«

»

Emilia Ţuţuianu: Cecilia Bănică-Pal – poezie, destin, menire, har

Cecilia Banica Pal

Ascult în şoaptă, vers după vers, glasul emoţionant şi cald al poetei Cecilia Bănică Pal:
,,Nu-mi voi contabiliza viaţa, / Nu voi calcula fiecare şoaptă rostită prin cuvânt! / Calculatorul meu nu va înregistra / Şiruri de cifre pierdute de-a lungul anilor..” M-a fascinat întotdeauna ochii doamnei Pal. Căprui, profunzi, cu o licărire intensă, care îi domină pe cei din jur. Există în aceşti ochi ceva mai puternic decât perseverenţa, simţi că dincolo de ei se întinde o voinţă şi un curaj care nu poate fi încovoiat de nimeni şi nimic. Ironie, mâhnire, reflecţie poetică care îţi aduce în suflet anii care au trecut, amintirile risipite cândva, într-un alt timp. Interlocutoarea mea este o doamnă foarte dârză, tenace, cu o mare iubire de oameni. Un om căruia nu-i place să îşi risipească nici vorbele nici gândurile. O cunosc pe poeta Cecilia Bănică Pal de foarte mulţi ani, la catedră – ca profesor, apoi ca şi colaboratoare preţioasă la editura Muşatinia, la revista Melidonium. Ca editor, primul său editor, al celor trei volume de poezie, ştiu că se apleacă asupra scrisului doar atunci când sufletul îi este prea plin, când sufletul îi vibrează şi viaţa o copleşeşte, făcând-o să se regăsească doar prin versuri, prin poezie. Din dialogul nostru, vom înţelege poate, de ce atâta durere, de ce această necruţare de sine care a însoţit-o în toţi aceşti ani.

Dorinţa dumneavoastră de a publica, a fost un fel de vis, păstrat într-un fel de stand-by, ce s-a materializat mult prea târziu. De ce timpul a fost atât de ,,zgârcit” cu dumneavoastră?
– Este adevărat… Am publicat târziu, deşi aveam multe încercări – unele finisate – care au rămas pe hârtia îngălbenită de vreme, pentru că timpul, aşa cum îl defineam în poezia Păpuşa de lut – ,,dâră de argint şi de cenuşă” – m-a tras într-un loc dur pentru a mă îndepărta de visul meu, de poezie, muzică, artă în general. Dar n-a putut. Vă citez din poezia menţionată, tocmai acest destin al meu şi această luptă de a-mi păstra curată menirea: ,,Cronos, zeu rău şi neînduplecat, / Păpuşa în templul ei mi-a sfărâmat, […] / Dar cântecul de legănat e-n mine, / nu l-am mai uitat!”…şi din această neuitare a mai apărut câte ceva.
Aşa cum spuneţi într-un vers: ,,Îmi strâng în tăcere pe trupul trudit / Sacoul, şi merg înainte / Zăresc printre norii cei negri plecând / Iubirea ce-n mine murise.” Viaţa a fost pentru dvs. o zbatere şi o călătorie care nu a cunoscut odihna, aş putea spune eu. Să fie poezia acea vâlvătaie, acel foc care odată ce te cuprinde, nu mai doreşti decât mistuirea lui? Ea vă supune acestei podvoade? Care e motivaţia pentru care scrieţi?
– Ne naştem într-un anumit timp – care ne este dat, neales de noi – şi pe care suntem nevoiţi să-l acceptăm. Rămânem tributari visului atunci când ne lovim de limitele impuse de societate. La întrebarea dumneavoastră vă răspund afirmativ: da, a fost zgârcit timpul şi totuşi i-am mai furat câte ceva. Am scris pentru colegele mele de la Şcoala normală, am scris pentru mine şi iubirea mea faţă de natură. Toate încercările mele au apărut la Gazeta de perete şi au fost apreciate dar… s-au pierdut… iarăşi doruri, vise neîmplinite. Am scris când am intrat în învăţământ, dar n-am publicat…Nu vreau să-mi mai pun întrebarea: de ce ? Poezia este un har. Ca oricare altă artă ea sălăşluieşte în noi şi izbucneşte când nu te aştepţi, ca să-ţi aline dorurile, să-ţi dăruiască frumosul, să-ţi descopere tăcerile sufletului şi… de ce nu?…să-ţi dea puterea să cânţi tocmai această zbatere care se numeşte VIAŢA.
,,Mi-e dor să merg prin lanul cel aspru de porumb / Să-mi taie frunza-i pielea, iar sânge ca de plumb / Să-mi vindece durere ce-o port de ani în şir..” V-aţi născut într-o zonă de care vă leagă multe amintiri: Făurei. Acele locuri, aş putea spune, v-a dat dimensiunea interioară a ceea ce sunteţi astăzi. Vorbiţi-ne, vă rog, despre copilăria dumneavoastră…
– Dacă tai un copac şi nu-i scoţi rădăcinile, în anul următor îi dau lăstarii care, la rândul lor, cresc înconjurând bucăţica de trunchi rămasă, demonstrând că provin din pomul roditor ce a fost nuc, gutui, prun, etc. şi că, peste câţiva ani, va deveni şi el puternic, ducând mai departe menirea înaintaşilor săi… Acest destin îl întâlnim şi în viaţa noastră. Cât de puţin am trăit în locurile natale, ele rămân în noi, pun stăpânire pe noi, deschid ferestrele sufletului scoţând, pe rând, chipuri de oameni dragi, întâmplări, bucurii, tristeţi, răni ce-au lăsat în urmă cicatrici ce nu vor dispărea decât odată cu fiinţa noastră… Aşa a fost şi este legătura mea cu Făurei – gară, orăşelul care mi-a dăruit puterea de a înţelege istoria, m-a făcut să cunosc un univers familial în care tata, mama şi surorile mele au fost modele de viaţă, m-a învăţat să iubesc oamenii. Făurei-ul, simbolul trenurilor ce plecau în toate direcţiile, împletind viaţa noastră cu cea a călătorilor ce ne zâmbeau sau ne făceau cu mâna de la ferestrele vagoanelor.Trenurile care şerpuiau străbătând imensitatea câmpiei, câmpie ce dădea senzaţia de linişte, câmpia ce simbolizează mereu dorul de cunoaştere, câmpia cu Ciulinii Bărăganului a lui Panait Istrati, câmpia mea prin care alergam să prind capetele curcubeului proiectat pe cerul senin spălat proaspăt de ploaie, câmpia cu macii în lanurile de grâu, cu galbenul florilor de rapiţă, cu auriul grâului, ovăzului, câmpia cu verdele porumbului, câmpia deci, a culorilor, a regăsirii de sine, câmpia din pământ negru, frământat de trupurile ţăranilor mereu însetaţi, alergând după o gură de apă, pentru a stinge arşiţa ce le usca buzele şi le împietrea faţa… Scuză-mă! Când vorbesc despre câmpie nu mă mai opresc. Ea e pentru mine Fata morgana.
Copilăria mea se concretizează în câţiva termeni: război, secetă, foame, boală, sărăcie dar şi multă învăţătură, multe cântece, multă iubire faţă de oameni şi, mai ales, multă dragoste faţă de ţară şi interes pentru cultură.
Nici o situaţie şi nici o posibilitate ivită în decursul vieţii dumneavoastră nu a înăbuşit dorul după casă, după satul natal..
– Nu. Niciodată n-am putut să uit glasul roţilor de tren ce se pierdea în depărtare niciodată, n-am uitat familiile, colegii din orăşelul meu distrus şi azi de intemperiile istoriei. Mereu port dorul cu mine, de aceea am scris volumul Iluziile dorului în care mi-am mărturisit soarta: ,,Destinul jocul şi-a făcut/ Ce mi-a fost drag/ Mi s-a pierdut.” Nimic n-a fost mai dureros ca azvârlirea mea într-o lume necunoscută. La o vârstă când trebuia să mă bucur, să am satisfacţia primului salariu, am simţit numai durere şi am avut certitudinea că viaţa mea va fi o luptă. Şi am luptat…
Pasiunea pentru scris, pentru literatură cine va insuflat-o?
– Încerc să sintetizez, pentru că mulţi factori au contribuit la pasiunea mea pentru scris, pentru literatură, unii incredibili chiar… Se poate vorbi şi despre ereditate. Am avut un văr, Constantin Barcaroiu, scriitor şi actor, fiul fratelui tatălui meu – unchiul Gheorghiţă a fost primul copil al familiei, iar tata al unsprezecelea. Viaţa i-a despărţit, nu s-au mai văzut, dar au trăit prin amintiri însoţite de dor şi de speranţe. Mama vărului meu, Constantin Barcaroiu, a venit odată la Făurei, apoi la Galbenu (locul natal al soţului) şi ne-a adus două cărţi – Florile roşii şi Periferie, prima fiind însoţită de o fotografie a autorului. Emoţionată, s-a uitat la mine şi a zis: ,,Ai ochii lui, semeni cu el!” Insist asupra tatălui pentru că avea o singură clasă primară, dar citea excepţional, cu o intonaţie perfectă. El mi-a adus într-o zi cartea lui Sadoveanu, Vieţile sfinţilor, în care era prezentată Sfânta Cecilia. După ce mi-a citit-o a completat: ,,Şi tu ai voce frumoasă!…” De la mama am învăţat să cânt Pe lângă plopii fără soţ, a poetului ce stă pe primul loc în sufletul meu, alături de ceilalţi reprezentanţi de seamă ai literaturii române. Vezi, Emilia, prea multe am în suflet şi de aceea mă limitez la câteva… Sunt foarte bogată în amintiri…Deci, trebuie să-ţi mărturisesc că într-o casă mare, aparţinând unui unchi bogat din partea mamei, exista un hol ce mi se părea imens, plin cu rafturi din care cărţile îmi zâmbeau mie, copilului, îndemnându-mă să le citesc. Acolo, pe un scăunel, am citit (eram în clasa a IV-a) Înşiră-te mărgărite a lui Victor Eftimiu, opera căruia a devenit lucrarea tezei mele la examenul de stat, la absolvirea facultăţii. Coincidenţe, trăiri profunde intrate în subconştient? Nu ştiu! Nici lucrările filosofice nu mi-au dat răspunsul aşteptat… La cele menţionate adaug şi faptul că lectura mea a fost îndrumată de Paulina şi Lavinia, surorile mele.
Aţi urmat un liceu de prestigiu…: cum vă amintiţi atmosfera anilor adolescenţei dvs.?
– Şcoala este unul din factorii determinaţi, atât în procesul de cunoaştere şi asimilare a cunoştinţelor de bază, cât şi în formarea personalităţii elevului. Şcoala Normală din Buzău era recunoscută prin seriozitatea, severitatea şi responsabilitatea ei de a da societăţii viitoarele învăţătoare. Anii de şcoală, adolescenţa au fost marcate de evenimente istorice şi sociale. Sintetizând, aceşti ani pot fi caracterizaţi prin: foame, frică, nelinişte, secetă, instaurarea altui regim politic, altei orânduiri… Toate acestea au reprezentat amprenta anilor din şi de după cel De-al doilea Război Mondial. Nimic din toate acestea nu ne-au permis să facem rabat învăţăturii şi disciplinei. Tinereţea învinge şi anii aceia au fost plini de viaţă, de prietenii frumoase, de cântec şi mai ales de visuri ce, mai apoi, s-au frânt.
Puteţi să ne vorbiţi de profesorii ce v-au marcat anii de liceu şi v-au influenţat preocupările legate de carte şi literatură de mai târziu?
– De fiecare profesoară din acea perioadă mă simt legată sufleteşte şi acum, când au trecut de mult în nefiinţă, pentru că mi-au insuflat modestia, corectitudinea, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, în special faţă de bătrâni, de cei sărmani şi bineînţeles faţă de părinţi. Ele însele, prin comportamentul şi dăruirea lor, mi-au fost model. Preocupările mele pentru literatură au fost remarcate de către diriginta mea – profesoara de pedagogie – de către profesoara de română, de preotul – profesor de muzică – Graur şi de tot colectivul. Astfel, am participat la concursuri de literatură, iniţiate în şcoală sau pe oraş, am cântat la prima staţie de radioficare înfiinţată în Buzău, împreună cu o colegă, Pruteanu Iulia, care era altistă. În cadrul corului şcolii eu eram solistă. Mi s-au publicat poezii la Gazeta de perete şi am avut nenumărate oportunităţi de a mă face remarcată în sfera culturală. Toate au dat roade şi s-au păstrat în mine, nealterate.
Vorbiţi-ne despre anii de studenţie la Bucureşti – ce v-a determinat formarea ca viitor filolog, profesorii, pasiuni din studenţie, autori preferaţi şi lecturi ale dvs. la acea vârstă.
– Studenţia – o altă rană, o altă durere, dar şi o mare bucurie. După cum ţi-am spus, citeam mult. În perioada aceea se făcea valorificarea moştenirii literare care a durat ani mulţi şi care a determinat un vid de cultură (care, de fapt, într-o formă sau alta se întâmplă şi acum). Facultatea a fost un alt vis pe care l-am realizat. Despre lectură… norocul meu că am avut o bază solidă din şcoala normală… Aveam scriitori preferaţi ca: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Duiliu Zamfirescu, Gib Mihăescu, Slavici, Sadoveanu, Teodoreanu, Creangă şi poeţi precum Eminescu, Coşbuc, Goga, Bacovia, Macedonski, din a căror operă, în vremea aceea, se studiau doar fragmente.
Aţi fost eleva lui Dumitru Graur, ce alte personalităţi aţi cunoscut în timpul studenţiei?
– Am avut norocul ca, la facultate, să am ca profesori cei mai renumiţi oameni din acea perioadă, începând cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Graur, G.C. Nicolescu, Dumitru Micu, Alexandru Piru, Ion Coteanu, Ema Beniuc, Bădulescu, Brătucu, ş.a. Toţi profesorii universitari, pe care i-am stimat, aveau trăsături distincte: ţinută academică, modestie, responsabilitate profesională, pasiune pentru limba şi literatura română, multă dăruire şi competenţă în procesul de transmitere a valorilor scriitoriceşti… şi enumerarea lor ar putea continua la nesfârşit. Ei mi-au umplut şi mi-au mângâiat sufletul. Ei m-au învăţat să fiu modestă şi să-mi iubesc elevii, transmiţându-le tot ce are mai bun şi mai frumos poporul nostru: limba şi creaţia.
Cât de mult s-a schimbat viaţa dumneavoastră după venirea în Roman?
– Nu am simţit schimbări benefice pentru că drept călăuză mi-era principiul: indiferent unde voi profesa, peste tot vor fi elevi ce vor avea

 

din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu

Lasă un răspuns