foarte frumoasă cu un grup din anul nostru de arhitectură în Uniunea Sovietică, (eu știam că doresc să plec din țară și vroiam să văd măcar odată în viață Uniunea Sovietica care ne fusese atât de impusă cât am fost în liceu). Am fost în patru orașe. La Moscova m-a impresionat lărgimea bulevardelor, adâncimea și eleganța „de palat” a stațiilor de metrou, și am rămas cu toții, cei din grupul meu ½ de oră să căscam gura la un televizor color – prima dată când vedeam imagini color la TV – în marele lor magazin universal, Gum. Am vizitat mausoleul lui Lenin din Piața Roșie. În 1971 România se bucura de o anume libertate, care în Uniunea Sovietică era interpretată ca direcție spre vest. Concluzie am fost puși în hoteluri pentru țările de vest, iar la mausoleu, unde erau două cozi, una foarte lungă pentru țările comuniste, alta mult mai scurtă pentru țările „capitaliste” și pe noi ne-au încadrat în cea din urmă… La Leningrad pe Volga pluteau bucăți uriașe de gheață, era decembrie, excursia se organizase în vacanta noastră de iarnă. Bărbații, parcă toți înalți și blonzi, cu căciuli din blana, tipic rusești, se conturau magic pe lângă noi prin ceața deasă a orașului; Ermitajul – un muzeu plin de comori. Când am ajuns la Tbilisi, capitala Georgiei, tocmai se juca un meci important de fotbal la care participa și echipa României. Băieții s-au dus toți la meci, și noi, vreo 6 fete, am preferat să ne plimbăm prin oraș și să vedem un muzeu în care, nu știu cum se face, dar erau icoane vechi. Ni se spusese că dacă ajungem după 5 seara, nu vom mai avea masa de seară. Ne-am întors pe la 7, flămânde cum nu se poate, și eu le-am rugat pe chelnerițele de la restaurant să ne dea un ceai cu niște felii de pâine. Eu știam puțin rusește – după 8 ani de rusă, la liceu. Drăguțe s-au înmuiat în fata bietelor de noi și ne-au satisfăcut rugămintea (căci nu aveam nici un ban, și ni se spusese, de exemplu, să nu atingem fructele din vasul de pe masă, la nici unul din restaurantele hotelurilor, că trebuie (verbul a trebui are aceeași formă la singular şi plural, este defectiv de plural = trebuie, atât la singular cât şi la plural) plătite și de unde?) În sală eram numai noi, fetele, și în colțul opus un grup de vreo 8 georgieni, mustăcioși și negricioși, care, se vedea de departe, înfulecau numai bunătăți care nu conteneau să li se aducă. Am aflat pe urmă că era echipa de muzicieni. Ne-au invitat la masa lor. Sigur, toate in cor, am spus nu, cu excepția celei mai cuminți dintre noi, care ne-a rugat să-i lăsam pe ei să vină și să-și aducă bucatele cu ei, căci ea este lihnită de foame. Zis şi făcut. Şi apoi toată noaptea ne-a sunat în cameră telefonul… şi sigur nici una din noi n-a răspuns. Ultima escală a fost la Erevan, capitala Armeniei sovietice, de care noi nu auzisem decât prin glumele care vin de acolo. Ne-au cazat la un hotel pe un vârf de deal. Împărţeam camera cu o colegă şi pe când ne odihneam puţin după-masă, am fost invadate de mai multe femei de servici care începuseră să scotocească prin valizele noastre, cerându-ne să le vindem desou-uri. Şi n-am scăpat de ele până nu le-am vândut câteva. Îmi aduc aminte că eu am transformat banii aceia într-o o brăţară cu pietre de Ural, galbene şi negre, pe care o am şi azi cu mine în Los Angeles, şi un aparat de proiectat filme 8mm, căci la noi nu se găseau. Erevan era un oraş frumos, construit din piatră portocalie, cu o biblioteca faimoasă, ca cea din Alexandria, Egipt. Avea case pe piloni cocoţate pe dealuri. Şi azi când urc cu maşina dealul dinspre San Fernando Valley, spre Mulholland drive, pe Beverly Glenn, „casc gura” la casele pe piloni, amintindu-mi de cele care mă fascinaseră în Armenia Sovietică. Cu lipsa mea de înţelegere a istoriei m-am tot întrebat de ce oare ne spune ghidul că în acele case sunt armeni care s-au refugiat în Uniunea Sovietică din Turcia. Noi toţi ştiam că lumea e dornică să plece din ţările comuniste… Sigur, acum ştiu bine despre povestea genocidului armenesc. La întoarcere, în avion, băieţii se plimbau pe coridorul dintre scaune şi îşi desfăceau haina, arătându-şi pieptul gol. Toţi îşi vânduseră cămăşile în hotel la Erevan. Noi nu venisem pregătiţi pentru comerţ. Ne-a luat pe neaşteptate şi nu putusem să dăm decât „hainele de pe noi”.
Cum și în ce împrejurări ai decis să îți lărgești orizontul cunoașterii plecând în Lumea Nouă?
– În primul rând cred că mai toţi tinerii studenţi pe care îi cunoşteam la Bucureşti îşi doreau să vadă lumea de după cortina de fier. Şi nu se putea pleca decât, şi asta cu greu, în ţările comuniste înconjurătoare. Mama avea o prietenă evreică în Israel şi aceea îmi făcuse cadou un bilet de avion dus-întors pentru Tel Aviv după terminarea liceului. Dar aveam o rudă în străinătate (Alexandra Bellow, pe atunci Ionescu-Tulcea, în Statele Unite), deci pentru mine ieşirile în vest erau interzise. Îmi doream să călătoresc, să văd arhitectura, arta şi peisajele din restul lumii, şi mă simţeam frustrată că nu am dreptul să cunosc lumea. În 1970 am întâlnit la o masă în familie, un profesor de medicină din Chicago, dr. Nicolas Costea, şi m-am îndrăgostit. A fost „prinţul meu”… povestea e prea lungă şi prea siropoasă (un trăsnet a pornit din vârful nasului meu spre al lui, la aceea masă la care l-am întâlnit… ca în filmele mute) şi… când am terminat facultatea am decis să „mă duc să îl găsesc şi să-l conving să ne căsătorim”. Pe atunci el locuia în Chicago, dar puţin după aceea s-a mutat în California. Ne văzusem doar de două ori la Bucureşti, la o vorba şi o cafea, dar apucasem să-i spun, încurajată de soţul mătuşii mele Nuţa (Elena Dumitrescu Papahagi), Nicu (Nicolae) Dumitrescu, profesor de educaţie fizică la facultate în Bucureşti, originar dintr-un sat din Bucovina, şi care nu ştia nimic despre restul lumii,. I-am povestit acestui unchi, în zori, confesându-mă lui, căci pe Nuţa tocmai o scăpasem, căci plecase înainte de a sosi eu, la Spitalul Filantropia, unde lucra şi care îl cunoştea ceva mai bine pe cel care mai târziu îmi va deveni soţ, căci şi ea era doctor hematolog, ca şi Nic, şi îl auzise făcând o prezentare în specialitate. Am dat drumul către unchiul meu, unui val de vorbe şi sentimente, despre cum brusc m-am îndrăgostit şi el mi-a făcut afirmaţia super-încurajatoare: spune-i exact aşa cum mi-ai spus mie „căci americanii n-au niciodată timp, sunt mereu grăbiţi”… Şi aşa am făcut, dar cu o logică pe care nici azi nu mi-o pot explica. L-am întrebat întâi pe dr. Costea: ,,Sunteţi căsătorit? Vă plac femeile? Şi despre mine ce credeţi? căci eu sunt convinsă că sunteţi bărbatul cu care vreau să mă căsătoresc…” Şi el mi-a răspuns în franceză, căci nu mai ştia bine româna (emigrase în 1946): „Sună ca în Micul Prinţ” … după care a plecat înapoi la el acasă în Statele Unite.
În vara lui 1972, imediat după ce mi-am dat examenul de diplomă, am făcut o cerere să plec într-o excursie pe Valea Loirei cu Biroul de Turism pentru Tineret. Acum eram motivată cu adevărat să părăsesc România. Visul meu era simplu: să ajung profesor universitar în SUA şi să îl iau de bărbat pe Nic. Îmi trebuiau o mulţime de aprobări, de la facultate. Am reuşit să iau semnătura decanului de atunci, Benedec. Dar tot nu mi s-a dat paşaportul. Aşa că am decis să „mă lupt singură pentru a-l obţine.” M-am dus la biroul de vize pe Nicolae Iorga. Mi s-a spus că ei nu se ocupă de cereri pentru excursii organizate, şi că trebuie să am un „rendez-vous” fixat. Nu aveam. În ziua aceea purtam codiţe, aveam cu mine un teu şi un bloc mare de hârtie sub mâna. Eram în drum spre facultate… Portarul până la urmă m-a lăsat să întru, spunându-mi că n-am nici o şansă. Sala de aşteptare era plină. Toţi aveau numere … Eu am prins un moment între două persoane şi am intrat într-un birou. I-am povestit repede celui de dincolo de masa biroului impozant, povestea mea… şi soarta a făcut ca la rândul lui să aibă o fiică studentă la facultatea de arhitectură … Mi-a spus să fac, nu mai ştiu ce, să mă duc la nu ştiu ce alt birou. Nu înţelesesem că decisese să îmi dea viza. Şi l-am întrebat, dar dacă nu vreţi dumneavoastră să îmi daţi aprobarea să plec în excursie, la cine altcineva pot să mă adresez. Şi îi aud şi acum vorbele vocii puternice: Dacă nu vă dau eu viza, nu vi-o mai dă nimeni. Era „şeful cel mare” de la paşapoarte. Şi aşa am ajuns cu grupul BTT la Paris să vizitez castele de pe Valea Loirei, iulie 1973. Şi astăzi mai sunt încă … pe aceea viză … N-am vizitat atunci castelele căci am „fugit” din camera de hotel şi mi-am început zbuciumul cererii de azil politic … un drum greu, când pleci la 25 ani de una singură, n-ai nici un ban, nu cunoşti pe nimeni. Aveam însă încrederea, inconştienţa tinereţii că voi reuşi. Cum? Nu ştiam, dar nu concepeam ca nu voi putea să mă descurc. Sigur, faptul că vorbeam curent franceza, şi că aveam o meserie practică, şi o fire bună, toate m-au ajutat. Aproape un an am lucrat „ilegal” la un birou de arhitectură al unui şmecher marocan care avea o motocicletă Harley Davidson impresionantă. Şef era arhitectul român Ghică Morariu cu care verişoara unei colege de arhitectură, proaspăt căsătorită cu un francez din Paris, îmi făcuse cunoştinţă şi îl rugase să mă ajute să găsesc ceva de lucru. Norocul poate fi ca în poveşti, sau filme. Ghică nu mă putea angaja căci nu aveam drept de lucru. Dar tocmai angajase pe cineva cu exact acelaşi nume ca mine, şi venea tot de la Bucureşti, o Ileana Păunescu, soţia asistentului de la Ion Mincu, Constantin (Dinu) Păunescu. Numele meu de fată era Păunescu… I-a rugat pe cei doi din cuplu, să-i facă o favoare, i-a mărit lui Dinu salariul, şi i-a spus să mă lase pe mine să lucrez în locul soţiei lui. Am locuit la Paris 11 luni, schimbând 14 adrese… Pe atunci francezii trebuiau să raporteze dacă găzduiau un venit din ţările comuniste… În fiecare miercuri aveam, la 3 ½ după amiaza o întâlnire la Poliţia Centrală de lângă Catedrala Notre Dame, unde doi poliţişti trebuiau să urmărească situaţia mea de străin ilegal. Şi prima dată le-am spus că lucrez ca arhitect (făceam vile în jurul Parisului) şi mi-au spus cu ton foarte serios „Dar tu nu lucrezi. N-ai drept de lucru.” „Şi ce să fac, să fur, să cerşesc?” „Spune-ne că nu lucrezi.” „Nu lucrez” … Şi asta a rămas gluma noastră leit-motiv timp de vreo 10 luni, până am primit viza spre Statele Unite cu ajutorul IRC-ului, un birou fără specializare pe etnicitate sau religie (polonezi, ruşi, catolici, evrei, nemţi) căci eu nu mă înscriam în nici una. Iarăşi povestea de cum am aflat despre IRC, e prea lungă spre a fi spusă în detaliu aici. Pe scurt am mers cu o mobiletă (conducând o motocicletă pentru prima dată în viaţa mea) de la Nanterre la Place de la Concorde, Paris (vreo 20 km), şi am avut un accident la o intersecţie. Mi-am făcut două răni la fiecare genunchi, şi am ajuns la consulat cu ciorapii de nylon lipiţi de piele si cu dâre de sânge. Vorbisem cu aceeaşi secretară de la Consulatul American de probabil 9-10 ori. De fiecare dată îmi spusese că nu ştie nici o organizaţie care m-ar putea ajuta să emigrez în America. De data aceea însă, mi-a spus: „Ai să te omori, fetiţă dragă. Iată lista organizaţiilor. Oficial nu avem voie să îi ajutăm pe refugiaţii din est. Nu spune la nimeni că ţi-am dat-o. Alege una.” Şi aşa am mulţumit soartei că francezul „drageur” m-a făcut să mă uit spre el la aceea intersecţie, în acea zi, şi să mă prăbuşesc în nisipul porţiunii de stradă în reparaţie. Dar şi azi mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă accidentul ar fi fost mai serios?!
Sintagma ,,depinde de tine în ce fel te vor preţui ceilalţi” este adevărată?
– Sunt convinsă de adevărul acestei sintagme şi am urmat-o toată viaţă. Am învăţat-o brusc (tot la fel de repede pe cât m-am îndrăgostit de viitorul meu soţ, Nic) când am rămas la Paris. Lunile cu statut de emigrant ilegal în Franţa, necunoscând pe nimeni, a fost cea mai puternică experienţă a vieţii mele. Am înţeles că trebuie să ştii să te prezinţi bine, să stârneşti încrederea în oameni din primul moment, dar şi să faci totul spre a menţine această încredere. Şi numai de tine depinde totul… Acolo, la Paris în 1972-73 aplicarea cu sfinţenie a acestei sintagme a fost vitală. Dar şi apoi: în Los Angeles, când „am aterizat” la un viitor soţ pe care nu îl cunoşteam deloc, pe care trebuia să-l fac să mă preţuiască, pe care trebuia să-l conving de încrederea pe care să mi-o facă de a-i deveni soţie, de a nu-l pune la cheltuieli uriaşe şi inutile (ca multe din nevestele doctorilor din Los Angeles). Și mai apoi sintagma m-a ajutat în profesie. Într-adevăr în Statele Unite poţi să îţi creezi singur o reţea de cunoștințe profesionale, şi înainta în carieră prin tine însuţi, şi nu prin „pile”, dar reuşeşti asta numai prin muncă multă, perseverenţă, înţelepciunea de a te purta cu respect şi umilinţă faţă de ceilalţi.
Ce ai găsit dincolo de ocean: oameni, mentalităţi povesteşte-ne te rog despre impactul cultural pe care l-ai simţit…
– Ţin minte că la IRC la Paris una din doamnele care lucra acolo (era şi pictoriţă, avusese un tablou expus la Salon d’Automne, aş vrea să-mi amintesc numele ei, dar nu reuşesc) s-a apropiat mai mult de o bulgăroaică, Kathy, care terminase studii de franceză la Sofia, şi de mine. Căci noi eram cele mai „cu carte.” Restul emigranţilor din acea perioada care veneau la IRC erau componenții trupei de circ din capitala Bulgariei; toţi rămăseseră în acelaşi timp cu noi. Şi această doamnă ne pasa bilete pe gratis la spectacole. Aşa cunosc eu foarte „de aproape” pictura plafonului de Marc Chagal de la Opera Garnier (opera tradiţională din Paris, cea nouă fiind clădirea ultra-modernă de la Bastille), de la multele spectacole la care am fost datorită acelei doamne, şi am stat, Kathy şi cu mine „la cucurigu”… Lui Kathy i-a venit viza pentru America cu câteva luni înaintea mea. Mie, nu ştiu cum se face, mi se pierduseră actele la sediul principal al IRC-ului din Elveţia. Kathy avea rude la Sacramento şi îmi tot scria „să nu-ţi pară rău că stai mai mult la Paris, că aici nu e bine”. Rudele ei erau mai cu puţină carte, şi ea ca să îşi câştige o existenţă, lucra curăţând case. Doamna aceea minunată de la IRC îmi tot spunea: ,,Tu ai un mare noroc. Te duci la o verişoară (Alexandra) care e profesor de matematică (la Northwestern University, Evanston, lângă Chicago) şi la un doctor, profesor de medicină. Nu o să fi in situaţia lui Kathy. Rudele tale sunt persoane cu carte. O să îţi înţeleagă dorinţa de a-ţi face o carieră.”
Şi într-adevăr aşa a fost. Nic avea casa plină cu cărţi, era pasionat de istorie şi de muzică clasică, îi plăcea muzica „pop” franţuzească (Edith Piaf, Charles Aznavour, Georges Brassens. Jacques Brell, etc.) şi jazzul ca şi mie, era abonat la tot felul de ziare şi reviste (cotidianul Los Angeles Times, revistele Newsweek, Times, National Geographic, şi multe altele). Ne-am dus la spectacole. Îmi aduc aminte că m-a dus să-l văd pe Yul Brenner în ,,The King and I”, la un spectacol dat de Marlene Dietrich în downtown Los Angeles la Ahmanson Center – sala unde se împărţeau pe atunci premiile Oscar, am fost s-o văd pe Elizabeth Taylor în Little Foxes, etc. Ne învârteam în lumea profesorilor de la UCLA (University of California at Los Angeles) şi printre doctori care, ca şi arhitecţii, au o deschidere mai largă spre cultură. Dar în genere societatea de aici te face să te înconjori de o mare varietate de clase sociale şi nivele de cultură. Eu eram venită din altă lume şi „în totală necunoștință de cauză”. Cei care vin astăzi din România au alt orizont, mult mai larg decât al meu atunci. Eu fusesem la un restaurant chinezesc doar de două ori la Paris, nu fusesem niciodată la un restaurant japonez sau mexican. Pentru mine America era cea a zgârie norilor din New York şi Chicago (din filme), nu cea pe care o ştiu cei din România de azi (cu seriale despre Beverly Hills, şi Malibu…) Los Angeles-ul m-a dezamăgit: construit la nivelul pământului. De la aeroport, pe 14 Februarie 1973 când am aterizat la Los Angeles chiar de Valentine’s Day, pe drum spre apartamentul lui Nic, îl tot întrebăm „în prostie”: ,,Dar când ajungem la Los Angeles?” Şi el îmi dădea mereu acelaşi răspuns: ,,Suntem în LA.” Aici îmi lipsea strada marilor oraşe (Paris şi Bucureşti, căci şi capitala ţării noastre era de pe atunci „o metropolă” care pulsa de viaţă şi cultură), îmi lipseau cafenelele de pe trotuare (pe atunci, în LA, nu se stătea niciodată la o terasă, toată lumea intra în „pivniţe întunecate” mâncând în plină zi cu soare „la farmecul lumânării”, până când a venit criza de benzină, şi lumea a început să iasă din spaţiile cu aer condiţionat…), îmi lipsea spiritul latin. Oamenii de aici, minunaţi de altfel prin felul lor politicos de a-ţi respecta „spaţiul privat”, foarte disciplinaţi în lucru, foarte harnici, încercând să nu te deranjeze cu nimic, mi se păreau, şi încă mi se par, prea „pătrățoși”, reci. Normal, sunt anglo-saxoni, în majoritate. Mi se părea că „nimeni” nu se mai uită la mine. În lift bărbaţii îşi îndreptau privirile spre pardoseală nu spre tine… Nu mai auzeam „Ce frumoasă rochie aveţi, domnişoară”… etc. De teama acuzaţiei de „harassment sexual”.
Eram o romantică cu cauza pierdută… Locuiam într-un mic bloc de apartamente la ultimul etaj (4) şi de fiecare dată când mă urcăm în lift mirosea superb a parfum de trandafiri. La etajul nostru locuia o tânăra frumoasă pe care o vizita des un prieten. Şi eu îmi imaginăm cum el îi duce buchete de trandafiri zilnic. Până într-o zi, când imaginea mi s-a prăbuşit brusc, când l-am văzut pe omul de servici dând cu spray cu miros de trandafiri ca să cureţe oglinda.
Impactul cultural pentru cineva ca mine a fost uriaş. Mi se părea că nu înţeleg nimic din ce văd în jurul meu. Şi singura salvare erau Nic şi dorinţa mea de a studia. Pe campusul de la UCLA tineretul era venit din mai toate părţile lumii, mulţi indieni, iranieni, chinezi, japonezi. Oamenii de aici te primesc fără prejudecăţi. Tu, ca străin, devii foarte repede unul dintre ei. Doar că preocupările lor mi se păreau diferite de ale mele: sportul, maşinile, câştigarea de bani, investițiile în stockuri. Eu am început să investesc doar la bătrâneţe când a trebuit să fac decizii pentru fonduri de pensie…
Cu siguranță americanii și europeni de origine latină suntem foarte diferiţi. Ţin minte că Nic și cu mine ne spuneam mereu: ,,Vezi, la orice spectacol mergem, de cinema, de teatru, când toată lumea râde, noi nu, iar când noi râdem în hohote, nimeni altcineva nu râde…”
Poţi să ne spui ce ai studiat în California?
– Când am venit în LA, diploma mea de arhitectură era încă în arhivele de la Institutul de Arhitectura Ion Mincu. Neavând diploma cu mine şi dorindu-mi, aşa cum am spus mai înainte, să devin profesor universitar, trebuia să fac un doctorat. În ziua de azi (şi în 1973 era la fel) nu poţi fi angajat pe o poziţie universitară decât dacă ai titlul de Doctor în Filozofie (PhD). Şi cum făcusem arhitectura m-am gândit să încerc să aplic pentru studii de doctorat la UCLA. Dar ca să mă înscriu la un doctorat îmi trebuia întâi o diplomă de Master. Mi s-a părut că nu e logic să mai iau o diplomă de arhitectură, când de fapt studiasem asta la Bucureşti şi m-am înscris la programul de Industrial Design de la Facultatea de Belle Arte de la UCLA. Mi s-a părut extrem de simplu acel program, în comparaţie cu complexitatea studiilor care se făceau la Ion Mincu. Am terminat masteratul într-un an jumătate. Acum însă îmi trebuia doctoratul, iar în domeniul meu UCLA-ul oferea numai doctorate în Urbanism (şi acest program era mai mult orientat pe ştiinţe economice decât spre design şi nu mă interesa). Un profesor din România, care mi-a fost conducătorul tezei mele de Masterat la UCLA, Nathan Shapira, arhitect la rândul lui, m-a sfătuit să vorbesc cu un profesor de la inginerie căci ştia că se pune la cale pornirea unui program de Teoria Deciziilor în departamentul de Ingineria Sistemelor la UCLA. M-am dus şi am vorbit cu Profesorul Moshe Rubinstein. Mi-a spus că va lua nişte ani aprobarea programului şi nu crede că ar fi o soluţie pentru mine să aştept atât de mult. Moshe avea două fiice şi credea în valoarea „femeii”. M-a întrebat cum o duceam cu matematica în liceu. I-am răspuns că bine. „Atunci înscrie-te direct într-un program de inginerie de Cercetare Operaţională şi Teoria Deciziilor.” Nu ştiam nimic despre ce înseamnă Cercetare Operaţională (programare lineară, nelineară, integrală, etc… un domeniu de inginerie foarte orientat spre metode de matematică; deci poate cel mai greu, fiind foarte teoretic). Am venit acasă şi m-am uitat în Enciclopedia Britannica. N-am înțeles mare lucru. Dar m-am înscris. Trecuseră mulţi ani de când „eram eu bună la matematică în liceu”, iar în facultatea de arhitectură nu se făcea decât un an de matematică. A fost greu. Colegii mei toţi erau ingineri, şi „se jucau cu numerele”. Eu trebuia să îi apuc din urmă, să le ţin pasul, să fac faţă unei competiţii incredibile, de minţi „inginereşti”. Au fost momente când mă întrebăm „Ce caut eu în sala asta de clasă?” Dar am terminat cu bine.
Între timp diploma mea de arhitectură nu apucase să fie trimisă la facultatea de la Cluj, unde ar fi urmat să lucrez ca asistent. Mama a reuşit, cu ajutorul unei secretare „mama studenţilor” (iar sunt supărată pe mine pentru că i-am uitat numele) să îmi scoată diploma de arhitect de la Ion Mincu dar am primit-o un an şi ceva mai târziu. Trebuia să fie şi recunoscută aici şi procesul era lung. Prin prieteni comuni (cunoşteam numai arhitecţi la Los Angeles, şi colegii lui Nic, căci la rândul lui venise din Chicago la UCLA cu puţin înaintea mea) am găsit pe cineva care să depună mărturie că într-adevăr am terminat arhitectura la Bucureşti, pe Ilona Sabatino, acum Ilona Scott. Ea fusese cu un an înaintea mea la facultate, şi aveam colegi, cunoștințe comune. De atunci am devenit bune prietene. O prietenie lungă şi frumoasă, pe care au preluat-o de la fiicele lor şi mamele noastre, Ana Păunescu şi Sofia Cosma (pianistă recunoscută în România, şi care a predat la Conservatorul din Iaşi).
Dar n-am avut ocazia să îmi folosesc studiile de arhitectură în California. Când am terminat doctoratul am devenit automat inginer şi am început să caut de lucru în domeniul studiilor mele de aici. Am lucrat un an în statistică la compania Hughes Aircraft (2-3 ore de condus dus, şi tot atâtea întors, printre camioane, la Fullerton, în zona numită Orange County). Am găsit slujba printr-un român matematician, Doru Făgărășanu. Grupul era foarte plăcut, dar domeniul nu mă pasiona, iar drumul până acolo lua mult prea mult timp. S-a ivit o poziţie de lector la CSUN, întâi în facultatea de business, apoi în cea de inginerie. Mai predasem la CSUN în timp ce îmi făceam doctoratul, cursul de Problem Solving iniţiat de Moshe Rubinstein. Şi într-unul din departamente s-a deschis o poziţie de linie profesorală cu „tenure” pentru cineva interesat în grafică şi design asistate de computer. Mulţi nu erau pe atunci interesaţi de acest domeniu, care li se părea o „modă” trecătoare. Eu am găsit că mi se potriveşte de minune, şi în 1982 am început să predau în acelaşi departament în care sunt şi astăzi, numele lui luând diverse variante de-a lungul anilor şi care acum se numește „Manufacturing Systems Engineering and Management” (MSEM). Am dezvoltat cursul de CAD/CAM şi am predat CAD încă de la începuturile domeniului acesta cu un program pe computerul Apple (Machintosh-ul a apărut mult mai târziu). Un program numit CADApple, precursorul programului pentru PC, VersaCAD – competiţia programului AutoCAD. Decanul Facultatii de Inginerie de la CSUN m-a trimis să predau un curs intensiv de CAD., intr-o vară, la o universitate soră cu a noastră, din Beijing, China, BIT (Beijing Technical Institute). Aveam un computer pentru 30 de studenţi. Apoi la CSUN am creat cursul de Inteligenţă Artificială (IA) pentru ingineri. Pentru studenţii noştri era greu să urmeze cursul de IA în cadrul departamentului de Computer Science (Informatică) fiind necesar un background de cunoștințe de programare pe care nu îl aveau, cursul fiind foarte teoretic. Eu am dezvoltat un curs cu câteva elemente teoretice şi care punea accentul pe aplicaţiile din domeniile de inginerie. Azi cursul se numeşte „Intelligent Manufacturing”, e un curs graduat, pe care îl predau şi acum. Am predat la CSUN 35 de ani, ajungand, încet, încet la poziţia de profesor plin (căci trebuie 7 ani să treci de la o treaptă de profesorat la altă), şi între 2011-2014 am fost şefa catedrei de MSEM.
Cu ce te ocupi acum şi de unde găseşti timp şi pentru preocupările tale culturale, tu fiind autoarea unor interesante articole publicate în revista Melidonium şi a unor interesante interviuri cu români de pe mapamond…?
– În August 2014 am ieşti la pensie, dar într-un sistem în care mi se permite timp de 5 ani să predau jumătate de normă, şi să îmi iau şi pensia. E un sistem avantajos din punct de vedere material, căci profesorii ca mine devin puţin mai înstăriţi decât chiar când lucrau timp complet. Puteam să aleg să predau 4 cursuri (cât este normă completă la facultatea de inginerie de la CSUN), fie toate într-unul din cele două semestre (de toamnă sau de primăvară), fie 2 cursuri pe semestru, lucrând tot anul şcolar şi având vacanţă numai vara. Cum îmi lipseşte Europa, cum îmi doresc să petrec acolo câteva luni pe an (locul meu preferat fiind Parisul, unde pe când eram „săracă lipită” îmi doream să revin în acest oraş ca „om care trăieşte normal”) am ales să predau în semestrul de primăvară (şi pentru că e greu să predai 4 cursuri după o pauză de mai multe luni, şi fără a mai fi în vârtejul congreselor în profesia ta, cum am fost o viaţă) are o vacanţă de Paşte de o săptămână (ce poate fi prelungită la 10 zile cu week-end-urile dinainte şi de după) în care să îmi pot „trage suflul” puţin. În două săptămâni termin al treilea an de FERP (aşa se numeşte programul Faculty Early Retirement Program). Şi îmi mai rămân doi ani în care sa predau în semestrul de primăvară.
Cu toate că am lucrat extrem de intens în domeniul CAD/CAM, de grafică cu ordinatorul, şi profesoral, am fost întotdeauna de părere că omul trebuie să menţină un echilibru între carieră şi viaţa privată, şi să nu se ţină la o parte de cultură. Îi sfătuiesc pe studenţii mei ingineri să facă la fel. De-a lungul anilor am călătorit mult, prin congresele la care participam, în comitete de organizare, în conducerea de sesiuni ştiinţifice sau făcând eu însămi prezentări, cu congresele societăţii de hematologie (American Society of Hematology – ASH) din care făcea parte soţul meu (decedat în 2000), şi pentru vacanţe de călătorie pe cont propriu. Am avut norocul să cunosc lumea, aşa cum îmi doream în anii studenţiei la Bucureşti când asta părea un vis imposibil de realizat. Am fost în China (trimisă de CSUN să predau CAD, dar am şi luat o excursie să văd Shanghai, Xi’an (unde primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang a dat ordin să se construiască impresionanta Armată de Teracotă), Canton-ul şi Hong Kong-ul); am revenit în China cu un congres al Societăţii SMC, IEEE (Systems Men and Cybernetics, Institute of Electrical and Electronics Engineers) în conducerea căreia mă aflăm, şi am fost invitaţi la Universitatea din Tianjin/Tientsin (metropolă port de pe coasta de nord a Chinei, cunoscut oraş universitar). Am fost în Japonia invitată să ţin o conferinţă de Inteligenţă Artificială pentru grafica cu computerul, la laboratoarele Hitachi, din portul Hitachi, unde toată populaţia lucrează pentru compania Hitachi. Dar am făcut şi o excursie prin Japonia vizitând Tokyo, Kyoto, şi Nara (oraş cunoscut pentru temple si multele lui căprioare) … Am fost în America Centrală (Guatemala – unde templul de la Tikal m-a impresionat cel mai mult, iar aterizarea peste pădurea tropicală a fost exact ca în scenele de la începutul filmului Starwars… cu moaţe de temple ieşind pe ici pe colo prin verdeaţa, o mare de verde închis, a pădurii tropicale). Am fost de mai multe ori în Mexic: la Mexico City (un oraş care m-a fermecat după câţiva ani de locuit în Los Angeles cu care contrasta puternic, căci era pentru mine o metropolă care pulsează, ca Parisul, ca Bucureştiul). Aici mi-a plăcut în special muzeul lor de arheologie: foarte bogat, foarte interesant, şi cu expuneri bine luminate, modern aranjate (nu ca cel din Cairo unde din păcate domneşte haosul). Am fost în locurile de turism şi staţiuni la ocean Puerto Vallarta, Acapulco, Mazatlan – cu plaje foarte frumoase, cu obiceiuri locale interesante, dar nu foarte multă cultură. În Mexico mi-a plăcut în special să vizitez templele Maya şi Aztece, în peninsula Yucatan, să văd temple şi sate indiene pitoreşti în jurul oraşului Oaxaca, să văd sculpturile de capete uriaşe la Veracruz. Am fost în America de Sud la Buenos Aires şi în Brazilia, la Rio de Janeiro şi Sao Paolo, în Indonezia, Bali, în Thailanda, în Africa de Nord (Egipt, Tunisia, Maroc), şi mai peste tot în Europa. Dacă călătoreşti cu „ochii larg deschişi” şi mintea şi sufletul gata să absoarbă culoarea locală, să înţeleagă oamenii, societatea, tradiţiile, cultura, străbătutul lumii este pasionant. Dar în toate locurile prin care am mers am căutat şi „prezenţa românească”. Şi am găsit-o peste tot. De exemplu, ca să menţionez doar câteva situaţii, la Palma de Mallorca, Spania pe un bulevard mare paralel cu portul am dat de un bust al lui Emil Racoviţă, omul nostru de ştiinţă, creatorul bio-speologiei; la Hammamet în Tunisia vila extraordinară ca arhitectură (lăudată chiar de cunoscutul arhitect american Frank Lloyd Wright şi despre care se spune că a fost determinantă in devenirea Hammamet-ul staţiunea balneară care este astăzi), acum important centru de cultură, a fost construită de George Sebastian, mecena pentru artişti şi scriitori, originar din Romania; tablouri şi sculpturi de sculptorul bucureştean, coleg cu mine de liceu la Spiru, Constantin (Dinu) Rădulescu, în Bretania profundă; o pictoriţă, Ioana, cu galerie lângă poarta muzeului de impresionism din Honfleur, Normandia: opere de artă româneşti prin toate muzeele lumii; un colecţionar de artă din România la Los Angeles; galeria de arta modernă Mihai Nicodim din Culver City, recent re-locata in down-town Los Angeles; case/vile şi clădiri comerciale în stil „modernist”, de la mijlocul de secol 20, de arhitectul român Haralamb (Bubi) Georgescu in California la Los Angeles si Palm Springs, o sculptură de fiul acestuia, cunoscut sculptor californian, Christopher Georgesco, într-o piaţă din down-town Palm Springs, etc. …
Deci scriu articole şi public în reviste şi ziare româneşti, printre care şi la Melidonium. Am publicat în România la România Liberă, Revista 22 şi în reviste din diaspora românească, Universul şi Meridianul (ambele ziare şi-au oprit de mult apariţia, erau în zona Los Angeles-ului), AcumTV (grup internaţional, Montreal, Canada), Agero-Stuttgart (Germania), CLIPA – California, Gândacul de Colorado – Colorado, Mioriţa-Sacramento, CA, Observatorul –Toronto, Canada, Omnigraphies – online România şi Franţa, Românul Australian (Melbourne, Australia), blogul lui Ben Todică (realizator de emisiuni de radio şi video în română la Melbourne) şi altele din România la care am colaborări sporadice, Revista Felicia, Case şi Grădini, Reţeaua Literară, Străinul şi altele.
Sigur, de-a lungul anilor m-am preocupat atât de mult de profesie că nu am putut să dedic timpul pe care mi l-aş fi dorit unor domenii artistice. În ultimii ani am pornit o galerie de artă (I.C. ART care o vreme şi- a avut sediul la Palm Springs, California, şi pe care acum trei ani am mutat-o în casa în care locuiesc, în Encino, California www.ic-art-gallery.com ). Galeria îl reprezintă pe artistul american Jerry W. McDaniel (www.jerrywmcdanielstudios.com) dar organizează şi diverse evenimente culturale, de exemplu două expoziţii ale pictorului McDaniel (la Academia de Artă Kline, Beverly Hills, Septembrie 2012; http://www.omnigraphies.com/content/viitorul-român-society-%E2%80%93-seria-de-activităţi-culturale şi la Valley Performance Arts Center, CSUN în septembrie-octombrie2013 http://www.jerrywmcdanielstudios.com/VPAC/Brochure_VPAC.pdf ), mai multe seri de expoziţie de pictură la Paris, în cartierul Montparnasse, „După-amiază de Lectură, cu Ana Blandiana, Romulus Rusan şi Doina Uricariu”, la resedinţa-galerie de artă în Encino, pe 14 iunie 2015 http://www.youblisher.com/p/1176643-Articol-Ana-Blandiana-de-Ileana-Costea .)
De-a lungul anilor am avut diverse poziţii în organizaţii româneşti de peste hotare, ca Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (ARA) şi Societatea Viitorul Român (VRS) – unde am fost Vice Preşedintă şi Director Cultural. Am organizat la facultatea la care predau, CSUN, un Congres ARA în 1992, şi mai multe expoziţii, Patriciu Mateescu, 1985, şi două expoziţii Brâncuşi-Mateescu în 2002 şi 2003.
N-am avut niciodată timp, dar mi l-am făcut. Cred că secretul meu este energia inepuizabilă pe care o am încă şi viteza cu care pot strecura şi lucruri care îmi fac plăcere cu adevărat în programul meu de viaţă ultra încărcat.
În ultimii ani am făcut mai multe filme pentru Youtube şi prezentări PowerPoint de artă si cultură.
Ce personalităţi româneşti din diaspora ai întâlnit?

– De-a lungul anilor am avut ocazia să întâlnesc numeroase personalităţi româneşti din diaspora: la Paris pe Emil Cioran (soţul meu şi cu mine, ne-am petrecut cu el şi alţi câţiva prieteni de ai lui o după-masă în parcul Saint Cloud, lângă Paris, în 1972); regizorul Barbă Neagră, la Paris în apartamentul din Montmartre, staţia de metrou Abesses, a lui Mircea şi Cristinel Eliade, în 1972: Mircea Eliade, în apartamentul căruia am fost de mai multe ori pe campusul de la University of Chicago şi pe care Nic, soţul meu şi cu mine, l-am găzduit, pe el şi pe soţia lui, la casa noastră din Encino, California, pentru o săptămână când au venit la un congres de istoria religiilor care se ţinea anual la Santa Barbara – la o oră ¼ de condus de la noi; pe Alexandra Bellow (care este fata sorei mamei mele (Dr. Florica Bagdasar – prima femeie ministru din România, Ministrul Sănătăţii din 1946 până în 1948), deci suntem verişoare primare) şi pe soţul ei, scriitorul Saul Bellow (cei doi au stat de câteva ori la noi în Encino, iar noi, Nic cu mine i-am vizitat la Chicago, şi am petrecut o săptămână în casa lui Saul Bellow din statul Vermont), pe Sorin Alexandrescu (în apartamentul lui Mircea Eliade, la Chicago), pe Haralamb (Bubi) Gerogescu, în Brentwood, în zona Los Angeles-ului, în anii 70, cu care am luat dejunul la un restaurant românesc (care nu mai există de mult), cu câţiva ani înainte de a pleca să lucreze în Australia, şi de a muri; pe fiul lui, cunoscut sculptor californian, Christopher Georgescu, pe matematicienii Mihai Botez (candidat şi la preşedinţia României, pe vremea când am organizat eu congresul ARA în 1992) şi Constantin Corduneanu (noi doi fiind în competiţie pentru poziţia de Preşedinte ARA, acum mulţi ani, el fiind câştigătorul), şi scriitorii: Ilina Grigorovici (Frankfurt, Germania, cunoscută mai ales prin cartea de analiză despre Eminescu), Bujor Nedelcovici (scriitor stabilit la Paris) şi Petru Popescu (Beverly Hills), scriitorul Leonid Mămăligă-Arcade care a ţinut ani de zile un club literar la Paris, pianista Sofia Cosma (pe care am menţionat-o mai înainte şi care a locuit mai mulţi ani in California la fata ei, prietena mea arhitecta Ilona Scott (Camarillo, California), şi care a dat numeroase concerte în California şi la Londra); Emanuel Tânjală, cu care sunt bună prietenă şi care a locuit mulţi ani în Los Angeles şi acum se află cu soţia şi cele două fete la Linchburg, Virginia: Pe Stella şi Jon Cepoi, el a fost Preşedintele Societăţii Viitorul Român mulţi ani, şi ambii au contribuit la ţinerea vie a spiritului românesc în Los Angeles, pe Tiţiana si Liviu Popa, el preot mai mulţi ani la biserica română din Palm Springs, acum în Dallas, Texas, ea pictoriţă de imagini în gen bizantin, care a pictat interiorul a mai multor biserici romaneşti in SUA şi Venezuela; pe buna mea prietena Maria Zamfir Bleyberg, ani de zile profesoară de informatică la Kansas State University, Manhattan, Kansas, şi pasionată pictoriţă, de când a ieşit la pensie, şi care locuieşte în Pacific Palisades, zona LA-ului, sora lui Teodor (Dorel) Zamfir (cel ce a adus „pe sub tejghea” filme din vest în România prin larga distribuţie de casete video pe care a făcut-o în anii 80 de acerb comunism – a se vedea filmul „Chuck Norris vs. Communism; iar mai recent Ana Blandiana şi Romulus Rusan (pentru care am organizat un eveniment în iunie 2015 cu ocazia vizitei lor pe Coasta de Vest a SUA), pe Doina Uricariu şi soţul ei, Livio Dumitriu, arhitect şi profesor de Arhitectură la cunoscuta Şcoală de Artă Pratt, din Brooklyn, New York. Asta pentru a menţiona doar câțiva dintre românii din diaspora pe care am avut ocazia să-i întâlnesc.
Povesteşte-ne, te rog, despre impresiile tale de călătorie, ştiu că participi la foarte multe evenimente organizate în lume.

– Ar fi prea multe de povestit. Rămâne pentru altă dată. Dar am să îţi spun doar cel mai special lucru pe care l-am trăit în călătoriile mele. Mă aflam la Bejing în China. După un spectacol la care m-au dus cei doi profesori chinezi, ghizii şi gazdele mele de la Bejing Institute of Technology (BIT). Cerusem să văd un spectacol de operă tradiţională chinezească. Mi s-a oferit un program „de toate pentru toţi” pentru turişti străini cu dansuri, muzică şi acrobaţii (şi văzusem asta de mai multe ori în România). După terminarea spectacolului urma să vină să ne ia şoferul cu maşina pe care universitea mi-o pusese la dispoziţie. Profesorii i-au spus şoferului să vină la 11PM şi spectacolul s-a terminat la 10PM. Nu existau pe atunci telefoanele celulare, şi de fapt acolo, atunci, lumea nu avea nici telefoane fixe. Şi a trebuit să aşteptăm în mica piaţă din faţa clădirii teatrului. Era întuneric, dar squarul plin de localnici, de toate vârstele. Mulţi cu copii mici. Şi tot apăreau de prin toate colţurile, împingând căruţe cu fructe şi obiecte, întorcându-se din piaţă, bunici cu nepoţi, surori cu frați mai mici, mame, taţi, etc. Şi s-a strâns un grup mare în jurul nostru, al soţului meu Nic şi al meu, şi ne-au pus tot felul de întrebări. Noi vorbeam cursiv cu ei prin intermediul profesorilor care traduceau din şi în engleză. La un moment dat o tânără m-a întrebat: „El este soţul dumneavoastră? Şi câţi copii aveţi?” Era perioada când în China nu era permis decât un copil pe familie. Şi „Da.”, am răspuns „El este soţul meu, dar n-avem copii.” Tânăra s-a mirat foarte tare, căci imaginea ei era că familiile americane, norocoase, au dreptul la câţi copii vor şi că acestea au mulţi copii. Puţin după asta m-am aşezat pe zidul scund de beton de la marginea unei răzor de flori, să mă odihnesc. O femeie mai în vârstă mi-a pus un bebeluş în braţe dându-mi-l să-l ţin, şi i-a tot spus ceva în chineză, până ce copilul a repetat ce spunea ea. Traducătorii mi-au spus că îl îmboldea să-mi spună tanti. Şi când copilul mi-a spus în fine tanti, a venit altă persoană cu un copil de mi l-a pus în braţe şi iar…. a urmat același ritual. „Spune-i Tanti, Spune-i Tanti.”, până când copilul în fine mi-a spus „Tanti.”. Şi apoi alt copil, şi alt copil, de diverse vârste. Se făcuse o coadă lungă, şi eu luăm în braţe un copil după altul până îmi spuneau tanti. Am întrebat dacă această era o tradiţie în China. Şi mi s-a spus că nu, dar că oamenii adunaţi în jurul nostru şi-au zis că dacă eu le iau copilul în braţe şi îmi spune tanti, asta îi va aduce copilului noroc în viaţă. Şi uite aşa … singura dată când … am fost „sfântă” în viaţa mea. Mă întreb cum ar fi explicat Mircea Eliade acest fenomen ad-hoc?
Aceste deplasări, destul de frecvente, nu au afectat viaţa de cuplu? Cum ai reuşit să le depăşeşti?
– Sunt convinsă de mai multe lucruri. Pentru a ţine vie viaţa de cuplu trebuie să fie măcar unul din cei doi mai înţelepţi. Mulţi uită că de orice flacără trebuie avut grijă continuu pentru a nu se stinge. Mai cred şi că nimeni nu trebuie să se căsătorească dacă nu iubeşte cu adevărat. Viaţă nu e niciodată uşoară, şi niciodată doar ‚,roz”. Probleme se ivesc la tot pasul. Cheia este cum rezolvi diversele situaţii, care de cele mai multe ori nu pot fi evitate. Nic dorea că eu „să stau pe marginea bazinului şi să mă bronzez, să mă duc să beau cafele cu doamnele, nevestele doctorilor şi să mă găsească odihnită şi fără griji când se întoarce de la spital sau universitate.” Asta nu coincidea de loc cu trecutul meu de tânără educată în comunism, cu dorinţele mele de a deveni profesor universitar, de a-mi continua studiile, de a fi activă şi de a mă dezvolta intelectual spre a ne înţelege mai bine pe noi înşine şi lumea în care trăim. Şi a durat până să se convingă că „trebuie să-mi dea voie” să am drumul meu în profesie. Ţin minte că îi plăcea să mă ia la toate congresele lui, dar era furios când venea la congresele mele. Eu la ale lui ştiam să mă ocup, mă duceam în excursii în timp ce el participa la sesiuni sau şedinţe de lucru. La congresele mele îl sfătuiam să se ducă în excursiile organizate… şi îmi spunea „Dar ce, să fiu eu singurul bărbat într-un autobuz plin cu cucoane? Şi să mă întrebe toată lumea dacă sunt soţul Ilenei Costea?”
Şi prima mea ofertă de slujbă a pus probleme cuplului nostru. Tocmai terminasem doctoratul la UCLA şi compania Bell Labs mă alesese, într-o zi de „Cariere pentru proaspeţii absolvenţi” să mă duc să îmi ia un interviu ca să lucrez pentru ei pe coasta de est. Şi m-am dus, spre revolta lui Nic. „Cum adică, chiar vrei să te muţi aşa departe?” Mi-au făcut o ofertă. Mi-au spus că sunt gata să îi facă şi soţului meu o ofertă. (Ar fi fost greu, căci el nu era la început de carieră ca mine – între noi era o diferenţă de 20 ani; se spune ca fetele care au crescut fără tată îşi caută un model patern, şi atât Alexandra, verişoara mea, cât si eu, confirmam aceasta. Nic avea o poziţie foarte bună de profesor de medicină la UCLA, universitate unde mulţi si-ar fi vrut să fie angajaţi, de la care nu avea nici un motiv sau intenţie să renunţe.) Şi 6 luni m-au aşteptat să mă decid. Îmi doream să lucrez acolo. Era un centru de cercetare foarte interesant în statul New Jersey. Chiar mă gândeam la o căsătorie de tip „jet-lag” (cu soţii incontinu în zboruri de avion, dus-întors, spre a se vedea din când in când). Dar nu era posibil. Nic cu mine eram prea legaţi unul de altul ca să trăim în două extreme diferite ale continentului american. Nic îşi dorea o soţie care să intre în bazin, sau să se aşeze pe fotoliu, când îi spune el (aşa cum făcea o fosta iubită, doctoriţă din Chicago, indiancă din India) şi să iasă din bazin sau să se ridice din fotoliu doar când îi spune el. Avea, e drept, puţin din atitudinea bărbaţilor din Balcani, soţul trebuie să fie „cocoşul/leul”. Dar era bun, foarte bun, blând şi perseverenţa mea l-a „dat pe brazdă”. A trecut în faza a doua, când era foarte bucuros că este căsătorit cu mine.
Foarte frumoasă povestea voastră de iubire…
– Îmi amintesc că după 25 ani de căsătorie, era la volan pe o stradă în apropierea casei noastre, foarte în pantă, Calneva, care coboară abrupt cu serpentine „ca spre Sinaia”, din Mulholland Drive, şi la care eu tot timpul văd cu ochii minţii, „valea Braşovului privită de la Poiana Braşov”, când mi-a spus „Dacă m-aş mai căsători încă odată, pe tine te-aş lua de nevastă”. Afirmaţie foarte măgulitoare, nimic de spus. E drept, însă, că totdeauna m-am gândit ce îi place, ce îşi doreşte, ce pot să-i fac pentru a-i face viaţa mai agreabilă.
Chiar înainte de a ne căsători, căci am trăit „în păcat” două luni (eu am venit pe 14 Februarie1973 în LA şi ne-am căsătorit pe 20 Aprilie 1973) nişte cunoștințe de ale lui m-au sfătuit să fac zilnic un ritual cu aprins de lumânări (am uitat care erau exact regulile) ca să determin spiritele să îl facă să mă ia de nevastă. Iar eu mi-am spus: ,,Ce lumânări? Mai dau foc şi la casă. Eu trebuie să intuiesc omul.” Chiar şi târziu în viaţa noastră de cuplu, când trebuia să merg la congrese prin lume, Nic îmi spunea: ,,Când mă uit pe cer şi văd un avion, mă gândesc cu tristeţe, când va trebui să te duc din nou la aeroport?” Însă răspunsul meu venea prompt: ,,Ce contează două-trei zile într-o viaţă?” Şi asta, pentru că, în 1972 când ne-am întâlnit la Paris, şi eu aşteptam viza spre America, şi mi-aş fi dorit să ne căsătorim atunci, ca Nic să mă poată lua cu el, el mi-a spus „Ce contează 6 luni într-o viaţă de om?– cam atâta credeam că va fi aşteptarea, şi chiar aşa a fost, până am obţinut la Paris Green Cardul (dreptul de reşedinţă permanentă in SUA). Acesta a rămas un „leit-motiv” între noi doi.
Există familie ideală?
– Familia ideală există numai dacă îţi pui în minte s-o construieşti, s-o menții. Mi-am zis mereu că idealul ar fi ca soţul şi soţia să aibă aceeaşi profesie, ca să aiba proiecte în comun. Am în minte cuplul de designers Ray și Charles Eames (cel mai cunoscut designer din California). Nic şi cu mine aveam profesii foarte diferite şi preocupări diferite, pasiuni diferite. Dar atenția pe care o dai celui aproape de tine are o semnificaţie majoră într-un cuplu, în viaţa de familie. Şi iubirea, după mine, este esenţială. Măcar că a fost cândva foarte puternică şi că s-a transformat în prietenie. E minunat să ai multe amintiri împreună. Le-am depănat cu Nic şi în anul dramatic înainte de moartea lui, când ştiam amândoi că diagnosticul de cancer la rinichi, generalizat, îi dădea foarte puţin să mai trăiască.
În anul acela ne-am uitam zilnic la video-urile locurilor pe unde am fost împreună şi ne-am retrăit tinerețea, momentele de fericire.
Ce simte o femeie la 60 de ani? Vârsta cronologică ţine pasul cu cea a împlinirilor?
– Nu ştiu ce simt alte femei, dar eu la 60 ani aveam 30, iar acum, că pe 20 Mai 2017 împlinesc 70, am 40. Mi-a mai scăzut din energia din tinereţe, dar cum am avut întotdeauna prea multă energie, de colegii îmi spuneau „Dă-te jos de pe patinele cu rotile…” (deci mergi şi tu la un pas normal) nu se simte prea tare. Fac într-o zi cât alte persoane de vârsta mea fac într-o săptămână, ba unele chiar într-o lună… Dar sigur nu mai este la fel. La o anumită vârstă trebuie să acceptăm că e timpul celor din generaţiile viitoare. Asta însă nu mă opreşte să am proiecte şi vise. Trebuie să trăim frumos în toate fazele vieţii. Cred că diferenţa cea mai mare pe care o resimt (în afară de a-mi simţi părţile trupului, pe care nu mi le simţeam niciodată în tinereţe…) este că nu mai mă gândesc atât de mult la viitor, cât încerc să gust cât mai mult prezentul. Dar sigur am, şi fac încontinuu proiecte, căci sunt oxigenul meu.
Există un timp pe care viaţa îl pune la dispoziţia noastră şi noi îl împărţim în bucăţi, bucăţi… Ce facem de fapt cu el?
– Ce întrebare grea. Noi toţi nu ştim să ne folosim timpul. Chiar cei foarte organizaţi, care cred că ştiu, nu ştiu. Sunt sigură. Nimeni nu ştie. Facem fiecare din noi ce putem, cu ceea ce ne este dat ca fire, soartă, circumstanţe. Dar cel mai important este ca ceea ce faci să faci cu plăcere, să te bucuri de fiecare zi, şi să-ţi doreşti nu bani, nu faimă, ci fericirea prin bucuria de a-ţi împărţi viaţa cu cei din jurul tău. Eu am foarte mulţi prieteni, şi am dat din mine cât am putut (nu material, ci timp, atenţie). Oamenii sunt pentru mine cel mai important lucru: rudele, prietenii, cei cu care comunicăm, omul de care ne „izbim” chiar şi pentru o clipă, studenţii, colegii. Profesia e importantă pentru mine, proiectele mă ţin activă şi îmi dau oxigenul să continui, dar cei din jur sunt în atenţia mea mereu. Americanul uneori se gândeşte … Mă mut într-un stat fără impozite, unde clima este bună, unde viaţa este mai ieftină şi mai comodă. Eu nu m-aş putea concepe într-un loc fără prieteni, fără oameni dragi.
Ce oameni deosebiţi ai avut ocazia să cunoşti?
– În primul rând mama şi sora mamei mele. Nişte femei excepţionale şi care au făcut totul pentru ca eu să am un drum frumos în viaţă. Culte, deştepte, energice. Dar mama se vroia o dură. Cu educaţia ei macedonească (cu un tată, de care îmi spunea, că îşi adora cei patru copii, dar nu i-a sărutat niciodată) încerca să îmi proiecteze o fire de linie de conduită perfectă şi severă. Poate şi pentru că juca şi rolul de mamă şi pe cel de tată, pentru un copil şi o adolescentă (mă refer la mine, evident) cu o personalitate puternică si iniţiative mereu neaşteptate. Mama mea nu mi-ar fi recunoscut niciodată că face ceva pentru că am rugat-o eu, considera asta o slăbiciune. Nic era opusul mamei: împrăştia dragoste şi căldură pe care o arata şi exprima mereu, era gata să aprobe orice „trăsnaie”… avea un fel jucăuş care m-a învăţat şi pe mine ceva foarte important: că trebuie să iei viaţă ca un joc, să nu iei nimic în foarte serios (cum fac mulţi oameni „care s-au ajuns”) fiind, evident, serios, în tot ceea ce întreprinzi, să fii bun cu toată lumea (bolnavii lui îl adorau). Sora mamei era mai înţeleaptă decât mama cu tineretul, şi aveam impresia că mă înţelege mai bine. Am avut două mame şi le-am iubit grozav pe amândouă.
Un alt om deosebit, pe care îl apreciez pentru capacitatea lui de creaţie, pentru talentul lui, pentru picturile lui pline de culoare şi rafinament în compoziţie, pe care le găsesc adevărate „piese de muzeu”, şi arta lui grafică-comercială (a lucrat pentru companii cunoscute, ca PanAM, Intercontinental, Philip Morris; are trei postere în cel mai important muzeu de design din lume, Victoria & Albert Museum, Londra, Marea Britanie) este pictorul american Jerry W. McDaniel (www.jerrywmcdanielstudios.com)
pe care îl reprezintă galeria mea de artă, I. C. ART, pe care am creat-o in 2011 şi al cărui director sunt. Sunt bucuroasă şi că am reuşit să influenţez un artist american să caute inspiraţie în cultura românească. La sugestia şi îndemnul meu, Jerry a făcut desene cu inspiraţie după pictorul Ion Ţuculescu, a ilustrat numeroase poezii de Lucian Blaga şi Ana Blandiana, şi mai recent a creat un poster în onoarea mega-traducătoarei (care a tradus peste 3000 de filme-video în România anilor 80), personajul principal al filmului „Chuck Norris vs. Communism”, Irina Nistor.
Dacă priveşti spre trecut te încearcă vreun sentiment de regret?
– Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar sunt omul care regretă mereu, totul. Regret că n-am perseverat spre a ajunge regizor de film, regret că m-am îndreptat spre inginerie, în loc să rămân în domeniul mai apropiat sufletului meu de artă/arhitectură, regret că m-am stabilit în America (în loc să rămân la Paris, unde toată viaţă mi-am dorit să mă întorc – deşi sunt conştientă că profesional nu aş fi avut aceleaşi condiţii de realizare în sistemul mult mai închistat tradiţional de acolo), regret că am o casă cu etaj (stau în ea de 43 ani, şi când am venit la LA nu concepeam să trăiesc într-o casă pe doar un nivel, cum sunt majoritatea aici… iar acum că am înaintat în vârstă … mi-ar fi mai uşor să nu trebuiască încontinuu să urc si cobor scările…). Regret că norocul pe care l-am avut de a trăi în lumea de vest m-a ţinut departe de a participa direct la toate evenimentele importante din România: cutremurul din 1977, perioada neagră a preşedinţiei lui Ceauşescu din anii 80, revoluţia. Pot însă spune cu mâna pe inimă că singurul lucru pe care nu-l regret este că am avut tăria, curajul să scap din comunism la o vârstă fragedă.
Poporul nostru a folosit întotdeauna un limbaj bogat în nuanţe, plin de bun simţ, destinat să aducă armonie şi înţelegere între oameni. Acum, după 28 de ani de la ,,Marea Revoluţie,, descoperim la poporul român un sarcasm greu de redat în cuvinte. Paradoxal, aceleaşi personaje le vedem lustruindu-şi apucăturile în alt context. ADN-ul este de vină? Dacă da, de unde porneşte asta, sau care e opinia ta?
– Aş vrea să am un răspuns. Dar am trăit peste 40 ani în afara României şi nu sunt în stare să înţeleg bine ce se întâmplă cu românul şi societatea din ţară. Cu siguranţă cei peste 50 ani de comunism cu trăit în izolare faţă de restul lumii, au însemnat o puternică „spălare pe creier” care cer mult timp, mai multe generaţii, pentru a fi vindecată. Generaţia tânără care va călători şi va avea ocazia să studieze şi să trăiască prin diverse alte locuri de pe lumea asta, va reuşi să își construiască o altă atitudine faţă de viaţă, desprinsă de orice balcanism, de orice idei greşite comuniste, sau materialiste, de încăpățânare şi de dublul complex pe care cred că îl avem ca români, de inferioritate şi superioritate. Şi cum, spre deosebire de noi cei fugiţi în timpul comunismului, cei din generaţiile noi se vor putea întoarce fără teamă, şi vor dori să se întoarcă la ei acasă (caci traiul cel mai bun este, fără doar şi poate, printre ai tăi), aşa cum fac azi maramureşenii plecaţi la muncă, aşa cum făceau cei de la sfârşitul secolului 19 si începutul secolului 20 plecaţi la studii, şi vor construi o ţară frumoasă, etică, cu oportunităţi de trai bun, de înaintare în profesie pe bază de strădanie şi capacitate proprie, o Românie de care toţi să fie/fim mândri.
Ce împliniri, realizări ne poţi destăinui? Ce gânduri pentru viitor ai?
– Despre împliniri, consider că cel mai important lucru pe care l-am realizat este să aduc dorința de a învăța, chiar materii grele şi „seci”, ca economia, şi probabilităţi/statistică multor sute de studenţi care au luat cursuri cu mine.
Îmi doresc să fac câteva filme video, să îmi public al doilea volum de articole despre „prezenţe româneşti-surpriză în străinătate”, să scriu o carte despre viaţă mea, să public mai multe cărți despre artă şi să mă ocup de activităţi culturale în cadrul galeriei mele de artă I.C. ART.
Şi acum, la finalul dialogului nostru, te rog un gând pentru românii din ţară…
– Românul are o creativitate mai mare decât multe din etniile pe care le cunosc, o flexibilitate de adaptare de excepţie. Cultura românească adeseori face faţă în competiţii cu unele societăţi cu tradiţie lungă şi care dispun de mult mai multe resurse materiale. Românii informaticieni sunt apreciaţi peste tot in lume, şi Bill Gates confirmă aceasta prin comunitatea pe care şi-a creat-o cu ei la „headquarter-ele” lui din Seattle, statul Washington. Gazde mai generoase şi călduroase ca românii n-am întâlnit. Prietenii mei de suflet sunt români sau francezi. România este o ţară frumoasă. În viaţă însă totul trebuie „cântat” şi noi românii nu am învăţat încă bine să ne cântăm frumuseţile culturale şi reuşitele profesionale. Cei care trăiesc în ţară, spre deosebire de cei care am crescut sub comunism, acum au norocul de a fi lângă familie, de a avea speranţa că îşi pot construi un viitor frumos „acasă”. Trebuie să-şi spună în fiecare zi „If it is meant to be, it’s up to me!”/”Dacă este să se îndeplinească, depinde de mine!.” Între a îţi da cu pumnul în piept de lăudăros ce eşti, şi a ştii să te propulsezi frumos şi pe drept pentru meritele tale este o mare diferenţă. Între a ţine lucrurile bune ale culturii şi ştiinţei române „în tăcere” şi a le face cunoscute pe mapamond, iar este o mare diferenţă. Românii de acasă trebuie să se bucure de ce au, să înţeleagă regulile unui joc de societate onest, bazat pe muncă şi lipsit de corupţie, să înţeleagă că nimeni nu le ştie pe toate, şi că de la fiecare ai de învăţat ceva, şi să fie dornici să-şi aducă contribuţia prin a realiza lucruri frumoase, şi a-şi face ţara cunoscută.
– Îţi mulţumesc mult pentru acest dialog şi toată preţuirea mea pentru colaborarea la revista Melidonium.

din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu

Lasă un răspuns