«

»

21 poeme de Tatiana Dziuba (Ucraina)

Tatiana Dziuba

***EȘTI FOARTE ASEMĂNĂTOR CU EL

Ești foarte asemănător cu el,
Cu cineva care, precum huțulul* ,
S-a așezat pe cel mai înalt vârf,
Pe creasta visului meu.

Deși toate acestea sunt doar o iluzie.
Așa există, din depărtare, asemănarea
Dintre prosopul de fabrică din magazin
Și broderia încălzită cu mâinile.

M-ai luminat cu însorirea,
Dar de ce, Doamne, -i așa de mieroasă,
Că la prânz este deja râncezită,
Iar către seară distanțată cu totul ?


*Huțul = Persoană dintr-o populație de origine slavă, trăind în regiunea muntoasă de la poalele Ceremușului și Siretului, care vorbește limba ucraineană în dialect; huțan (n.trad.).

2.

***BUNICUL ARDE URCIOARELE

Bunicul arde urcioarele,
Iar Inchiziția – pielea;
Sub o aureolă topești
Fluturii mâinilor tale.
Precum de la prima ieșire în lume –
Viața găunoasă,
Iar de la a doua – primul
Tău cerc infernal.

Însă sub lampă condeiul de ardezie
Era atras spre Cuvânt:
Ca un grăunte spre ochi –
Într-un format birocratic.
Dar din cenușa vorbirii
Din nou va străluci adevărul,
Precum privirea mamei se atinge
De condamnatul la moarte.

3.

***VREMEA SE SCURGE PRIN SARE

Vremea se scurge câte o picătură prin sare
Precum nisipul din cele mai vechi clepsidre.

Dogorește.
Și apoi se îndepărtează – se dizolvă
Transformându-se în mare,
Unde-i bine să se legene
Pe valurile amintirilor.

Din păcate nu pentru mult timp
Întrucât oamenii trăiesc pe uscat,

Unde marea – sare…

4.

***DIN VARA MUIERETULUI N-A MAI RĂMAS DECÂT O AMINTIRE

Din vara muieretului n-a mai rămas decât o
amintire.
În prezentul deja isprăvit
Te poți întoarce
Pășind ușor pe încărunțita urzitură a pânzei
de păianjen.

5.

***TIMPUL E DUIOS, PRECUM UN CÂINE

Timpul e duios, precum un câine
Tolănit cu botul peste labe.
Fin scheaună secunda
Când în fântână cad așteptările.
Perspectivă – căi
Strânse într-un punct.
Punctul – pe undeva oarecum trist
Ca într-un moment de reculegere.

Te privesc cu ochi de Rubliov
Nu mă tem știind
Că ieri și mâine
Mai reale au devenit astăzi,
Perspectivă întoarsă…
Ca demodatele mele rochii.
Și haine-nflorate se pornesc, din nou,
Spre timpul speranțelor.

6.

***DAU TELEFOANE, FORMÂND…

Dau telefoane, formând
Numere pe care le știu pe de rost
În momentul în care nimeni nu ridică
receptorul.
Numai atunci poți desluși distinct
Ceea ce ai fi auzit de foarte multă vreme.

7.

***ISTORIA PRIN INTELIGENȚA PROFESORULUI…

Istoria prin inteligența profesorului Dowell:
știe totul, dar nu catadicsește
să împărtășească și celorlalți.

8.

***UBI BENE, IBI PATRIA

Acolo-i patria unde ne este bine*,
însă tot necazul arată că bine ne este doar
acasă.


*Lat.= Ubi bene, ibi patria

9.

***BINE LE ESTE CELOR FERICIȚI

Bine le este celor fericiți
și celor cărora ceasurile le funcționează
cu precizie.

10.

***A PICAT O CASTANĂ

A picat o castană –
s-a dezvelit din nou
sufletul.

11.

***GÂNDURILE SE ÎNGRĂMĂDESC…

Gândurile se îngrămădesc,
făcându-și loc cu coatele,
ne trezesc, scuturându-ne bine,
precum niște bombe puse în gară, –
și nicio revendicare din partea
decembriștilor.*


*Trimitere culturală la revolta decembriștilor din 1825 împotriva preluării tronului de către Nicolae I, după ce Constantin Pavlovici, fratele mai mare al acestuia, renunțase la dreptul de succesiune. Pe 14(s.v.)/26(s.n.) decembrie 1825 mai mulți ofițeri ai armatei imperiale rusești au condus aproape trei mii de soldați în cadrul acestei mișcări de protest din Sankt Petersburg.(n.trad.)

12.

***PRINȚESELE ÎNTOTDEAUNA…

Prințesele întotdeauna le-au căpătat
prostănacii,
confirmă înțelepciunea
populară.

13.

***IATĂ PRICHINDEI PE LÂNGĂ ȘCOALĂ

Iată prichindei pe lângă școală
cum aleargă după pucuri de hochei,
însă câte dintre ele se vor întrupa
până-n primăvară
în vis patinând pe sacra gheață ?

14.

***ÎNTÂLNIREA ACEASTA A FOST O-NTÂMPLARE

Întâlnirea aceasta a fost o-ntâmplare,
Și n-are șanse să devină
legitate.
Ea e substratul unei expresii cunoscute:
Am trăit undeva un timp oarecare, însă noi ne-am născut într-una și aceeași zi.
Ea e lacătul fixat
pe interiorul ușilor.
Pauza din mijlocul tăcerii.
Paradox ori oximoron.
Este firimitura din imensa pâine
a veșniciei,
Foarte ușor de măturat, de aruncat
de pe masa memoriei,
Lăsată pradă
Plinelor de trăncăneli și flecăreli zile
de luni și vineri…
Dar tu nu te grăbi cu asta.
În orice oximoron
adevăruri sunt mai multe
Decât în frazele triviale.
În el găsești esența din urmele
neverosimilității.
Știu, mă crezi,
Deși nu e nevoie, pentru că deja
noi ne-am întâlnit.

15.

***CUM NIMENI PE PĂMÂNT NU A ȘTIUT

Cum nimeni pe pământ nu a știut
Că niciodată-aici toamnă n-a fost,
Spre calde fluvii, aurite mut,
Cocorii noștri-i îndreptăm c-un rost.

Prin gâștele în depărtări de ceață
Ne potolește dorul-cerșetor,
Sub frunzele de ieri tânjind la viață
Se troienesc zăpezi în pas ușor.

De parc-ar fi străin de a lui turmă
Cu umerii-aplecați și deprimat
Discret dispare dorul fără urmă
În ochii tăi și-ai mei, împreunat…

16.

***CUMVA ȚI-AU TRIMIS UN PLIC IMPONDERABIL

Cumva ți-au trimis un plic imponderabil
Fără adresa expeditorului și ștampilă;
Din el au căzut: o foaie albă,
Căreia brusc i-ai adus o umbră
dintr-un cer ploios,
Apoi o orchestră din reflexe
și jocuri ale razelor solare
Ce răspândește în jur un viu nimb.

Aci, însă, deodată apăru femeia aia
Cu un zâmbet ironic, încheiat etanș
Și, ferm, înaintă agresiv pe tocuri
Spre însorita baghetă a arcușului.
Totul a pălit, s-a stins,
devenind mediocru, banal:
O catastrofă se-ntâmplase cu dirijorul.

În ziua următoare femeia cu zâmbet ironic,
strâns lipit
De buze vru să-și repare pantoful,
Însă au refuzat-o – de-atunci șchioapătă;
Iar ție adesea îți ajung plicurile grele
Cu adresa mea pe ele.

Din locul ăla tu arunci literele
și caracterele ruginite
Blestemând vremea rea.

17.

SEZON DE PESCUIT ȘI VÂNĂTOARE

Escadrilele poleiază cerul argintat
mai adânc decât antenele undițelor și mai
fărâmițat decât capătul însoririlor.
Penele argintate ale păsărilor
trec dincolo de ploaie,
mai sus decât freamătul
din germenii înfrunzirii,
mai jos decât visul lui Ikar și al zilei.
Aici, în orașul mirosind a avioane și cauciuc,
a-nceput sezonul de pescuit și vânătoare.

18.

***ÎNTUNECATA PĂDURE DE CONIFERE

Întunecata pădure de conifere
Se topește, în arșiță, pe dedesubt;
Indolent, pinii fac aluzii răutăcioase,
Pe când tremurătorului plop i se taie
răsuflarea de la vorbirea precipitată.

Iar bătrânul burete pestriț otrăvește
zgândărind:
,,Este inutil să cauți o culoare pentru ferigă,
Întrucât pe ea au postat-o odată
Deasupra sovietului sătesc.,,

Vârfurile copacilor taie soarele;
Când capul lui coboară repede,
lunecând în jos –
Cade roșul apus, și în acel sânge
Se scaldă și visele, și amintirile…

Iar dimineața, se pare, pentru totdeauna
Se rătăcește ziua-n amiaza mare.

19.

***VREMEA POEZIEI TRECE…

Vremea poeziei trece…

Rândurile, într-o lume a frunzișului
tomnatec
Poartă arțarului tristețea.
Vremea poeziei trece,
Vine timpul ploilor.

Iar gândurile unui cer cețos
Nu mai clădesc visul, ca odinioară.
În focurile toamnei de un roșu-închis
Speranțele ard.

Cuvântul aruncat într-o rimă,
La granița anilor,
Stă din nou pe aripile cocorilor
Într-un revărsat al zorilor, străin.

Timpul ploilor curăță rândurile prin
spălare…

20.

***NU IGNORANȚEI BĂRBAȚILOR

Să fii locatar-chiriaș al peșterilor abandonate, al cochiliilor,
al chiliilor acestui oraș.
Să-ți lași urmele corpului în fotoliile moi,
semnele pe câmp și în argila igrasioasă,
să faci fotografii, de fiecare dată confirmându-ți existența efemeră.
Să resimți prezența fizică într-un tren electric ticsit.
Să distingi zugrăviri în oglinzi examinând propria reflectare pe pânze străine.
Să clonezi diminețile-zilele-serile-nopțile până când va apărea priceperea de-a lăsa amprente pe sticlă, urme pe zăpadă, respirație pe oglinjoară.

21.
MAREA (triptic)

I.
Marea, prin intermediul valurilor, rostogolea tăcerea. Plescăia, gigantică meduză. Se încovoia, rănindu-se de maluri, acoperite de prundișul care, precum un compresor, a nivelat lucrul surprinzătoarei stihii acvatice. Marea e vie și salină, precum sângele, că legăna țânțarii îngrășați – micile geamanduri bătând în roșu.

De-a lungul litoralului strălucesc femeile, precum solzii peștelui în aerul cu irizări glaciale. Frunzele palmierilor vorbeau în șoaptă, precum fâșâitul hârtiei. Iar eu compătimeam peștele care pornea în larg spre Turcia. Nostalgia este un lucru groaznic.

II.
Marea vuia în diferite moduri, repetând un adevăr pe care oamenii nu-l pot pricepe. Ploaia a modelat spațiul – sezon catifelat. Insistent s-au străduit să placă vitrinele magazinului ,,Mărfuri coloniale,, ; umbrelele, de atâta aroganță a eleganței, s-au umflat în pene; doar marea nu umbla cu viclenii și nu poza într-o atitudine afectată, precum ființa umană, căreia i se pare naturală o astfel de stare. Creasta valului zâmbi cu toată gura, ca răspuns de bun augur.

III.
Aivazovski, ales fiind, a fost fericit că-și poate închina talentul tainelor mării schimbătoare.

Reflux. O privire, precum un avion în gropile atmosferice, se prăbușește în adâncimile apei. Din timp în timp marea
se cocoșează, dar nu se transformă renăscând în talazuri. Pescărușii, atrași aproape magnetic pentru totdeauna de ape, își amintesc vremea când valul era blând și înțelept, precum un delfin.

Expresia cromatică ,,valul marin,, este absolută, întrucât în această culoare se regăsesc toate tonurile, toate nuanțele…

Tălmăciri de Paul Polidor
(Laureat al Premiului Internațional Literar
,,Mikola GOGOL,, pe 2017)

Lasă un răspuns