«

»

Cristian Petru BĂLAN – Visuri Cosmice (Poeme)

BALAN P Cristian brcl2

În seri de veri senine, pe-un câmp întunecat,
Când stau lungit în iarbă, păzit de licurici,
Prăpastia cerească privesc înfiorat
Ş-ncet îmi urcă gândul spre lumi de stele mici…
Rostogolit prin raze de aur şi de-argint,
Mă pierd în veşnicia de nimburi siderale;
Mi-s gândurile arse de astre-n labirint
Ce se prefac în cioburi ş-n aripi abisale.
Pribeag, prin crisalide de lumi în devenire,
Prin curgerea lividă de fluxuri renăscând,
Plutesc printre himere prin marea strălucire
Consolidând tăcerea din aerul plăpând.
Revin apoi în taină, sfârşndu-mi reveria:
Un punct mă simt atuncea în spaşul meu defunct,
Un punct devine Terra, un punct e Galaxia
Ş-ntregul Univers devine-n mine-un Punct !

GENEZĂ

Nemărginirea din cosmos mai păstrează urmele facerii noastre, când ea născu omenirea într-o ceaţă de sânge selenar, când fiecare stea gemea cu strigăt de lumini născându-ne, când Terra se rostogolea cu vaiete de vulcani şi sânge de lavă prin albiturile Căii Lactee.

Oricum, lăudată în veci fie naşterea noastră din focul ceresc lăudată în tot infinitul să fie (şi lăudată va fi) – fierbintea ofrandă a vieşi măreţe, ieştă spontan din cutremurarea luminii, din ruperea apelor cosmice, fără să-i fie teamă de zeii olimpici surprinşi care, începând ei înşişi cumplit să se teamă, s-au ascuns timoraţi în legende ori în trupuri firave de oameni, Iar noi, cam de-atunci, am devenit în locul lor zei!

GALAXIA (1)

Amprenta cosmică a mâinilor Celui care cu vocea Lui divină chema stelele pe nume, celula imensă a haosului spaţial, melc uriaşi de lumini pulverizate, în a cărui cochilie de foc locuim şi noi ca-ntr-o inimă incandescentă a Universului, subchiriaşi cei mai legali ai Soarelui – Galxie Locală, lentilă spirală şi măreaţă a cosmosului, rasa umană s-a jurat de curând să te străbată cu viteze tahionice de la un capăt la altul al lumilor tale! Omenirea prezentă şi viitoare vrea să-ţi viziteze pe rând braţele de lumină mişcătoare făcând din spirala-şi diamantină un arc detonant ce ne va propulsa spre alte galaxii, şi infragalaxii, şi metagalaxii…

GALAXIA (2)

Cuib de galaxii spirale în care stelele nasc planete fertile, iar planetele secretă fiinţe gânditoare, eşti un ochi al apelor cosmice ce se-nvârt ca o balerină de foc, cu rochii ţesute din scânteieri de stele, din cefei de fierbinţi, din pitice albe, şi galbene, şi roşi, strălucind orbitor… Te răsuceşti graţios şi-ţi întinzi pătimaşi braţele rotitoare aprinse ca să cuprinzi neantul ce veşnic fuge de tine. Lentilă cosmică gigantă prin care veşnicia ne priveşte mirat ca pe nişte viruşi efemeri, dar inteligenşi şi ciudaş, plămădiţi din lumini şi din umbre gânditoare, ce-ar putea devora tot Universul pus de noi în pericol cu visele şi acţiunile noastre eterne, şi nelimitate de mari cuceriri absolute, mai greu de distrus decât însuşi acest Univers, vise ce sunt mereu infinite, mai infinite decât poate fi infinitul…

SOARE

Din fiecare rază a ta a apărut un om,
căci noi cu toţii suntem fiii Soarelui –
Deşi ni-s tălpile încleiate de globul muşcător,
deşi ni-i trupul plumb cu aripi de lumină…
Cât de folositoare ne-ar fi acum braţele tale de foc!
Cât de puternici ne-am simţi prin furtunile tale de lumină
şi cât de mândri-am fi de toată strălucirea ta!
Dar tălpile de plumb ni-s înglodate-n gravitaţii
păstrând nădejdea-n aripile tale-nflăcărate
pe care ni le-ai plantat de la-nceput în suflet.
Noi ne-am jurat pe nimburile tale clocotind
ca trupul greu să ni-l prefacem în lumină,
spre a zbura cu propulsările ei
spre focul tău de Ni-Fe-Si-Ma, trecând aprinşi prin el,
să te lăsăm apoi în urmă
spre-a deveni la rândul nostru sori, poate mai mici,
dar luminând prin cosmos ca şi tine…

PLANETE

Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto – opt trepte din scara chemătoare spre cer pe care mereu cu vise-am umplut-o…
Trepte de foc, trepte de ger: călcate vor fi de tălpile noastre, ambiţii umane crescând din mister – prime escale în drumul spre astre!
Vrednic sădi-vom în câmpul de stele cuvinte şi cântece dulci pământene; vrednic e omul că poartă spre ele zâmbete, lacrimi şi vise rebele.
Aripi de flori iau povara suirii, culmile umbrelor cad în aprindere; ancora Terrei e solul venirii – toate planetele devin cuprindere !

TERRA

Pământ – leagăn albastru şi plin de dor rotund în care, fiecare, am apărut, pe rând, înconjuraţi de munţi, de ape şi de nori, leagăn de pajişti verzi, de cântece şi flori, dar şi de mari deşerturi, pustii adeseori, în care încă zacem trăind un vis ştiut.. Terra – Pământ albastru – astru profan şi sfânt ! Pământ, Pământ de aur, şi leagăn, şi mormânt!
Sigur, ni-i dragă Terra, iubim acest rotund, ni-i drag acest Pământ, planeta unde vocea speranţei e stăpână, chiar dacă mulţi o strică cu mintea lor hapsână: ni-i drag Pământul-leagăn – te prea iubim Pământ! – Dar cine poate veşnic în leagăn să rămână văzând că Terra moare? Asta pe toţi ne doare! De-aceea vine vremea să vrem un alt Pământ, un alt şi-un nou Pământ! Şi-atunci ne luăm adio zburând spre-o nouă casă, chiar dacă strămutarea devine dureroasă… Dar, de va fi nevoia să-şi părăsim toţi sfera, cu noi te luăm în suflet, iubita noastră Terra!

LUNA

Eşti piatră nestemată de inel ceresc cădelniţând Pământul orbital în dansuri nupţiale; eşti gura cerului fierbinte prin care bolta rosteşte poezii, de mii de doruri aprig sărutată, de mii de barzi mereu cântată… Eşti primul astru vizitat de noi, ce te-ai sfinţit sub paşi omeneşti!
Vernale nopţi, poeme de-ntuneric, cuprinse-s de lumina clopotului tău, închise-n cupa florilor de vară…
Selenă dulce, crăiasă mândră-a nopţii, ne-araţi aceeaşi faţă în creşteri şi descreşteri, ne şi în echilibru viaţa pe pământ, ne scalzi în roua lacrimilor tale de lumină şi ne inunzi cu strofe-ascunse-n raze!
De-aceea te-admirăm cu toţi din suflet şi fascinaţi de-a ta splendoare şi mister, ne-ai fermecat pe veci să te cântăm, căci din puzderia de astre de pe boltă, eşti astrul cel mai drag, cel mai iubit!

MERCUR

Planetă lentă, capricioasă, ciupită de vărat meteoritic precum Luna, sferă cu suflet greu şi inimă de fier, unde o zi durează cât o lună pe Pământ, unde nu poţi să spui vreodată „vine ziua” sau „vine noaptea” – sau „pe diseară” – căci jumătate din tine arsă-i pe vecii de Soare, pe când cealaltă parte-ţi zace-n gheaţă şi-n veşnic întuneric, fără ca noaptea neagră să-ţi fie luminată de vreo lună… Sărmană bilă cosmică pustie, care mereu slăbeşti, făcându-te din ce în ce mai mică, cum să-ţi opresc slăbirea, căci meteoriţii nu-ţi îngroaşă coaja? Coboară deocamdată-n visul meu să plângem împreună de însingurare!…

VENUS

Frumoasa cerului cea blondă, zidită veşnic între două emisfere, din care una-i ziua ta fierbinte – imensa pasăre albă clocind vreo două luni pe-o parte a planetei – iar alta-ţi este neagra pasăre a nopţii, clocind acelaşi timp cealaltă parte-a ei care-i scăldată-n noaptea mai fierbinte decât ziua. Ascunse-s amândouă, sufocate, sub norii-n fierberi de lumini de fulger ce-ţi ară zi şi noapte cerul tău bolnav… Frumoasă eşti din depărtarea noastră, fiindcă te-aleserăm ca simbol al sfintelor iubiri, dar, mai de-aproape, idealul moare, căci nu mai pari zeiţa frumuseţii, ci o soră tristă cu Pământul-rege, cu munţi de foc şi cu vulcani nebuni, cu dealuri şi cu văi posomorâte, dar fără ca lumina soarelui vibrând de veselie să-ţi binecuvânteze umbrele fierbinţi – o soră-n agonie, deci, şi-ntr-un coşmar scâncit, căci norii groşi de-acid clorhidric, de bioxid carbonic, de toxic vitriol, îţi fac din cerul leşios apocalipsa, din aerul fierbinte – un infern… Săracă, fără sateliţi, de ce te-nvârţi doar invers şi nicidecum precum alte planete? De ce la tine soarele-ţi răsare mereu de la apus? Ciudată eşti, dar, totuşi, dacă vom coborî la tine prin ceţuri otrăvite, prin aeru-şi de foc, venind dinspre Pământ, te vom putea schimba, să-ţi umplem umbra arsă cu mari serbări de flori, te vom scăpa de arşiţi ş-şi răcorim întinsul, vom răspândi viaţa cu mari prelingeri verzi pulsând în tine seve de clorofile pământene, să-ţi vigoreze trupul de Veneră, să te-mbrăcăm în viaţă clocotindă şi în fertile arderi, să te cuprindem într-o hlamidă nouă de Luceafăr, aşa cum s-a-mbrăcat şi Terra în albastru, aşa cum, înşelaţi, noi te credeam de veacuri.

MARTE

Ne bucurăm de tine ca de un frate regăsit între doi poli de gheaţă orbitori dintr-un deşert însângerat de ruginiri întinse, de oxizi roşi de fier şi de alte culori schimbătoare, în care Zeul cel războinic zace mort prin văile de munşi înalşi din care Olympus este cât trei munţi tereştri Everest, unde suflă furtuni prin spaţii largi, curbate ale canalelor lui Schiaparelli, săpate larg de foste ploi, de râuri subterane ascunse şi sărate curgând sub cerul roz, de pulberi veşnic răvăşte, în patru anotimpuri cu nopţi predominate de Phobos şi de Deimos, luminători cu chipuri pocite de cartofi zvârliţi în cosmos ce ştiu a răsări unul spre altul peste mările tale uscate ca într-un joc hilar de bile sparte pe care-abia le vezi prin praful galben de cratere, magnetizat de dorul vieşi aprinse şi de friguri polare, deşi există şi veri aproape calde dar fără oxigen. Timpul în orele marţiene e cu puţin mai mare ca pe Terra, iar un singur an de-acolo durează cât doi ani de aici. Deodată-un tunet aprig îşi sfâşie tăcerea şi norii mici fac loc unui bolid albastru ce desenează flăcări în coborârea lină din care iese-un rover şi-un zeu înveşmântat în fulger, călcând pe trupul mort al Zeului războinic, ca să planteze-o roză mai albă ca zăpada în solu’-mbujorat de aşteptarea sfântă – în timp ce văi şi creşte un imn de slavă-i cântă, iar de ecouri valea răsună: „Vivat Terra!”…

JUPITER

Jupiter – uriaşul cerului nostru, încins cu brâuri de nori şi furtuni şi de iradieri mortale, ba chiar c-un inel de particule fine abia vizibile de-aproape, el e-un colos ce-şi spionează cei şaizeci şi şapte de sateliţi supuşi, printr-un ciclopic ochi, ce-i uriaşi şi viu, căscat în marea Pată Roşe a globului lichid de hidrogen fierbinte şi de heliu, rotindu-se cât mai grăbit să-i vadă cât mai des pe toţi: pe Io cel vulcanic, pe Europa, Ganimede, pe Callistro şi pe restul – niciunul să nu-i scape din tirania lui hipnotică, având ambiţii să devină-o stea cu propriul ei sistem co-planetar, căci poartă-n inima-i un mini-soare închis, clocotitor, puternic, un soare-n devenire, chiar periculos, abia ţinându-i izbucnirea violentă ce-ar vrea să detoneze însuşi Soarele rival, să-i scape din robie printr-o irumpere totală şi umilitoare. Surâzători, privim ironici la schisma-i inocentă, la frica lui cumplită de bombele unei comete sparte (bezmetica Shoemaker-Levy, ce-ar vrea să-l detoneze-n pulberi), la fierberea-i rebelă de aburi somnambuli ce desenează mici fantome de mari sisteme viitoare – ne şi visăm mutaţi cu toţii în alte galaxii, peste milenii de milenii, de milenii – când iureşul luminii îl vom lăsa în urmă ca pe un melc nemernic, din ce în ce mai şchiop!

SATURN

Luminează-ne, Saturn, cu inelele tale concentrice logodite cu veşnicia, mândreşte-te cu rotirea lor elegantă, ca cercurile de pe un disc compact de-argint; luminează-ne cu cele patru inele de stânci îngheţate, şi cu solii celor şaizeci şi doi de pui rotunzi, scânteietori, cu strălucirea atmosferei nitrogenice a lui Titan, a cărei jumătate pe veci e scufundată într-o eternă noapte, deşi altmineri Titan vrea să imite Terra… Invită-ne să ne suim pân’ la logodna ta cu infinitul, trecând printre Diana, Mimas şi Iapetus cel roşcat, să-ţi bem strălucirile cu ambră de stele, şi să-ţi aprindem norii de metan şi hidrogen ca pe un rug frumos, purificator, pe care tu să arzi ca un martir tăcut sau ca un sfânt pios între planete purtând cu demnitate cele patru aureole cosmice divine.

URANUS

De pe Uran, Soarele pare că e beat, căci urcă în spirale până la zenit, mergând aşa aproape-un sfert de veac, şi iar coboară-n tumbe în sfertul celălalt, spre acelaşi loc de unde-a răsărit, strecurându-şi razele-i zeroase prin umbra celor douăzeci şi şapte de însoţitori rotunzi, (din care Miranda-i luna lui cea mai frumoasă, dar cea mai ciupită după mii de lovituri), De pe pământ, Uranus greu se vede cu ochi liberi, mai deloc! Prin sita celor nouă mari inele de roci ce-i strâng în chingi răsuflul chinuit al mingei uriaşe de nori metanici albăstrii şi groşi, îl descoperim plutind greoi, alene, peste oceanele-i agitate din hidrogen lichid, lipsite de-orice ţărmuri de lumină… O zi şi-o noapte ţin aproape-un secol pe Uranus, în timp ce-aleargă greu în jurul Soarelui şi tremură de frig încovoiat, că e planeta cea mai rece dintre toate, cu polii săi culcaţi pe burtă şi nu drepţi, mergând ciudat de-a-ndoaselea cu paşi mărunţi şi bătrâneşti, deşi-n Uranus, un moşi de optzeci şi cinci de ani de pe la noi, e-un bebeluş, de-o zi ş-o noapte apărut!…

NEPTUN

Căutătorii-n stele l-au prezis demult fără să-l vadă, pârât fiind de Uranus, căci mersu-i deranja frânându-i calea. Primul fu Johann Galle ce l-a văzut şi l-a adus la noi sub formă de pastilă albăstruie într-un clişeu, cu sateliţi cu tot (cu Nereida şi colosalul Triton, împreună cu alţi vreo zece-unsprezece mai mărunţi), aşa cum îi furase el din haos, spre-ai ţine de urât în depărtări sihastre – căci Neptun este-un uriaşi bătrân în cosmos, morocănos şi orb, ceţos, pătat cu două pete negre şi plin de promoroacă, scăldat în nori metanic ori chiar cu falnici cirrus (deşi de-amoniac) – şi bâjbâind cu greu poteca Soarelui ce-apar mic în negre depărtări, târându-se pe-orbită gâfâind în rotocoale mari, ghidat de trei inele aproape-ntunecate.

PLUTO

Planetă pitică de neon îngheţat, descoperită-ntâi prin calcul, cândva un satelit al lui Neptun din care cauză unii astronomi îţi anulase rangul de planetă, dar fugind curajoasă din robia lui te-a reabilitat şi te-a căutat găsindu-te pe cercul cel mai depărtat al Soarelui, cu patru lunişoare mici şi una măricică părând înţepenită de un ocean de gheaţă, prea comoda Charon, căci nu-ţi mai schimbă locul de pe negrul cer. Pluto, grănicer al gheţurilor metanice de mărgărint, scânteie palidă în prag de infinit… Sacre planări te-au împietrit în adâncimi şi-n rădăcini de albedou înceţoşat. Aci apari, aci te pierzi în haos, făcând un rotocol excentric, de 248 de ani în jurul Soarelui pe care-abia de-l vezi în haos.

PLANETA X

Te căutăm cu mii de telescoape şi mii de sateliţi (cei sceptici spun că nu exişti, dar eu te simt că eşti!). Te bănuim că te-ascunzi după Soare sau undeva departe, mai sperioasă decât Pluto… Dacă exişti, oricum, nu scapi de cercetare şi nici de pipăiri umane, oricât ni te-ai ascunde! Eşti oare miticul Nibiru, un rău simbol al morţii? Sau eşti mesajul ultim al paralaxei stinse cu care se încheie acest sistem solar?

METEORIŢII

(Dedicată cu drag poeţilor de ieri, de azi, căci pot fi speranţele noastre de mâine – CPB)
Cu trene lungi de flăcări, plonjând în foc de aer, Chemaţi de gravitaţii în zbor halucinant, Pe ruguri vii de fulger, cutremurate-n vaier, Fărâmă-ţi fac din trupuri şi praf de diamant. Din astre-ndepărtate nălucile-s desprinse, Nu le-a plăcut plutirea de anonimi piloţi; O clipă ard în flăcări prin hăurile-ntinse, Dar scurta lor lumină ne-ncântă şi-o văd toţi!

COMETA

Vis diafan de aburi, rătăcitor prin roua aştrilor, cu cap de stâncă înspăimântătoare şi monştri morţi de gheaţă, plutind armonic la marginea visului lor precum o pană smulsă din aripi de Arhanghel, precum o mătură de raze ruptă din surplusul harfelor cosmice ori farul unui automobil cosmic, raze topindu-se într-o hiperbolă alb-albastră din zborul unor colibri dinamici care-ţi feresc aurul evanescent al cozii de viforul tăcut al vântului solar. La urma urmei, tu nici n-ai fost vreodată altceva decât o coamă cosmică, ades spectaculoasă, o prizonieră cu dans eliptic jur-împrejur de Soare, menită a semnala spre Terra, când şi când, ciudate evenimente triste, nedorite, de care multă lume ştim că se va teme.

ECLIPSE

Eclipsele sunt vizite cosmice (şi-s reciproce), vizite rare, de curtoazie, aproape protocolare: umbra Lunii în vizită pe Pământ – eclipsa de Soare, sau o altă vizită, nu atât de rară, dar oportună: umbra Terrei în trecere pe rotundul astrului nopţii – eclipsa de Lună…

CALEA LACTEE

Coloană vertebrală de lumini, bulevard al îngerilor de gheaţă, vultur cu aripi de praf de stele răstignite în cuiele zenitului ca de-o umbră, eu aud şi-nţeleg pulberea muzicii tale… Coloană de aburi cereşti ieşiţi din respiraţiile adânci siderale, vis al himerelor de bezne, silabisind sclipiri gingaşe de stele şi reverberând ecouri imateriale de paşi trăgănaţi, târâţi în lanţuri, – paşi umbrelor de robi ai durerii. Aceştia, după milenii întregi, abia azi au ajuns la capătul drumului tău bifurcat de suplicii, de unde umbrele lor urcă-ncet, încet, fără grabă, toate treptele de marmură lăptoasă ale cerului… Urcă lent, fără ca zvonul trist de lanţuri, auzit doar în serile calme de vară, din fosta Atlantidă, să poată întrece vreodată geamătul Pământului însuşi; căci din Pământ izvorăsc până-n cer chiar şi-acum, alte ritmuri de paşi lănţuiţi şi de biete suflete-n lanţuri, ca un jalnic perpetuum mobile hrănit totdeauna de blestemul celor înfrânţi de pe Drumul Robilor, căci cerul devine adesea oglinda suferinţelor noastre umane.

ŢĂRMUL GENUNILOR

Astre puzderii arzând prin Univers rebele,
ucigătoare de bezne-n infinit,
voi ne-aţi umplut iar inima cu stropi aprinşi de stele,
de parcă visul florilor v-au rotunjit.
Pe ţărmul de genuni, pe calea neumblată,
unde hotarul minţii se pierde-n nefiresc,
nu mai cutează nimeni hotarul să-l străbată
decât visele noastre ce-n cosmos se-ntâlnesc.

ATÂTEA ASTRE…

Atâtea astre pentru atât de puţini oameni!? Atâta cosmos pentru mine?? ! Dar cine sunt eu? Şi de ce? Prea mare atenţie mi-a dat Dumnezeul Universului creându-mă… Prea mare onoare plasându-mă în inima acestui cosmos măreţ al cărui centru văd că, oriunde merg, sunt, totuşi, eu! M-a onorat fără să-mi ceară nimic, decât să-I urmez legile care, toate, toate, sunt în favoarea mea!…

Infinitul trebuie să-l simt prin golul stelelor, pe care golurile sufletului meu adesea nu-l poate pricepe; nici muzica sferelor nu pot prea des s-o disting, deşi este un murmur continuu de orgă astrală, discret auzit doar de lacrimile ochilor noştri, numai dacă izvorăsc din iubire ori când amurgul de rubine şi aur curge domol şi în flăcări cuminţi spre zările dulci ce ne-atrag magnetic spre misteriosul apus…

O LUME STRANIE

Când galaxiile nasc spiralate-n legi, iar timpul,
frângându-se-n cochilii, se strânge ca un melc;
când curcubeiele se-ntorc târâşi în stele
şi-un vifor de bolizi se înfăşoară
în curbele-unui gol de increat,
ca faşele în jurul unui nou născut,
la capătul materiei – o minune:
o nouă lume de lumini umanoide,
care-ţi aşteaptă-astronauţii-n taină.
(o lume răsărită din închipuire? Da sau nu?!…)
O lume cam ilogică, precum am crede noi
cu relativitatea logicii noastre terestre,
căci ea-i, de fapt, o lume orbitoare, diafană,
atotputernică în toate însă,
devreme ce-i din stranie substanţă-alcătuită,
ceva mai fină parcă (şi ne-ndoios mai pură
decât materia noastră, dar mult mai rece,
deşi iradiind căldură).
Ea este ca o halucinaţie a crinilor sălbatici
ori ca un vis al norilor de gheaţă…
În lumea-aceasta stranie îţi poţi găsi
chiar raiul infantil pierdut;
în ea îţi afli orice dor ucis,
poienie din vis şi remuşcările din adevăr,
palate mari de simfonii aeriene,
liane de-armonii şi echilibru
şi de uitare blândă, de iluminări
şi iarăşi de uitare…

Neadormitul simţ teluric
ce-i propriu fiecărui om,
te cheamă-atunci în reveniri, puternic,
şi-ţi porunceşte
să te reîntorci la freamătul de griji, la desfătări,
să te-ameţeşti cu false preamăriri şi cu iluzii,
să te înalţi pe scări de idealuri calpe, găunoase,
să-şi urle-n sânge hoarde simiene,
ca să scrâşneşti cu idolii în braţe
şi să li te prosternezi cu umilinţă.

Iar tu
te zbaţi din nou nevolnic
să re-nfloreşti în parte,
la capătul materiei ingrate,
transgalaxind dorinşi şi idealuri pure,
electrizându-te de-aceleaşi mari speranţe,
acolo-n asfinşt de infinit,
cu patimi albe de lumini ţesut,
cu nemurire poate îmbrăcat,
îmbobocind în foc de dor, în arderi calme
ş-n zbor imaculat, dar ce mai zbor!
Pe spuma unui cântec nesfârşt
dar ce mai cântec!

EXPANSIUNEA UNIVERSULUI

Materia – cristal de foc şi gheaţă – fuge radial din ea însăşi în toate direcţiile golului imens, nebun, absurd şi de ne-nţeles, universul umflându-se ca o budincă infinită, cu stafide de stele în inima lui… Galaxiile – ceremonii gestante de focuri sacre abisale clocotind, flori cosmice cu nunţi de atomi care dansează rotitor, căutând-se-ntre ele sau îndepărtând-se brusc unele de altele printr-o explozie armonică uriaşă, dintr-o cumplită răbufnire autoconcepută a unui Punct cu densitate strânsă peste imposibil – de un probabil Big Bang cosmic monstruos, halucinant în felul lui, al cărui ecou crispat de unde şi lumini s-ar auzi şi astăzi cu stetoscoape cosmice, el continuând dus şi-ntorsul unui balans incandescent, ca expiraţia şi inspiraţia haosului neîmblânzit, de la verticala violetului de apropieri până la spectrele roşului aprins de-ndepărtări recesive-n alte zone – şi iarăşi înapoi, sculptând culori în carnea Universului orbit de-aşa orgii nebune de lumină, amplificată mai târziu în jerbele inteligenţei omeneşti, căci Omul, neîndoios, este-un astfel de univers gânditor, grăbit spre alte expansiuni fierbinţi spre absolutul purităţii din neant, căutându-se pe sine însuşi prin văile virgine din spaţiul orb şi timp nedefrişat.

BLACK HOLE

Dedicată savanţilor Albert Einstein (1879-1955) şi Robert Oppenheimer (1904-1967) care au intuit primii existenţa Black Holurilor din cosmos.

Prăbuştă în ea însăşi, substanţa stelară avortată de supernove muribunde, este capturată ireversibil şi cade spre centru-i cu viteze luminice: colaps continuu al gravitaţiei regine şi perpetue ce totul absoarbe cu criminală lăcomie, ca un dragon sălbatic de foc, ca un aspirator flămând şi hămesit al cosmosului care comprimă înspăimântător şi înghite tiranic oceane întregi de lumină şi care curbează cu bruşte contracţii nebune până şi urmele infinitului mare şi mic, până şi vidul, născând un sac imens de spaţiu-timp ce curge continuu-n propria-i matcă, curbată chiar ş-aceasta de oarbe stihii intangibile, de unde nimic nu mai scapă-n afară: nici sunet, nici unde, nici raze, nici zâmbet, nici lacrimi, nici vestea ciudată că astrul căzut în el însuşi devine propriul lui prizonier de-ntunecate coşmare. Mormânt ambulant al materiei crude în veşnice fierberi hadronice, stea colapsată ori chiar două stele-n colaps absolut, cu particule de grea nemişcare, o stea îngheţată, dar mult ucigaşă, rătăcind ca o neagră capcană prin cosmosul negru şi viu, precum un zeu negru al spectrelor negre mereu invizibile, ca un semn uriaş de-ntrebare cumplită, pus veşniciei nemuritoare ce tace şi tace, absurdă şi surdă, şi oarbă, şi dură, adesea confuză, zăcând disperată-ntr-o grea nepăsare şi fără răspunsuri – Black Hole fără suflet.

QUASAR

Modulându-şi undele oarbe, quasarul se deplasează empiric spre roşu, ca soarele spre cuibul său occidental, născând nelirice extaze în măştile turtite ale timpului, numărând consternările entuziasmului din celulele inteligenţei umane… Ne pipăie quasarul distant, cu ocheade spectrale de gheaţă, ne face provocator cu ochiul din pagodele extragalactice ale enigmelor eclozate ilogic în arce de optim nadir. Când îşi roteşte intermitenţa-i bizară în pulsaţiile strălucirii lui efemere, ne propulsează absent interesele în golul spaţiului-timp din vecie, mai mult decât toate simfoniile cosmice de raze, absorbite prin tunurile mute ale telescoapelor care doboară nocturn fructele secrete ale stelelor, dar care niciodată nu pot doborî incendiile geniale ale quasarului, astrul cel mai bogat în superenergii ş-n serii de parseci indiferenţi, cea mai îndepărtată lumină ciudată dintre toate luminile ce credem noi naivi c-ar fi banale lumini…

CÂND TERRA VA MURI

Noi ştim că Terra are un sfârşt, când Soarele muri-va-n viitor: întâi va fi glob roşu, prăpădit, umplând tot cerul cu al lui cuptor…
Aşa va fi în sute de milenii, când Terra redevine glob de foc, dar super-evoluţii, super-genii vor strămuta toţi oamenii din loc.
(Chiar de s-o frânge-atunci terestra tijă, nu are rost să le purtăm acum de grijă!)
Când Terra va muri, vom fi departe, în alt sistem solar, mai primitor, căci omenirea n-o să aibă moarte: mai veşnică-i decât oricare sori!

INVOLUŢIE

Toate se strâng în cugetul din mine,
în profunzimi de spirituale mine;
materia-şi mai pierde din mândrie
şi îşi frânează arderea cea vie,
iar cosmosul, cu miile-i de astre,
va curge-atunci prin venele-mi albastre.
Când va ieşi prin pleoapele-mi deschise,
va îngheţa de-atâtea moarte vise.

QUASI UNA FANTASIA
(Mituri cosmice)

Povestea lor străveche mi-a luminat iar gândul Când VIRGO, ANDROMEDA şi PĂRUL BERENICEI Urcate-n CARUL MARE, şi-n vale împingându-l, Plecau pe-un drum de raze spre porţile-AURIGEI.
CAPELLA le deschise, iar PEGASSUL le plimbă Printr-un ţinut de basme – a cerului grădină… PLEIADELE, cu SIRIUS şi ORION, le schimbă Podoaba lor săracă cu alta de lumină.
ABDELBARAN dansează prin jerbe de pucioasă Precum îi cântă LYRA cu voce tremurată. COROANA BOREALĂ, în voaluri de mireasă, Către PERSEU, în taină, priveşte-nfiorată.
Dar GEMINI, văzându-i, se-aprind de gelozie, În timp ce URSA MICĂ stă tot nepăsătoare Lătrată cu turbare de CÂINII din stihie, Scăpaţi de zgarda lungă a STELEI reci POLARE.
Atunci OPHIUSCUS, slabul, chemă SĂGETĂTORUL Ce i-a-nţepat pe dată cu fulgere-ascuţite, ŞI toşi se potoliră, doar HERCUL, luptătorul, Veni ca să-l înfrunte cu braţele-arcuite.
Deodată, de pe VULTUR, sări CASSIOPEEA, Din cap până-n picioare urzită-n foc şi fum. Un semn cu mâna face şi chiar în clipa-aceea, Ea transformă eroii în… stelele de-acum!

DIN THAU CETI, DIN EPSILON ERIDANI…

Din Thau Ceti, din Epsilon Eridani sperăm şi aşteptăm un cântec, demult îl aşteptăm… Să ne trâmbiţeze existenţa spre antenele cosmice, sperăm în Thau Ceti ş-n Epsilon Eridani şi iar aşteptăm, aşteptăm… Poate-un cântec pulsând, poate-o şoaptă de inimi, scăldaţi în fiori, aşteptăm, aşteptăm… Spre blânda Thau Ceti, spre mândra Eidani, urechile Terrei curioşi îndreptăm şi iar, răbdători, aşteptăm… Când pulsuri de viaţă vom primi din întinderi, atunci vom fi siguri că nu suntem singuri şi fraţii din cosmos cu drag i-aşteptăm…

FEBRE COSMICE

Sunt bolnav de stele, mamă,
şi am febre de ninsori –
ard în pieptul meu cu flamă
trei luceferi şi trei sori.
Dorm prin harfe de comete,
smulg din carnea Lunii-un cânt,
sprijin cerul pe lunete
şi fac Soare din pământ…
Împletesc cununi de aştri
să le fie-ncoronare
muzelor cu ochi albaştri
ş-apoi fac Pământ din Soare!

O, CER SENIN…

O, cer senin,
tu nu eşti zeu,
dar poţi să te cobori în noi cu aliură înzeită.
Tu eşti ocean fără de fund murmurând înseninări;
sau eşti cineva care vrei să ne încurajezi zborurile
şi să ne-nalţi mai presus decât tine.
Tu, pasăre albastră cu penaj înstelat,
ritmând în zbor muzica norilor,
ecran uriaşi pe care zodiile ne proiectează,
glumind sau nu, umbrele viitorului,
ale fiinţei şi nefiinţei,
ale bucuriilor şi ale suferinţei;
o, cerule senin şi înalt,
iată-mă, ameţesc privindu-te pînă la lacrimi,
ameţesc de albastrul tău,
de aurorele tale dansând graţios,
fluturând draperii policrome
în care-mi scald spre purificare toate gândurile,
limpezindu-mi faţa de lacrimi, dar şi sufletul –
o, cerule nesfârşt, cer nestatornic,
cu încruntări cenuşi uneori,
alteori cu franjuri întunecate de doliu,
vorbind în tunete şi scuipând peste noi fulgere,
certând mânios pământul cu bice de foc
ori cu tornade cumplite mereu ucigaşe,
fără să-ţi mai răspundă cineva cu săgeţi răzbunătoare
trase în carele norilor tăi…
Cer cumplit, cer îngândurat uneori de suferinţele noastre,
tulburat adesea de intervenţiile noastre neavenite,
dar iarăşi liniştit când sufletele noastre sorb seninul din tine –
atunci în lumina ş-n adâncimea ta mă-nalţ, încălzindu-mă
cu tăcerea razelor tale blajine.
Ochi albastru al Universului,
cer mândru-senin, cer omenesc,
eşti tu oare ordinatorul din transcendentul astral?
Eşti tu computerul uriaş, cristalin, care ne înregistrezi
toate faptele noastre trecute – şi bune şi rele –
programând pe cele viitoare, cum astrologii încă mai cred
şi cum noi încercăm temerari să-ţi deschidem porţile
parcelându-te în zborul năzuinţelor noastre
infinite ca întinderea ta?
Eşti tu o poartă spre eternitate?
sau nimic din toate acestea…
O, cerule senin, oglindă a gândului meu,
aburit de norii dorurilor mele,
drum de extaz al viitorului terestru şi extraterestru,
mormânt de zei şi monument de speranţe,
leagăn de cristal al cutezanţei omeneşti,
trăiesc sub clopotul tău albastru cu limbă de soare,
muncesc vibrând pe hotarele viselor noastre albastre,
pe care le mângâi cu flăcările muzicii tale albastre,
în albastrul binecuvântărilor largi,
nesfârşt de albastre…

CERUL PATRIEI

Nu numai cerul ţării noastre
ne aparţine-ntreg privit,
dar chiar şi cosmosul e-al ţării,
cât ţine-ntreaga Românie!
el Patria ne prelungeşte
pe verticală-n infinit,
în spaţiu şi în timp menind-o
să dăinuie întru vecie!

LINIŞTE COSMICĂ

Haideţi să ascultăm tăcerile cosmice,
liniştea blândă a cerului senin şi-a Universului paşnic,
aşa cum fac florile înainte de-a răsăpândi parfumul,
aşa cum fac fluturii înainte de-a zbura,
aşa cum fac privighetorile înainte de-a cânta…
Lăsaţi o clipă decibelii aparatelor electronic,
uruitul maşinilor, telefoanele celulare
şi grijile zilei de azi şi de mâine,
şi haideţi să ascultăm tăcerile cosmice,
tăcerile siderale dătătoare de viaţă, de linişte şi putere!
Lăsaţi să zboare gândul cot la cot
cu imensitatea spaţiului şi-a veşniciei!
Lăsaţi să se-nalţe gândul cât mai sus
cât mai slobod, cât mai departe,
spre a putea vedea ceea ce ochii nu văd,
spre a putea auzi ceea ce urechile nu aud,
ceea ce doar gândul şi sufletul vede…
Lăsaţi să pătrundă cosmosul în voi –
şi veşi fi liberi, veţi fi liberi!
Veţi fi independenţi şi fericiţi!
Veţi fi puternici şi plini de puritate, veţi fi desăvârşiţi,
adevăraşi stăpâni ai vieţii ş-ai Universului întreg!
De ce vă-nvinge teama şi lipsa de curaj?
Haideţi să ascultăm tăcerile cosmice!

PARALAXE

Cândva tehnologia va face din noi „unde” Ce vom putea, prin cosmos, să alergăm oriunde, Mai iute ca lumina, prin spaţii largi, curbate, Ş-atuncea omul-undă prin toate va străbate… De vrem, într-o secundă, vom fi de-aici pe Lună! Sau chiar şi mai departe, la o distanţă bună… De-acolo, privind Terra, ea va părea mai mică Iar unghiul de privire şi el se modifică: Astfel, când stăm pe Lună, unghiul va fi mai mare; Ca orice unghi, la calcul, vedem ce grade are – Dar când privim Pământul de pe planeta Marte, Unghiul se micşorează, căci locu-i mai departe; Mărimea lui depinde de unde stăm pe axe, Savanţii le-au spus simplu: sunt unghiuri-paralaxe Care-i ajută-n calcul să afle dintr-o dungă Distanţa pân’ la care nicicând nu pot s-ajungă….

EU SUNT BOLIDUL

Eu sunt bolid în flăcări peste zboruri,
Jar simultan etern şi pieritor,
Eu sunt străluminarea-n meteoruri
– Pot şi în foc, ş-n ger să vă-nfăşor…
Cu suflet grav, detest umila slavă,
Mulţi nu vor şti vreodată cine sânt,
Forţat, băui din cupa cu otravă,

Dar iată-mă: calc zdravăn pe pământ!

Cristian Petru BĂLAN
Glen Ellyn, Illinois, SUA
29 mai 2017

Lasă un răspuns