«

»

Mirela-Ioana Borchin, Lansarea volumului Elegiile de la Carani de Eugen Dorcescu

eugen_dorcescu_1495549694

Lansarea volumului Elegiile de la Carani de Eugen Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2017).

Carani, 20 mai 2017.

– Cronică sentimentală –

Inundaţie de lumină. Fratele meu ne aştepta, cu un zâmbet calin, sprijinindu-şi coatele pe poarta verde, rămasă de mult prea mică pentru noi. Aşa ne aştepta şi Bunicu, pe vremuri. Stătea la poartă, cu căţeluşa Frumuşica la picior, şi se tot uita în susul drumului, spre stadion, doar-doar s-o ivi vreo maşină. Dar lui, abia de i se vedea pălăria de departe. Fratelui meu, aproape întregul bust. Venise cu o zi înainte, ca să pregătească grădina, curtea, casa. Zidise, văruise, spălase trotuarele, platoul din faţa chioşcului, aranjase mesele, scaunele, ca pentru o mare sărbătoare. Se bucura ca un copil că am sosit. Şi, mai ales, că am adus-o şi pe mama cu noi. Doar ea mai sloboade câte un oftat la Carani. Noi trăim frenetic aici, redevenim acei copii din gospodăria bunicilor, ne regăsim Paradisul natal.

– Doamne, cum ne aştepta Dan! îmi şopteşte Ani. Toată viaţa mă va urmări imaginea asta!

Nu ştiam la ce să fiu mai atentă, ce să fac mai întâi. În liniştea aceea nesfârşită, lăuntrul meu vuia ca un vulcan. La ora 17, lansam noul volum al lui Eugen, intitulat « Elegiile de la Carani ». Acestea au chiar 17 părţi. Sunt o « explozie de (17) tablouri floral-sentimentale », cum spunea Livius Petru Bercea. Mă uitam cu alţi ochi la toate acum, de când „marele pictor” Eugen Dorcescu montase în discursu-i liric şi rustica poartă, şi fântâna, şi chioşcul, şi scara, şi „cărarea de ceară”, pe care el o văzuse, cu puţin timp în urmă, „ceruită” cu „mierea soarelui”.

– Hai Ani, o rugă Poetul pe prietena mea, fă-ne câteva poze în lumina asta înlăcrimată!

Se poate concepe un refuz la o asemenea cerere? Ani îşi ia tableta. Lasă beţele undeva prin curte. Se bâţâie pe picioare. Aşa cum făcea când m-a fotografiat cu Mitropolitul Corneanu. De şapte ani, de când am lansat „Punctul interior”, ea n-a lipsit de la nicio lansare. A fost mereu alături de mine. Cum a putut. Întotdeauna foarte eficientă. Am intrat, la braţul Poetului, în grădina de flori, abia călcând, ca să nu lăsăm urme pe pământul reavăn. Ne plimbam, mai mult cu ochii la Ani, printre bujori, trecând de la cei roşii, cărnoşi, ce-şi răsfirau petalele de jur împrejur, la cei albi şi rozalii, cu o vigoare mai puţin îndoielnică, incredibil de puri. Ne-am mutat apoi la trandafiri. La bătrânii trandafiri ai locului, de catifea bordo, la trandafirul galben, adolescentin, plantat de Emilia în ultimul an când mai putea lucra în grădiniţa aceea. Ne-am oprit în faţa măceşului înflorit, cu crengile în curtea noastră, pentru câteva instantanee, ca să o includem şi pe Ani în poze. Am zăbovit puţin şi în faţa ferestrei deschise şi i-am chemat, şi pe mama, şi pe Dan, să-i prindem în capcana, ispititoare, ca orice capcană, a fotografiatului. Ne-au făcut plăcerea o clipă-două. Altceva aveau ei în cap. Pregăteau feţele de masă pentru amenajarea festivă a chioşcului. „Mult forfot”, cum comenta Şerban Foarţă, de Paşti. Eu n-am gustat ironia aceea, însă Eugen, da. A fost frapat de figura de stil. Asta fac marii poeţi. Au stil. Metaforizează totul. Tot ce văd, ce simt, ce cred, ce gândesc. De te-ameţesc. Ca vinul. Ca mirosul de trandafiri. De soc. De lămâiţă. Nu mai ştii ce e real, ce e ireal, unde e, până la urmă, adevărul…

Se strâng rude şi prieteni în curtea aceasta, unde paşii mei mici de altădată făceau şi refăceau « şăgalnice drumuri »… Un public de o mare frumuseţe. Fără excepţie. Iau parte toţi, cu însufleţire, la eveniment. Chiar şi grădina. Cu florile vii, cu cireşele coapte. Mă emoţionează ce văd, de simt că explodez. Îi spun lui Eugen, căutând la el cuvântul salvator.

– Şi El Shaddai e prezent.

– O, da! Altfel, de unde atâta lumină?

– Ne ţine în palma Lui de azur…

– Marele Arheu! subliniez admirativ, murmurând în surdină versuri din volumul pe care urma să îl lansăm în câteva minute : „În căutarea Mareului Arheu,/ Cel care mă vânează sunt tot eu./ Cea care mă aşteaptă eşti tot tu…”

– „În zarea ta de siluetă gnu…” Acesta e unul dintre versurile mele profunde, frumoase, cutremurătoare…

– Deschide un larg orizont… de câmpie… albastră… ca marea, îl analizez, în vreme ce aşez pe masa „prezidiului” cărţile, le răsfir, ca vântul petalele de bujor, le dau relief, le adaug ziare cu interviurile noastre, cărţile scrise de noi în ultima vreme: antologia, volumul omagial. Îmi pare rău că am uitat acasă „Etern, într-o eternă noapte-zi”; şi nu am niciun exemplar la Carani… Realizez că aici, în Biblioteca de la Carani, va trebui să facem un raft, două, trei, cu toate cărţile noastre. Mai în glumă, mai în serios, îi cer fratelui meu să-mi promită că nu va dărâma casa, fiindcă pe faţadă va fi montată o placă memorială: Aici s-au scris şi s-au lansat „Elegiile de la Carani”. În secret, mă gândesc că un rând, neapărat după cele despre Eugen Dorcescu, se va adăuga„ şi în memoria mea: aici a copilărit Mirela-Ioana Borchin cu… fratele ei. El râde, dar e de acord. Ticu Leontescu aduce două crenguţe înflorite de lămâiţă. Primele înflorite din superba lămâiţă de la fântână. Eu n-aş fi rupt pentru nimic în lume o floare…

– Se asortează cu cărţile, zice.

Îl trag deoparte pe Eugen şi îi spun că lămâiţa era, în satul vechi românesc, floarea miresei. Ştia. Îi sună telefonul. Vin Mihăiţa şi Silviu, cu un buchet splendid de margarete galbene. De un galben strident. Carmen aduce o vază neagră. Se asortează cu bluza mea. Mă aşez în spatele florilor. La dreapta Poetului.

– Cum eşti, Mire?… mă întreabă Ali, venită cu soţul ei. Tânăra familie Husac. Unul mai frumos decât altul. Le strălucesc ochii. Ea e obişnuită cu scena. Empatizează cu mine. Ne strângem în braţe. Îi ofer o cireaşă din pomul nostru, aflat la primul rod. La fel şi soţului ei. Cine ştie?…

Se creează încet o mare intimitate. Se aşază toţi la locurile lor. La dreapta, fratele meu. La stânga, Eugen. În faţa mea, mama. Mi se înmoaie picioarele. Se învârtoşeşte şi nodul din gât. Încep să vorbesc. Abia pot trece de la un cuvânt la altul. Mă poticnesc în lacrimi. Îmi dau seama că premierele pe care voiam să le anunţ nu-şi mai au rostul. Emoţionant era pentru mine că în casa unde am crescut, pe lângă cărţile Emiliei, văzând-o cum citeşte ore întregi, aşezată turceşte sau cu genunchii la bărbie, se lansează un volum de versuri, scris chiar acolo, pe buza « gazonului de lumină », al cărui capăt nu se vede niciodată… (Ştii care a fost unul dintre motivele pentru care l-am scris?… Candoarea ta sufletească. Veneam de la cimitir, prin centrul satului, eu, cu geanta ta plină de cărţi, tu, cu „analfabeta” sapă, veche de când lumea, pe umăr… Te-ai oprit şi ai zis, cu dezarmanta-ţi naivitate: „De m-ar vedea Emilia, prin Carani, la braţul unui atât de mare Poet, ce mândră ar fi de mine!” Uneori, îmi vine să cred că ai cel mai curat suflet din lume…)

Oaspeții se liniștesc. Îmi încep discursul :

-Cărţile m-au atras de când eram foarte mică. Eram nerăbdătoare să văd ce e într-o carte, ce anume o face pe Emilia, mătușa mea, sora mamei, profesoară de limba și literatura română, să întoarcă pagină după pagină, să nu-şi desprindă ochii de pe rânduri, să fumeze ţigară după ţigară, până se făceau căpiţe de mucuri în scrumiere, şi să se plângă doar că o întrerup prea des cu întrebările mele infantile. Mă aşezam şi eu alături şi urmăream concentrată rândurile unei pagini, de sus până jos, ore întregi.

Fac o pauză și reiau :

– Poate că nerăbdarea şi curiozitatea de atunci de a vedea ce este într-o carte m-au determinat ca mai târziu să aleg să trăiesc printre ele. Şi am ajuns acolo unde mi-aş fi dorit să fiu: alături de un scriitor veritabil. (Adeseori, îmi amintesc cum a venit Eugen Dorcescu prima oară la mine, la facultate, şi, fără să ne fi cunoscut în prealabil, mi-a făcut, decis, propunerea de a intra împreună în literatură. Cum adică? El era deja de jumătate de secol în literatură, eu eram lingvistă. Scrisesem, din hobby, două romane, la care aveam o singură cronică – şi aceea, într-un volum de critică, rămas definitiv în biblioteca autoarei. Cum era să intrăm împreună în literatură? Ca şi cum el ar mai fi intrat o dată, ca şi cum eu puteam debuta, la vârsta mea, după 30 de ani de lecturi de strict interes lingvistic? Mă temeam că nu ştie ce specialitate am sau că mă confundă cu vreo colegă de la catedra de literatură şi că va fi dezamăgit când va afla cine sunt şi cu ce mă ocup. Şi-apoi, în ce variantă să intrăm? Să scriem amândoi o carte? Tocmai ratasem un asemenea proiect. Literatura nu se face decât în singurătate. Dar, în loc să-i spun toate astea, l-am întrebat: „Aveţi încredere?” „Da, am citit şi Punctul interior”… Era un argument irezistibil. Am zis „da”, fără să mă gândesc că asta se va şi întâmpla cândva. Între timp m-am convins că tot ce spune Eugen se adevereşte, el descinde din lumea prorocilor, are darul de har al profeţiilor şi e un cuceritor infailibil. „De ăsta nu mai scapi!” m-a avertizat cineva al cărui nume îmi scapă.) E greu să faci literatură. Nu transcrii realitatea, o prelucrezi mereu. E mai uşor să scrii proză, pentru că te exprimi pe orizontală, cu vagi constrângeri. E mai dificil să lucrezi cu dialogurile, fiindcă acolo trebuie să strecori o părticică din sufletul oamenilor şi, dacă nu o resimte şi cititorul, ai toate şansele să eşuezi. Cel mai greu e să faci poezie. Poezia e deja artă. Nu e scriitură la mâna oricui. Se face pe verticală. Trebuie să aibă şi înălţime, şi adâncime. Abis. Eugen Dorcescu este, în opinia mea, cel mai mare scriitor pe care l-a avut Banatul. El mărturisea într-un interviu, pe care vi l-am pus la dispoziţie aici, că este scriitor timişorean, după ce, din ’61, de când a coborât din tren în Gara de Nord, a simţit că Timişoara este cetatea cea mai potrivită pentru spiritul unui artist de factura sa. De curând însă, a devenit un poet bănăţean, fiindcă a mai făcut câţiva kilometri în afara oraşului şi a găsit, la Carani, un spaţiu poetic foarte inspirator, cu o asemenea forţă de regenerare, încât Poetul, care, în urmă cu doi ani, declara că a pus punct scriiturii şi biografiei, în epilogul antologiei „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, carte dedicată soţiei sale…

Emoţia mă strânge din nou de gât. Trebuie să îi rostesc numele. De atâta Oli şi EA, aproape că am uitat cum o chema. Fac o pauză. Îmi amintesc. Continui firesc: Olimpia-Octavia Berca, a cărei imagine o vedeţi pe copertă. Îi conturez cu arătătorul portretul şi simt, în palmă, ceva din carnaţia chipului. Revin la idee, după ce îmi dreg vocea tulburată: Un epilog tranşant, fără niciun gând că ar putea lucrurile să se întâmple vreodată altfel. Şi citez poemul:

„Izvoditoru-acestor stihuri ştie

Că, isprăvindu-şi truda, pune punct

La scriitură şi biografie.

Că, deşi viu, de-acuma, e defunct.

(Din milă şi dezgust, nu din trufie).

Să nu vă mire, deci, că-nchide uşa

Spre lume, fericit şi solitar.

Că îşi desface lanţul şi cătuşa

Ce l-au legat de semeni în zadar.

Atât mai vrea: Să-i presăraţi cenuşa

Fie-ntr-un Râu subcarpatin, solar

(În Sohodol, în Ibru sau Gomnuşa),

Fie-ntr-un Râu ce curge-n alt hotar

(Verzui ca spânzul, reavăn ca scoruşa) –

În Gange, Mississippi, în Isar…”

Decretez: Caraniul înseamnă întoarcerea lui Eugen Dorcescu la poezie. Sincopa existenţială, dramatic motivată în „Nirvana”, este salutar depăşită – ne-o spun poemele de-acum ale „Omului din oglindă”. Acest fapt îl remarcă şi Livius Petru Bercea, în comentariul său la noile „Elegii”:

Elegiile de la Carani au o dublă semnificație: aceea de a ști să te poți smulge din hățișul propriilor himere și aceea de a putea regenera poetic. Eugen Dorcescu a avut șansa de a trăi ambele stări. A avut și șansa (o bănuiesc, dar sunt aproape sigur că am dreptate) de a cunoaște Carani-ul primăvara, când toată firea explodează, își revigorează energiile. Poeziile dedicate Carani-ului au calitatea de a fi mesagerele unor trăiri intense, realitatea părându-i-se cititorului de factură divină, iar limbajul este în perfectă consonanță cu disponibilitățile receptive ale poetului. Te simți, pur și simplu, ca într-o expoziție cu zeci de tablouri pe teme floral-sentimentale aparținând unui mare pictor.

Cartea aceasta este o şansă imensă şi pentru exegeţii lui Eugen Dorcescu. Întăreşte coordonatele liricii sale, deschide orizonturi interpretative nebănuite.

Îi dau cuvântul lui Ticu Leontescu, căruia, ca de obicei, îi greşesc numele. Îl prezint Ticu… Dumitrescu, ca pe politicianul despre care s-a vorbit mult la noi în casă, fiindcă se lupta pentru drepturile deportaţilor. Ani strigă: „Mielul” – ca soluţie paşnică la gafa mea. Stă dreaptă, sprijinită de bancă, semn că s-a blocat. Dar râde din tot sufletul. În fundal, se vede via, rânduri-rânduri, spre orizontul îndepărtat. Frunzele verzi, ca nişte mâini de copii, cu degetele evantai, îşi pun amprentele pe cerul bleu, amplu, fără niciun nor. Ajung la noi cântecele avântate, fine, dar penetrante, ale păsărelelor de primavară. „Cu-cul!” exclamă Ani. „Nu cu-cul, gu-guş-tiu-cul!” o corectează Silviu. Pufnesc în râs. Ticu vorbeşte despre cum l-a cunoscut pe Eugen. O evocă pe Olimpia Berca. Are o fire şi o educaţie de om superior, prestanţă, căldură. Îi este recunoscător lui Eugen pentru propria evoluţie literară, vegheată şi îndrumată profesionist de mult mai experimentatul confrate. Mai răsfoiesc volumul. Ticu recită În tăcere, poem care confirmă toate aprecierile formulate la adresa lui Eugen Dorcescu, privind valoarea sa, atitudinea sa de creştin în legătură directă cu Dumnezeu. Citeşte apoi, în întregime, Statuia de cenuşă şi El Caballero, poeme modelate din magma doliului adânc, pe care el o numeşte „agonie”… Şi poate că are dreptate. Am fost revoltată cu o zi înainte, când şi studentele mele s-au înghesuit asupra aceloraşi poeme. Pe ele le-am suspectat de superficialitate. Am crezut că le-au preferat, fiindcă erau primele din volum. Pe Ticu, nu-l puteam suspecta de aşa ceva. Ştiu că a citit tot volumul, că l-a vizitat adesea pe Eugen în perioada lui de durere solitară, în care eu îmi închipuiam că nu are prieteni, şi că l-a recunoscut în acele versuri ale disperării, ce impuneau compasiune şi tăcere. Mă răscoleşte acest elan compasiv, care selectează poemele tenebroase în dauna celor luminoase. Şi felul în care sunt ascultate, cu capete înclinate, cu pleoape coborâte, încremenite. Nici cântecul păsărilor nu se mai aude. De un asemenea public mi-a fost confiscată poezia „Pe terasă”. Nici nu vreau să o citesc. Sar mereu peste ea. Apoi, după ce închid cartea, mă întorc la text, vinovată, ca un copil răsfăţat. Care trebuie să se maturizeze. Orice creaţie literară e opera aperta, după memorabila şi prea des citata spusă a lui Umberto Eco. Biografia contează doar la doi paşi. Sau câţiva ani. Când menţionez printre sursele de inspiraţie ale „Luceafărului” şi biografia lui Eminescu, subliniind valabilitatea ipotezei cu citate din scrisorile către Veronica Micle, în care „poetul nepereche” îi cere iubitei sale să nu se mai vadă cu „grecoteiul” de Caragiale, elevii mei mor de râs. O bagatelă e biografismul. Toţi putem trăi şi iubi ca un poet, căci și poeții sunt oameni. Dar câţi putem exprima viaţa într-o poezie ca „Luceafărul”? NICIUNUL. Eugen Dorcescu afirmă că, faţă de Eminescu, toţi poeţii români sunt precursori.

Îmi revine cuvântul. Vreau să subliniez importanţa acestui volum pentru istoria literară. Amintesc de Iulian Chivu, care simţea „un suflu nou” în poemele de la Carani, de Livius Petru Bercea, care vorbea de forţa regenerării ce răzbate din acestea. Îi şoptesc lui Eugen: „Acum voi vorbi doar pentru tine”. „Nu-ţi subestima publicul!…” Pornesc de la şansa longevităţii pe care o are Eugen Dorcescu, în condiţii de libertate. Au mai fost mari scriitori longevivi, precum Arghezi sau Sadoveanu, dar, după decenii de elan spiritual, de căutare înfrigurată sau calmă, dar perpetuă, a sublimului, au fost obligaţi să facă uriaşe compromisuri la bătrâneţe, din cauza comuniştilor, care s-au folosit de audienţa lor pentru propaganda ideologică. Revoluţia din ’89 i-a permis lui Dorcescu să iasă la lumină cu stihuirile biblice, fără egal în ţară, la care a trudit decenii. El a avut într-adevăr… literatură de sertar. L-a slujit pe Dumnezeu, iubindu-L, indiferent de ce a trebuit să înfrunte în mlaştina Samsarei. Şi a fost, la rândul său, iubit. El Shaddai i-a dat talantul – talent, pe care l-a tratat cu cea mai mare responsabilitate. I-a dat motivul şi puterea de a înainta, în literatură, ca şi în viaţă, complet liber. Libertatea lui de Poet se întinde… dincolo de marginile lumii noastre, dincolo de limitele logicii, ale religiilor, ale culturilor. Nu pentru a sfida, ci din vigoarea impulsului creator, Eugen Dorcescu realizează o construcţie poetică, fondată pe o sinteză de religii, de neconceput şi de neadmis în afara poeziei. Conjugă reîncarnarea budistă şi eliberarea nirvanică cu prezenţa absolută a lui Dumnezeu, a Creatorului unic şi atotputernic. El Shaddai, Yah Elohim stau, ca nume ale lui Dumnezeu, lângă Cel Etern, sinonim al lui Cel Veşnic. Cel Etern circumscrie o paradigmă sublimă a eternităţii, ce mi-a inspirat cartea „Etern, într-o eternă noapte-zi”. Cel Sfânt este pus, în această carte, alături de Marele Arheu. Deci, Dumnezeu este ARHEUL, adică sufletul veşnic, ce-i cuprinde pe toţi, indiferent de religie, de faptul că sunt vii sau morţi. În linii mari, MARELE ARHEU este MARELE SPIRIT, periodic întrupat, în funcţie de moralitatea existenţei anterioare a fiinţei înduhovnicite.

Filonul erotic se reiterează în „Elegiile de la Carani”. Cuplul se desface prin moarte şi se reface în vieţi ulterioare, în care protagoniştii tresar recunoscându-se. „A tresări” este verbul emblematic al metafizicii lui Dorcescu. Eul liric tresare de emoţia explozivă a recunoaşterii fiinţei iubite: „Vai, una suntem, ne unim dinspre moarte” este sentinţa din „Spasm sideral”, valabilă pentru întreaga lirică dorcesciană. Tema predilectă a lui Eugen Dorcescu este dragostea. Nişa originală: DRAGOSTEA ARHEILOR, manifestată prin avatarurile lor. Până unde merge iubirea arheilor? Până în illo tempore, unde nu ajung cu intuiţia, cu instinctul poetic, decât creatorii de geniu. Eminescu a conceput întoarcerea luceafărului, prin zbor cosmic, în „ziua cea dintâi”, când „izvorau lumine”. După această regresiune, îl întâlneşte pe Demiurg şi Acesta îl recunoaşte imediat, îi spune Hyperion, pe numele ce i l-a dat la începuturile lumii, odată cu rostul în Creaţie. Eugen Dorcescu se întoarce, prin miracolul dragostei arheilor, până la primul cuplu, până la misterioasa Lilith, creată, ca şi Adam, din pământ. Reface diada originară masculin-feminin, cu componente nu numai egale, ci şi consubstanţiale. Misterioasa Lilith este menţionată de Isaia şi se presupune că, de cunoscută ce era pe atunci, nu se dau explicaţii pentru prezenţa ei în text. Îl fascinează pe Poet prin statutul ei primordial, dar şi prin sonorităţile feminine ale numelui:

„… şi tu,

mai tăinuită ca

oricând.

Tu, Lilith, revenind din

veşnicii,

clădită, ca şi mine,

din pământ.

Simţim cum Cerul însuşi

s-a deschis.

Şi, peste tot,

vegherea

Celui Sfânt”.

(Ani nu a înţeles „ce e cu Lilith aia”. M-a sunat să mă întrebe clar unde apare, deoarece a aflat că în „Biblie” nu-i. „De unde a scos-o Eugen?” I-am mai dat o dată sursele bibliografice. Cu totul nepedagogic. La urma urmei, Eugen putea să inventeze personajul, simbolul. Câtă nevoie de exactitate la lectorii de azi ai poeziei! A închis fericită. Precis suna să spună mai departe…, să-i mai îmbogăţească cuiva cultura literară.)

Arheul masculin îşi schimbă de la o situaţie la alta avatarii: lupul, cavalerul, trubadurul se ivesc şi dispar în lirica dorcesciană. Ne-am obişnuit cu pendulările lor. Noutatea constă că în acest volum, pentru prima oară, arheul feminin îşi schimbă avatarele:

„Lumea începe, se

reîncepe,

da, reînvie,

vai, ce miracol!,

lângă rustica poartă, lângă

chioșc, lângă scară,

lumea începe, se reîncepe,

în abisul din suflet,

în chiar marea amară

unde Moartea șezu.

Și iată,

dinspre spânz și zambile,

pe-o cărare solară,

auriu-azurie,

pe cărarea de la Moarte la Viață,

vii tu”.

Pentru avatare, schimbarea este firească:

„… dincolo de-a lacrimii perdea,

O-mbrăţişai. Şi Ea te-mbrăţişa”.

Pentru eul liric, conştientizarea schimbării este zguduitoare, îl zdruncină din temeliile sale şi îl determină să devină el însuşi altul. Atmosfera evocată, mai mult ca sigur de natură lăuntrică, este terifiantă: „Ce tragice priviri! Ce vaier crunt!”… Nu e deloc comodă o asemenea schimbare, ci este de o frumuseţe înfricoşătoare, ce atinge sublimul triadic:

„În sufletu-mi de-azur veghează trei:

Tu, El Shaddai şi amintirea Ei”.

Şi-am continuat, comentând vocaţia Poetului pentru sublim – în plan artistic, dar şi existenţial. Originalitatea sa este la fel de valoroasă ca posibilitatea de încadrare într-o tradiţie a sublimului, semnalată de curând de Andrés Sánchez Robayna, însă prefigurată de Profesorul G.I. Tohăneanu, care îl aşezase „fără să pregete” alături de I. Pillat şi Al. Phillipide, stabilindu-i corect ascendenţa poetică autohtonă. În acest volum există şi o poezie axată pe lupta necruţătoare a Poetului, în asociere cu avatarul său lup, pe teren artistic şi moral, pentru sublim. Lupul se sincronizează cu cel lovit de un ins care ponegreşte arta, dar și simțămintele nobile și eroice, prin trivializare. Poetul reia ideea moralităţii în artă, a culmilor nepopulate, unde nu e loc decât pentru „the happy few”. După tranşarea conflictului, se reinstaurează pacea, la mare înălţime spirituală:

„Apoi, am stat, pe marginea genunii,

Noi, dublul nepătruns, întunecat,

Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:

Doi colţi însângeraţi, în raza lunii”…

Toate elegiile de la Carani sunt produsul unui lirism subiectiv, dar nu dulceag, ci dramatic, grav, în care eul liric se află în numeroase ipostaze: prevalentă este cea de îndrăgostit, care se combină cu postura de răzvrătit, de războinic, de spirit contemplativ – toate marcate de pronumele de persoana I şi a II-a, de interjecţii, exclamaţii, care exprimă freamătul fiinţei. Una singură, plasată în final, degajă impresia, superficială şi înşelătoare, a unui lirism obiectiv, datorită relatării unei istorii la persoana a III-a. În subsidiar, implicarea auctorială este transparentă. „Eul” poetic este echivalent cu „el”, după cum observa Rosa Lentini, când se referea la modul fundamental de expunere din „Poemele Bătrânului”. Această poezie, care încheie noul volum, se intitulează „Ioanitul” şi are, aparent, ca subiect, soarta unui cavaler din Ordinul Ioaniţilor. Subiectul însă este un pretext pentru joncţiunea, plină de forţă, dintre alter ego-ul Poetului, Bătrânul, şi avatarul său medieval, Cavalerul, cu care împărtăşeşte codul onoarei. În imaginea compozită a „Bătrânului Cavaler”, transpar puritatea şi fericirea celui care şi-a slujit o viaţă întreagă Stăpânul din Cer şi a murit la datorie. Poemul conţine elemente de intratextualitate şi are un final şocant, cu vădită amprentă dorcesciană:

„Aşa se pierde el, spre Împăratul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-a slujit:

Frumos şi pur. Şi mult prea fericit.

O rană-i taie inima, de-a latul.”

Eugen Dorcescu are ultimul cuvânt. Este un orator perfect. Accentele, intonaţiile, postura, gesturile, pauzele de subliniere… sunt inconfundabile. Lumea e ochi şi urechi.

– În această curte, în această casă, care mi-a amintit de casa copilăriei mele, pe care voi o ştiţi, voi doi (îi indică pe Mihăiţa şi pe Silviu, care îl aprobă încântaţi), eu am avut acel sentiment al renaşterii, al regăsirii de sine. Ţin să se ştie asta. Le sunt recunoscător Mirelei, Ioanei şi lui Dan, pentru omenia lor fără margini. Da, am fost prăbuşit, la un moment dat, sufletul mi-era pustiit. Se vede de aici (ridică un volum, să-l vadă toţi – ca probă indubitabilă). Sigur că nu mă văicăream, fiindcă sunt un om tare, o duceam aşa până la capăt!… N-am ascuns nimic. Se vede aici!

Şi acum: turnura. Exact ca în poezia lui.

– După cum tot aici se vede foarte bine această trecere către o nouă existenţă, lirică, dar şi empirică, omenească. Iată, am să citesc eu ceva, ca să nu mai fie niciun dubiu.

Inima îmi sparge pieptul. Pulsul se accelerează. De n-ar citi Elegia a opta! Unde mă ascund dacă o face?

– Apropo de acea turnantă pe care o au poeziile mele, într-adevăr. O rupere de ritm. Elegia a doua…

„Cât de-atentă-ngrijeşti

florile reci de

pe mormânt…”

Se opreşte. Şi cu o intonaţie densă, întorcându-se spre mine, exclamă, pentru ceilalţi:

– Mirela! Îngrijea florile reci de pe mormântul familiei.

Mă devoalase. Tocmai când pledam, în gând, ce-i drept, pentru ocultarea indiciilor biografice. Însă nu era să-i spun eu lui Eugen Dorcescu ce trebuie să includă şi ce nu în discursul său. Ar fi fost culmea! Îi dictasem, cu jumătate de oră înainte, o dedicaţie, pentru vecina noastră de casă, Violeta. Şi, subtil, ajuns în josul paginii, m-a întrebat cum să semneze, cu ce nume. În acea învălmăşeală, de la început, nici n-am realizat ironia. „Cu numele tău!”, i-am răspuns, spre hazul său. A râs în hohote. Amintirea acelor hohote m-a liniştit. L-am ascultat apoi fără nicio împotrivire. Cu admiraţia dintotdeauna.

– Odată, am fost cu prietenii noştri, cu Simona şi cu Ticu, acolo. Primul drum l-am făcut la cimitir, să aducem un omagiu, să spunem o rugăciune la mormântul antecesorilor. M-am dus şi altă dată, numai cu Mirela. Iar ea îngrijea florile de pe mormânt. Nimic mai simplu, mai obişnuit şi mai domestic. Şi totuşi, ce gest metafizic! Florile au crescut din seva stinsă a fiinţelor ce ne-au precedat. Deci:

„… Cât de-atent te-ngrijeşti de

Cele ce sunt!”

(Acelea sunt! Noi trecem, dar acelea… sunt!)

„Copacii din jur, abia

înverziţi,

ca şi norii,

destrămaţi,

inegali,

ireali,

se oglindesc,

meditând,

visători,
când și când,

în ochii tăi negri,

neverosimili,

naivi,

în ochii tăi

abisali.”

Nimeni nu mi-a făcut vreodată aşa un portret. Nimeni nu l-ar fi semnat cu numele lui. Şi nimeni n-ar fi recunoscut că e pentru mine. Dintr-odată, mi s-au încălzit inima, obrajii… Ştiam şi ce urmează… Mi s-a accelerat pulsul. Îmi bătea inima repede, repede, ca atunci când am primit fişierul cu „Elegiile de la Carani”. Eram la ore. Când am ieşit, am deschis fişierul pe telefon şi am înfulecat poemele, de-a valma, înainte, înapoi. Şi, după ce am văzut, şi-am revăzut, şi-am înţeles, n-am dormit toată noaptea. Mi-am dorit să stau trează, să le dedic o noapte albă, ca să am timp să le savurez, să mă gândesc la ele, să le acord un loc în fiinţa mea, în viaţa mea. Îmi erau dedicate…

– Şi acum e turnanta, de care spuneam, avertiză Poetul. „Tu, abisal juvaier…” Adică aici apare eul adânc, cel care vine dintr-o altă realitate, în care a suferit teribil.

„Tu, abisal juvaier,

legat, de Cel Veşnic, la

mănuşa-mi de fier” (Aşa purtau cavalerii, mănuşă de fier, care zdrobea… E, desigur, o metaforă…),

tu, care nu te-ai temut

să vezi sânge pe

lance

şi creieri pe

scut…

Tu, ce priveşti, chiar

acum,

cu ochii seduşi, în

abis.

Tu, Doamna mea, pe

care El Shaddai şi

Doamna mea

te-au trimis”.

O singură Doamnă, un arheu feminin, cu două avataruri… indistincte. Doamna mea şi Doamna mea. Identice. E ireal. Dar adevărat. Perfect verosimil în (i)logica poeziei. Deloc ambiguu. Clar ca lumina înlăcrimată. Din „satu-acesta paşnic şi-nsorit”.

– Lansarea a fost selectă, chiar elitistă, în sensul bun, superior, autentic, al cuvântului. Neconvențională, naturală, sinceră, unanim trăită la mare intensitate, dedicată unei cărţi de supermaturitate, într-o zi luminoasă şi caldă.

– Cum să nu scriu exaltată despre o asemenea zi?

– E imposibil să scrii altfel.

S-a scris oare vreodată o cronică mai… sentimentală?… Unde e, până la urmă, adevărul?!… În ştiinţă, în artă, în trăire, în „veşniciile veşnice”? El e Adevărul: MARELE ARHEU. Eugen Dorcescu e un iniţiat. Un scrib de demult…

„… În urmă, e

ziua-nsorită.

Înainte – cenuşă.

Te întorci, mă

priveşti,

ochii tăi scânteiază

uşor:

«Cine eşti?»

Nu-ţi răspund.

Căci nu ştiu

dacă sunt

sau nu sunt.

Dar pe tine te

ştiu.

Eşti un lujer de

spânz

vişiniu,

din a cărui corolă

eu,

călător într-un mistic

pustiu,

beau rouă în

zori,

beau, în amurg,

însetat,

desfătat,

străveche ambrozie,

vin auriu.

Aşa precum scribii

Cântării Cântărilor

scriu”. (11)

Lasă un răspuns