«

»

Dumitru ICHIM Poeme din afara turnului de fildeş

ICHIM Dumitru Pr

CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE

Înainte să bea cerbul
din ochiul apei lumina
mi-ai cerut ca inel
prima undă făcută de stea.

„’La ce folos,
te-a-ntrebat iarba
spre mine venind,
primul din urmă sărut?”

Lasă-mi
fântâna fermecată,
păzită de fluier de os,
să o apună doar cerbii.

Te-am iubit cum niciodată
cuvânt omenesc
nu ar fi fost în stare
să se întreacă în cântec
cu rădăcinile ierbii.

RĂSCRUCE

Nu te mira că mi-am închis porţile
şi am sculptat lângă zăvoare
şarpe şi crin.
Până aici vor veni drumurile tale
strigându-mă cu iarba fiarelor,
dar braţele
însetate de lujerul trupului tău
îmi vor fi legate până la sânge
cu funie şi sălcii.

N-am să pot să-ţi mai dărui
jumătatea de cheie
să vii la izvoarele mele
să-ţi logodeşti urmele
cu steaua copitei de cerb.

Din stejarul porţii
numai ploile
vor culege crinii,
iar şerpii vor coborî de pe lemn
cu trup de măcieş.

…şi vom căuta drumurile
şi pietrele
ne vor ieşi în cale.
Ne-om căuta stăruitor
şi străini
vom ridica din umeri.

BALADA TURNULUI DE FILDEŞ

E galbenă fila
cu literi de aur
din cartea Izvanei
şi prinţul ei Laur.

Spre turnul de fildeş,
(Hai, cântă cobzare!)
îi cere castelul
şi-n piatră şi-n floare.

Pe vârful pe unde
n-ajunge zgripţorul,
s-arate Izvanei
ce-nalt urcă dorul.

Că n-a fost prinţesă
în zări de-Anatolii
râvnindu-i din lespezi
crin alb de magnolii.

Grădinii de piatră,
apus ca tabacul,
sculptată-i lumina
cu dalta şi acul.

„Hai, spune-mi domniţă
ce inima-mi strigă!
În land miazănopţii
şi zilei sunt rigă.

Dă-mi mâna regină,
curat trapezuntă,
castel pân’ la stele –
cadoul de nuntă!”

„Dar turnul de fildeş?
Eu, vreau să-i văd felul,
că numai atuncea
primi-voi inelul.

Trimite în norduri
pe calfe ce or să
aducă ivoriul
din dinte de morsă.”

„Pleca-vor corăbii
ce veacul întornu-l,
spre fildeş să prindă
prin codri-unicornul.

Şi chiar miazăzilei
zvârli-voi cu aur,
ivoriul de cântec
din cornul de taur.”

Prin Africi şi Indii
porneşte măcelul,
da-n piscul de munte-i
zâmbeşte castelul.

La fel şi balada
e-n strângerea vranei,
şi-n turnul de fildeş
doar duhul Izvanei

mai urcă în cântec
plutind peste ape,
iar el o aşteaptă
pe trepte de clape

în turnul de fildeş
sculptat ca livadă
reginei Izvana
intrând în baladă…

BALADA LAURULUI

Ia pana diace,
cerneli bogoslove,
şi scrie hrisovul
cu negru în slove.

Că-i ceas de-al ursitei
spre danţul alegru,
când Laur aşteaptă
în straiul lui negru.

Castelul aprinde
apusu-n ivoriu,
pe piscul de piatră
ca-n luminătoriu.

În turnul de fildeş
e masa întinsă.
Făclii stau de vorbă
pe-ntinderea ninsă.

Cleştare şi-arginturi
luminii joc firul,
dar focul înghimpă,
tăce-l-ar clondirul!

Prin cuine proţapul,
doar chiot întrecu-l,
întregii boi rumeni,
viţeii, berbecul

stropiţi sunt cu vinul
mai roş ca păcatul,
că-odată e nunta
ce-o face-mpăratul.

Pe tron riga Laur
lucindu-i coroana
aşteaptă să intre
prin doru-i Izvana.

Curteni, blogorodnici…
Prinţesele lumii
dantela şi-o cântă
ca şoaptele spumii.

Dar unde-s cobzarii
să-aprindă stihia?
În faţa lui Laur
se-nclină solia:

„Măria ta, Doamne…”
Ceva se învoalbă,
şi varsă trei picuri
din cupa lui dalbă.

Dar ce buhă-n noapte
cobindu-şi străinul?
Pe jar lăutarul
tăcând toarnă vinul.

În turnul de fildeş
din abur se-ntrupă
Reginei Izvana
suschirul din cupă,

rubin în trei boabe
pe fildeş de clape
ca buzele-i roşii
din foc peste ape.

Diece, nu-nchide
pisania-n aur,
cât încă regina
înfloare lui Laur.

BALADA FLORII DE NUNTĂ

Hai, scrie diece, în grabă,
uric tăbăcit în Pergam:
„Cai negri din ţară arabă,
cu ţinte de aur pe ham,

trăsuri şi caleşti şi rădvane,
ca-n solz pâlpâind felinar,
livezi înflorind pe balcoane…”
„Mărite, dictează mai rar!”

„…să chiote vinul pe masă
ulcelelor – danţ sub ulcior!
Vreau roua de stele culeasă
în cântec să-i pun sub picior.

Vison ca omătul pe munte
mai fin decât şoapta-n izvod
spre ea să-mi-ntindeţi ca punte
când norii luceferi slobod…”

„Dar dacă şuvoiul, Mărite?”
„Din cer şi din moarte îl smulg!
Tu, taci, scrie-n semne-aurite
tăcerea de clopot din fulg.

Ea vine sub voalul de noapte,
ca pasul de grâu prin parâng,
de dincolo, mări sunt vreo şapte,
pe-unde tainele lumii se stâng.

Şi-n buchi, pe sub iarbă măruntă,
semnează-mă – Floarea-de-Nuntă!

BALADA VISULUI RĂNIT

Rănit într-o luptă
de-un colţ de balaur,
în turn agrăieşte
prin somn Riga Laur:

„Cerneală de sepii,
ia şoimului pana
şi fă-mi luminânda:
Domniţă Izvana,

de dor ştie dorul,
dar slova-mi, năroada,
de unde să-nceapă
stihirii livada?

Cuvine-s-ar crinul,
plutind peste apă,
rotundu-i de undă –
ofrandei năstrapă,

aşa cum Libanul
sorbindu-şi hogaşul,
la fel plin de cedri
să-mi fie răvaşul.

Ba schimbă diece!
Altcumul aşterni-i.
Începe cu sănii,
dantelele iernii,

rostindu-i Domniţei
din land de călină,
că brazii-mi s-apleacă
sub dar de lumină.

Ba nu! Primăvară
din sâmburul lunii!
Ca arcul sprâncenei
să zboare lăstunii,

dar schimbă-ţi peniţa
că firu-i de graur
când buchea-şi râvneşte
cârcel tors din aur.

Aleanul de fluier
tristeţi când îndoaie,
dă vorbei nu frâul,
ci-aripi de văpaie.

Zi-i: Turnul de fildeş,
dorinţei semeţe,
pe soare-l apune
cu-atâta frumseţe.”

„Dar ea îţi ceruse,
nu doar giuvaierul,
de turn voia luna
să-şi sprijine cerul…”

„Cum? Iazul nu-i gata,
ţinându-i ghergheful,
să-i farmece unda-n
răsfrângeri sideful?”

„Ca tine ferice
prin veac oare cine-i?
Stăpâne, răvaşul
trimite-l Reginei,

dar cum vrei s-ajungă
mai repede Doamnei?”
„Când steaua e gata,
cu berzele toamnei.

Solie, eu însumi,
nu-s zări să m-ascunză,
va duce-o miresei
ninsoarea-mi de frunză,

pe murmur de ape,
vrăjind să mă fure,
liman şi tărâmuri
sub stele de mure…”


Regina-l sărută.
Cuvântul il schimbă:
„Războiul e gata.
Iubite-n ce limbă

mereu a chemare
zicându-mi: Diace!

…şi Laur zâmbeşte
Crăiesei. Şi tace…

BALADA DRUMULUI SPRE NUNTĂ

Pădurea de mesteacăn
mai rară…Încep pinii
cărarea să şi-o vândă
tristeţii şi luminii.

Cal negru pentru Rigă,
pur sânge e harapul,
cal alb pentru Regină.
Ca-n ornic le-auzi trapul.

Grăieşte calul negru
spre cel cu-n zbenghi ca steaua:
„Domniţa ta cunoaşte
că o s-o-mbrace neaua?

Sub iarba ce o paştem
e drumu-i, mai departe,
că slova neagră-ncepe
isonul lui în carte.”

Şi merge calul negru,
cel alb dă să se-ntoarne,
dar n-are loc, nuntaşii
se-mping, sunând din goarne.

Cum buciumă pădurea,
hăul din hău se strigă,
un răsărit de soare
zâmbeşte lângă Rigă.

Din ochi parcă-o răsuflă
cum cântec zidesc crinii.
Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii…

Din vârf de meterează
prin nori răsună cornul.
Spre cel ca firea nopţii
grăieşte unicornul:

„Nu ştii, Domniţei mele,
să-i fur pumnal din clopot?”
„Ba ştiu şi ţi-l voi spune
la capătul de tropot.”

Convoi cu regii lumii,
prinţesele urmează,
dantelării şi-opaluri
neastâmpărate-n rază.

Vin crai din miazănoapte
cu nibelungii-n strajă,
iar codrul li se-nchină
cu veacul scris sub coajă.

„Ce noapte înfloreşte
în ochii tăi – răpire?
La ce gândeşte Riga
şi-al dorului meu mire?”

Se sorb unul din altul,
ca nor ce-şi bea seninul,
dar numai unicornul
înghite-n gând veninul.

Tristeţi de-argint, alămuri
Pădurile ecouă…
Spre vorbă-i unicornul:
„Dă-mi taina ta în două!”

Mai negru decât corbul,
răspunde bidiviul:
„Izvorul Alb ce spală
blestemului pustiul

se-apropie la podul
plângând răşini, mireasmă.
Aruncă-o în apă
şi-o scaldă în aghiazmă!”

De goarne, darabane,
ceru-şi înalţă slava,
încearcă unicornul
Domniţei lui izbava,

dar Laur o cuprinde
din zbor ca vânătorul,
în braţe, o sărută
ca pe-o fântână norul.

Grăieşte calul negru…
N-aude unicornul.
Apus de turn şi fildeş
a nuntă cheamă cornul.

Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii
cărarea să şi-o vândă
tristeţii şi luminii…

BALADA TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÂNEŢE…

„Făina niciodată
n-o s-o oprească sita,
grăieşte-mi drag paharnic
cum bobii leg ursita?”

„Mai bine-ntreabă plopul,
cuiub de-nţelepciune,
de ce măsoară umbra
în tremur, dar n-o spune?”

„Din plop se face cruce,
dă-mi lemnul de vioară
să-nşopte linul strunii
iubirii făr’ de seară.”

„E-adevărat, mărite,
dar ispitindu-şi râul,
au nu ţi-e teamă oare
ce-o să-i răspundă grâul?”

„Paharnice şi sfetnic,
mai bine gustă cupii
dulcea tristeţe-a florii
cum mi-au cules-o stupii.

Nu-s gata pentru fagur,
florii-mi aşteptu-i rodul,
să schimbe profeţia
scoate-mi din stei rapsodul,

o, nu pe-acel cu scripca
de ieftină poşârcă,
ci pe solomonariul
ce moartea-ţi ia din cârcă”.


Ştia întreg regatul
cum către nuntă caii
vorbeau cum să-i dezlege
Reginei nodul Khayi.

Fu Khaya ce blestemul
din chingile arşiţei
l-a-nnourat spre voalul
de nuntă al Domniţei.

Adus a fost zugravul,
sfânt mag dintr-o pecerskă,
cel ştiutor legării
gurii de lup în frescă

şi-a tot ce-i vremuire,
chiar morţii sub danteluri,
că se-mblânzea vecia-n
descântec de boieluri.

„Cum să spălăm blestemul
crescut pe noi, din pântec?”
„Cărarea cea mai scurtă?
Iubiţi şi veţi fi cântec!”

„Deci ştii a şterge morţii
pecetea cu penelul?”
„Cel ce iubeşte poartă
lui Dumnezeu inelul!”


A săvârşit zugravul
şi bolta şi absida,
sub talpă – vasiliscul,
blestemul şi aspida,

luând privighetorii
scris fin ca borangicul,
din curcubeu grăunţul
ce-nfloare mozaicul.

„Şi-aici, grăieşte magul,
votivului icoana:
Să fiţi de-a pururi tineri!
Cum să-ţi zidesc Izvana

ce-acum îţi alăptează –
os muşatin – coconul?
Din care cântec chipul
să-i lăstăresc isonul?”

„Din coasta mea zideşte-o
dând dorului merindeni,
cum numai codru-mi cântă
şi-n veac şi-n pretutindeni.

Cât despre ochi ascunde-i
izvor de kalimere,
cel ce-a purtat lumina
i-ajunge o cădere.”

BALADA VIEŢII FĂRĂ DE MOARTE

Iar nunta? Patru zile,
că-nnebunise struna
văzând pe tron alături
şi soarele şi luna.

Mai mândri decât brazii
ce piscu-n ceruri furi-i
când buciumul îngână
tristeţile pădurii.

Că zilele uitară
c-au noapte-n sâmbur totuşi,
chiar timpul lor se-oprise
ca sub descânt de lotuşi.

„Castel cu turn de fildeş –
nici gândului putinţă,
ce mi-ar dori Domniţa
ca ultimă dorinţă?”

Cea pajurei spre seamăn
se-adumbră-ntru tristeţe:
„Aş vrea în cupa noastră
eterna tinereţe.

Cândva râvnisem turnul
ispitei de-a-mi fi mire,
dar azi îmi eşti preasusul
luminii din privire.

La ce folos o turlă
cum nu s-a scris în carte
când îi lipseşte treapta
vieţii fără moarte?

Şi ce-i de-o fi crăiasă
a lumii? Las să fie,
că nu te dau din braţe
pe-ntreaga ei moşie.”

Îşi răzimase capul
ca dorul pe lăută…
Curând, uitând de oaspeţi,
din nou iar îl sărută.

„Nu fii geloasă, dragă
cum flaută privirea,
ea are veşnicia,
noi zborul ei – iubirea.”

Apoi ea-şi pleacă fruntea
cerşind sfios alintul,
dar faţa lui de aur
acum e ca argintul.

O mângâie, dar gândul
privea peste cuvântul
ce rupe frunza toamnei
s-acopere pământul.


Curând turnul de fildeş –
un zid ca-n orice parte,
că îi lipsea din trepte
viaţa fără moarte.

Solii – în toată lumea!
Că nu rămase craină
ca Laur să nu-i ceară
ascunsul leac de taină.

Toţi crainicii-ntrebară
cărări spre Sfânta Vineri,
cum cei doi să rămână
mereu ca brazii tineri.
Din glasul trist de bucium,
ca din străfund de munte,
se naşte dimineaţa
cu Laur oştii-n frunte.

Nu-i nimeni să întrebe
spre unde voievodul
cu-ntreaga sa oştire
o să pogoare podul.

Cântarea către ziuă
se strecura în fâşii.
Trecură pe-unde urşii
se mai certau cu râşii

şi au purces trei zile
şi codri iar vreo şapte…
Pe calul negru Riga
ducea noaptea pre noapte.

Pe unde gustă zarea
tăriei voroneţii
acolo e tărâmul
Fântânii Tinereţii.


„Tu, fiul meu, cetirea
ascult-o cum se-nrouă:
De cauţi drum fântânii
vă dau Porunca Nouă:

Nu măsuraţi cu timpul
stihoavna din grăunte,
că piatra cât de mică-i
la fel din duh de munte.

Poteca ta din codrul
ce toamna nu întomnu-l
e singura ce trece
pe-unde tărâm e somnul.

Crăiasa-i peste lumea
unde rugină fierul,
voi nu sunteţi din lume
că tatăl vostru-i cerul.
Voi sunteţi din iubire,
născuţi dintru săruturi.
De vrei să ştii de moarte
învaţă de la fluturi.

Ce pare firul morţii
vieţii-i borangicul.
Răpeşte-ţi Dumnezeul
când ţi se pleacă spicul.

Talazul când se-nalţă
furând din bolţi seninul,
asemeni fii ca apa
când o-nveşmântă vinul.

Hai, mergi, spune-i Reginei
din basm să nu coboare,
că-n braţele întinse
numai iubirea-i soare.”


„Stăpân luminii mele,
ia-i vorba, înţeleapta!
Ca Eva mă zideşte
sub inimă, de-a dreapta…”

…şi amândoi domniră
prin veac letopiseţii,
cu buzele sorbindu-şi
Fântâna Tinereţii.

CA-N TEMPLU SE INTRĂ-N PĂDURE

Pala de vânt,
jucăuşa,
mi-a zburat pălăria,
zvârlindu-o
printre rugii de mure.
M-aplec,
sub bolţi de brădet,
metanie ca-n templu bătând.
Înclinat,
parcă-aud
cum mă ceartă brânduşa
cu glasu-i violet
ca dorul de crud:
„ Cum de-ai cântat,
în pădure,
cu sufletul acoperit?
Oare tu niciodată
n-ai fost îndrăgostit?”

OARE DE CE?

„Ne întâlnim diseară.
Neapărat o să viu.”
şi a plecat sprinţară,
ca-ntotdeauna
în grabă.

Oare de ce
atât de mult o iubesc?
Nici buzele mele nu ştiu
dar curioase,
a nu ştiu câta oară,
pe ale ei le-ntreabă
încet,
stăruitor
şi pe furiş.

Oare de ce…?

ROMANŢĂ DE-NCEPUT NOIEMBRIN

Unde să duc, în plus,
durerea de cocori plecând?
Nu-i de ajuns
când
ştiu
că n-ai să mai revii
nicicând?
Nici tu,
nici cântec ruginind prin vii
apusul lui târziu.

Numai arţarul,
nedeclinabil timpului trecut,
îşi va aduce-aminte
sfiala mea
la primul tău sărut

şi-n mijloc de păduri,
singurătăţilor ţesute-n fir,
frunze-i va da un anotimp străin.
Ce flăcări ‘nalte!
Copacul de sărut oprit
s-a preschimbat în trandafir
din începutul noiembrin!

FÂNTÂNA FERMECATĂ

„În mijlocul pădurii
e fântâna
din care buzele lunii
se adapă
lăsându-şi inelul,
plătind pentru apă.
Zic unii…”

Dar cea mai sprinţară,
din câte ştiu
dintre fete,
îmi face cu ochiul zâmbind –
zbor de lăstun printre pleoape:
„Dă-mi mâna
că taaare mi-e sete!
Nu-i aşa că-i aproape?”

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Pentru că iubeşte
muntele îşi dăruie
chipul şi luna
în întregime apei.
Chiar şi piatra din vârf,
ce-a fost azi dimineaţă
soarelui cântec,
i-o luminează-n inel.

Acum lacul e munte…

Mână în mână,
întorci spre mine privirea
şi-aceleaşi limpezimi din noi
una pe alta se cheamă.
Nu spui nimic,
dar buzele tale
( din ce taină-a furat
trandafiru-nflorirea?)
se-oglindesc ca muntele
până iau forma
buzelor mele.

Acum muntele
e-n întregime apei nuntire.

Libelula
îşi dublează aripile.
Cu cele vechi să zboare pentru ei,
cu celelalte două
să cânte pentru noi.

COLIND CU PALMIER

De Crăciun
şi palmierul de la colţul casei
e la fel de singur ca mine.

„Ce sunt arsurile de pe trunchi?”
îl întreb.

(Acasă-n Moldova
cum ninge prin sat!)

„Sunt urme de frunze,
săruturi de foc,
frunze ce-am fost şi-au plecat.”

Ce-aş putea să-i răspund?
De-unde vorba de leac
să-i culeg, să i-o spun?

(Acasă-n Moldova,
ninge chiar şi pe prund!)

După un timp.
Adusul aminte îl doare:
„Spune-mi şi mie
ce-i aia ninsoare?
Ninge-mi asemeni
cum la voi se ninge-n Ajun.”

Greu nu ne-a fost să fim seară,
şi pe mine m-ardeau săruturi de foc.

…se făcea că eram
pe partea cealaltă a lumii…
Florile dalbe, de-a fulgul se joc,
pe partea cealaltă a vremii şi-a lumii,
pe luncă, pe gânduri, pe straie…

Am vrut ca să-i ning
înflorindu-mi toţi merii Moldovei,
dar din ochi se topeau
florile dalbe pe-obraz şovăind
stropi rotunzi ca de ploaie…

„Singurătatea-i la fel
pe amândouă tărâmurile lumii”
a vrut să zică palmierul,
dar amândoi tăceam
izgoniţi din acelaşi colind.

PASĂREA CU UMBRĂ DE PEŞTE

Era aceeaşi Pasăre
ce-ntru-nceput de lumi
se purta pe deasupra genunii
şi-a firii
semănând peste-adâncuri de ape
lumina –
primul grăunţ al iubirii.

Acum
era deasupra Celui care
îşi aplecase capul
spre faţa râului,
să ne culeagă
lacrimile
din valurile verzi,
umbra fluidă, rotundă,
când iubirea o pierzi.

Unii ziceau c-ar fi soare,
alţii – întruchiparea de nor
înspre grâu,
dar nu avea aripi, cum nici inima n-are,
ci numai flăcările-ntinse
a zbor.

Pasăre
a sfântului sărut!
Numai îndrăgostitul Te şopteşte,
cum apele-şi sorbeau
genunea spre-nceput
asemeni cu pleoapele,
din două – zborul întreit
al Păsării
cu umbră de peşte.

PESTE VREMURI DE COLIND

Când începeau să se rumenească
măgurile serii,
plecam către Tine, Doamne,
să-ţi înflorim toţi merii
de-a florile dalbe.

Spre miezul nopţii
ne trimeteai din adâncuri de codri
moştoaderii, moşgheorghii,
moşionii, stejarii şi fagii.
Prin vis, începeau să-i colinde
pe magii
ce văzuseră steaua,
cum sfânta carte ne zice,
şi-au mers peste măgurice,
până au stat
pe prispa Fiului de Împărat.

Tot de la Tine
ne veneau copiii brazilor,
amirosind a cetină şi ger,
să ne coboare
colindul din cer
cu glas de clopoţel
subţire-n borangic,
iar dimineaţa ne trezeam,
în colţul de odaie,
cu îngerul lor mic
cântând atât de verde
de steaua Sfintei Fecioare.

Şi-acum îl văd
cum o ţinea în vârful bradului
cu amândouă mâinile, până la cer,
peste toate comorile
ce le cunoscuseră doar magii şi cheia.
O, neastâmpărate lumini
cum săltau pe fiecare crenguţă,
iar unele de-atâtea leruri
ecou-şi aplecau spre rod şi altui ler…

O, Doamne, ce bogat erai pe vremea-aceea!

FLORILE DALBE

Trei păstori de-ai runcului,
Vin să cânte Pruncului,
Florile dalbe,

Iar în braţe cu un miel,
E-un cioban mai mititel,
Florile dalbe.

Steaua de la oişte,
S-a oprit prin boişte,
Florile dalbe.

Vrea şi ea domnescul strai,
Ca magii-n veşmânt de crai,
Florile dalbe.

Iosif, moşul zorilor
Dă colindătorilor,
Florile dalbe,

Din coşarcă darul bun
Şi-un „mulţi ani!” pentru Crăciun,
Florile dalbe.

Îngeri – şoapta inului,
Suflă umbră crinului,
Florile dalbe,

Pruncul doarme sub colind,
Maicii Domnului zâmbind,
Florile dalbe.

DE-A FIREA APEI

De-a firea apei
din mine mă smulg,
magilor steaua
se-ascunde-ntr-un fulg.

De-a firea apei
Te caut aşa
cum stropul de rouă
prin lacrima Ta.

De-a firea apei
aplec spicul meu…
Din tot curcubeul
doar roşul Ţi-l beu.

DIN SCRIPTURILE INIMII

„Piatra de râu
nu poate fi mai mare
decât scânteia ei de amnar”
grăitu-a iubirea.

Apa
şi-a-ntrebat şuvoirea sa:
„Cum oare
niciodată nu am gustat,
din cântecul de noapte al ei,
măcar un sâmbur de stea?”

În cele din urmă,
ca un cactus la vremi de soroc,
piatra spre apă-nflori
răspunsul făpturii de foc:

„Oare de ce lacrima
e jumătate apă,
jumătate sânge
şi-atât de rotundă-n târziu?”

POETUL, FULGUL ŞI MOARTEA

Numai un poet
ar fi în stare
să pândească prin gaura cheii
cum e-n lăuntrul de mugur,
în iatacul spre taină de floare.

Moartea
tocmai trăsese perdeaua
şi dezbrăcată, îşi încerca
nourul alb de mireasă.

( Preauşernicul gând
alungu-l,
mai departe
de-orice fel de-ndoială!),
dar fulgul
împinse rapsodu-ntr-o parte,
ca el s-o privească pe moarte
întreagă şi goală
ca-n undele lunii.

  • Ca să fie a lumii crăiasă
    are nevoie, nu de-un poet,
    ci de-un ochi pânditor ca de lup,
    iar voalul dantelei de fulg
    după şoaptele mele-ar putea
    măsura să-i ieie
    pe trup,
    că-i singura –
    foc şi petală
    sărutului cu-otrăvi de orhidee.

FETIŢA CU CHIBRITURI

Prima dată
a mers cu mine că
nu ştia cărarea
la Sfânta Duminecă,
dar i-am spus să nu treacă
peste puntea
unde albia apei e seacă.

…o speriam cu Muma Pădurii,
dar cum râdea după spaimă!
Se alinta copilul:
„Hai, mă…?!”

După mine desculţă fugea
alergând prin miazănoapte de brazi
prin livada
cu vrăjitul iaz al Sfintei Vineri
din care băuseră norii
de-au rămas până azi
ca toţi îndrăgostiţii
cu toate cerurile tineri,
cărând spre apus răsărituri.
Numai codrul mai ştie
că numele-i adevărat,
Fetiţa cu Chibrituri
mi l-a şoptit doar mie.

Ne iubeam
înainte ca-n lume să fie iubire,
din dragoste fără să ştim
decât firul de cântec,
puţin mai subţire
ca dorul
când cetina sub lună şi-adoarme
izvorul.

Împlătoşat în coajă de mesteacăn
o apăram de zmei,
eram prinţul ei
cu părul de aur.
Odată i-am scos din călcâi
un dinte-ascuţit de balaur
ce-a vrut să mi-o fure.

Împărăţia noastră
era din pădure
şi până-n Orionul înalt,
despre care spunea iazul morii
că-i poartă
la tărâmul celălalt.
Cerbi se-nchinau
printre brazi ca prin schituri
ascultând Sfânta Vineri
seara chemându-i la masă.

„Când vei fi mare,
spuneam Fetiţei cu Chibrituri,
o să te-mbrac în borangicul lunii
ca voal de mireasă
şi-o să-ţi fur din poveste condurii…”,
dar ea se întrista
ca buciumul când oftează pădurii
până dincolo de moarte
şi dincolo, spre-altfel de răsărituri.
„Eu o să fiu departe
pe unde începutul un altuia e vamă…”
aşa-mi grăia Fetiţa cu Chibrituri
care doar mie-mi spuse cum o cheamă.


În alb ca o mireasă…
Se-ngrămădea tot satul
cu flori şi cu săruturi,
dar mie Sfânta Vineri,
care venise din ţara noastră veche,
se-apropie şoptindu-mi la ureche,
aşa ca o fântână
cu luna prinsă-n ciuturi:
„Nu plânge,
pentr-o vreme cu mine-o să rămână
până când florile or să-i înveţe glasul
şi-apoi
or s-o urmeze în alai de fluturi!”

DAR DACĂ FATA-A VRUT SĂ MĂ SĂRUTE?

Numai prin basmele pierdute
puteau să se-nfiripe fulgi
atât de mari,
aşa cum ninge numai de Crăciun
între-un „a fost”
şi-ntr-altul mult mai lin
din „niciodată”
ca-n pagina întoarsă în magnolii.

O conduceam acasă,
pe cea mai frumoasă
din toate fetele şcolii,
la prima-ntâlnire.

Cireşul de la poartă
se apleca de-atâta înflorire
deasupra sfielilor noastre,

că liniştea sporea din albul lui
precum când stelele se nasc
în hăul nopţilor albastre
din şoaptele fântânii.

„Închide ochii,
mi-a zis şi i-am închis,
şi-ascultă
cum fulgii
unul de altul se ating,
auzi tăcerile cum ning?”

…şi clopoţei din ceruri nenăscute
se auzeau între-un „ a fost”
şi-un altul, mult mai lin, din „niciodată”
ding,
cling,
ning,
iar eu credeam că vrea să mă sărute.

Ce mult am aşteptat ca la plecare
s-o-mbrăţişez neaşteptatului habar
şi tot cireşul de deasupra
să i-l spun,
dar…
a fost doar strânsul mâinii,
dar lung ca un fior
când stelele se nasc
din liniştea fântânii
că ne sorbeam
genunile din ape ne-ncepute
şi-mi vine ca să cred
pân-oi închide ochii
că fata-n seara-aceea
cu-adevărat a vrut să mă sărute.

SPRE LEGĂTORUL DE DRUMURI

Pe rând copacii
au învăţat de la mesteacăn
legănările albe-n
scriptură de nins.

„Care e numele tău?”
m-a-ntrebat pe tărâmu-i,
surprins
că firul mi-e roşu pe fus.

„Sunt unul
pe care numai cântecul alb
l-a învins,
prin codrul tău
de cărări nepătruns…

Vezi,
soarele
încă mai poartă,
pe-ascuns,
hlamida-mprumutului meu
roşie
ca vinul ce-l bea
cu mestecenii tăi în apus,
pe furiş,
pe sub focul nespus,
roşu
ca drumul ce-şi bea
toţi mestecenii albi din apus.”

INSCRIPŢIE PE-O CĂRĂMIDĂ

Pe culoarul acesta de liceu
era o fereastră spre pădure.
Ochii mei se pierdeau în albastru
şi acolo unde dispăreau
era locul întâlnirii noastre.

Vânturile mă chemau,
dincolo de frica de profesori,
unde zăpezile erau viorii,
să sorb un fulg de pe buzele tale.

Dar au venit oamenii:
„Geamul spre pădure trebuia zidit!”

…şi ochii mi-au rămas în cărămizi
ca legendara Ana în piatra mănăstirii.

CIREŞUL

Într-o primăvară mi-ai scris în privire
gândul tău.
Nu aveam ramuri – aş fi înflorit.

În altă primăvară ne-am scris amândoi
numele
pe un cireş sălbatic,
deasupra izvorului.
În zori apele erau o Cale Lactee.

A treia primăvară…
Unde o fi poteca spre cireşul nostru?
O fi furat-o vreun apus de lună,
sau iarba a ascuns-o-n gene
să o deschidă numai căprioarelor?

Mă tem că n-o să mai găsim
urma de lacrimă-a potecii.

COARNE DE MELC

Te-am căutat vertical şapte ceruri,
credeam că te joci cu stelele.
M-ai căutat orizontal şapte văi,
credeai că mă joc cu râurile.

M-ai bănuit în altul,
şi gândurile-au făcut hora
pe un inel străin.
Şi totuşi ne chemăm
şi totuşi ne dorim.
Vom fi mereu aproape,
dar
ca două coarne de melc.

PROSOP ŢĂRĂNESC

Când am plecat de acasă
am luat de sub grindă
prosopul ţesut
din razele lunii
şi mi-am înfăşurat cărţile.
Pe ele se adunaseră brazii
ca în pădurea vrăjită de crăiasa apelor
unde întâlneam Mioriţa năzdrăvană
venind la izvor.
Şerpuiau în borangic neînţelese linii,
dar eu ştiam că acelea erau potecile mele
care duceau la balta albastră de sub brazi.
Vara îi spărgeam limpezimile
înotând spre ostrovul cu sălcii
până la casa raţelor sălbatice.
Din patru-mpunsături de ac
s-au născut fluturii verzi pe prosop.
Aliniaţi aripă cu aripă, mă opresc parcă
să merg în codrul de arnici.
În cărţi
aveam scrise drumurile mele
şi le-am citit munţilor şi apelor,
negurilor de pe mlaştini
şi soarelui.
În curând voi spune:
Am douăzeci de ani,
şi pădurile vor vui ireal de adânc.
În zarea ceasului
aud tropotul calul alb.
Azi voi primi pe cel mai frumos voievod.
Îi voi întinde
prosopul meu ţărănesc
întâmpinându-l
cu pâine şi sare.

CELE PATRU VÂNTURI

Cele patru vânturi din Ceahlău
m-au căutat prin codrii Moldovei
şi nu eram nici la stâna Mioriţei,
nici pe malul Ozanei.
Cu vuiet de dumbrăvi au pătruns în oraş.
Trecătorii le întorceau spatele.
Aflând unde stau
au venit ca nişte cerbi zburători,
cu cântecul aspru al stâncilor
şi mi-au bătut cu coarnele în uşă.
Dar nu le-am deschis.
Mi-era ruşine de pereţi şi zăvoare.
Pereţii-ntotdeauna mi-au speriat
cărările sub cetini.
Aş fi ieşit să le-ntâmpin cu pieptul deschis,
dar aveam numai nişte hârtii
pe care-ngălbeneau pâlpâirile slovei.

  • Prieteni care mi-aţi adus potecile
    şi cântecul Duruitoarei la fereastră,
    iertaţi-mă!

Apoi
s-a făcut o tăcere atât de adâncă
încât stelele s-au furişat pe pământ
şi a nins până în zori.
În loc de bun rămas
mi-au desenat pe geamuri
o culme de brazi şi toate cărările mele.

IUBIRE-N VISUL AUSTRAL

Dacă iubeşti nu ai nevoie
de aripi ca să zbori.
Oare nu-i zborul
mai presus decât aripa?
o să te-ntrebe norul.

Azi noapte
am adormit pe cărţile de şcoală
şi se făcea că rătăceam
prin emisfera australă,
acolo unde-n jos dacă priveşti
vezi în adâncuri norii.

Visam că a-nceput să ningă,
şi eu ţi-am spus:
„Nu vrei să vii şi tu
pe fulgul meu
să ningem amândoi în sus?

Pe partea asta de pământ
e-o altă geografie de liceu,
că-aici sărutul începu
mai înainte de cuvânt.
Pe fulgul meu, ningând în sus,
nu-i niciodată noapte.
Ceru-i destul
la cele două şoapte
şi poate-i loc şi de-un sărut în plus…”

ÎN LIMBA MĂRII CHIAR SOARELE-I UN PUNCT

„Cum poate marea
de-o mie şi-o mie de ori
să şoptească tot altfel şi altfel
cuvintele mele,
nerostitele?”
am întrebat
nisipul, amarul şi zarea.

„Tu cauţi ce vorba
nu ştie să spună.
În faţa iubirii
chiar soarelui lumina îi scade-n apus,
dar nimeni niciodată iubirii n-a spus
că marea începe s-apună.”

FĂ LAMPA MAI MICĂ

Copacii toamnei
au tras perdelele
la casa noastră din pădure…

De-atâta noapte
a-nflorit izvorul.
Auzi cum zumzăie
stelele
roirea ca dorul?

Nu-ţi fie frică,
doar inimile
se aud bătând…
Fă lampa mai mică!

PASĂREA PHOENIX

Pe malul mării –
doi tineri sărutându-se.

Nu ştiu nimic
despre Pasărea cu aripi de flăcări
cum îşi ascunde cenuşa
după soare-n apus.

Valurile se joacă
de-a umbra cu cenuşa lor
şi-a soarelui
aproape de apus.
A mai rămas destulă din ei
sărutului,
dar şi Păsării cu nume de zbor.

Valurile se joacă
de-a umbra cu cenuşile lor
amintindu-şi
de aripile de flăcări
pe care doar marea ştia să le poarte,
şi-acum îs ale lutului
şi-ale Păsării
cu nume de sărut şi de zbor.

PRELUDIU

Cum să nu-ţi fie ciudă?
Să fii lângă ea şi-atât de aproape!
Doar o sfială
ar mai fi fost pân’ la buze,
dar când din greşeală,
stângaci,
am atins-o de mână
m-am fâstâcit printre scuze,
întrebând-o din nou: Ce mai faci?

Se vedeau printre sălcii
sânii lunii pe ape…
Chiar dorul putea să se-audă.

Cum să nu-ţi fie ciudă?
Să fii lângă ea, şi-atât de aproape!

DIN NOU DESPRE VIVALDI

Până la vară
va trebui să-nvăţ toamna
cum cerul să-i fie
melancolic de-albastru,
dureros de adânc
până-n străfundul
(al cărui abis?),
pe unde lumina începe să doară
ca rana de jar sub văpăi,
până când strugurii, sub borangicul lunii,
iau forma de cântec
a sânilor tăi.
Numai îndrăgostiţii vor şti
cum să-şi îmbrace toamna
cu tristeţea aramei şi flacără nouă
ispitelor rod.
Altfel,
o să plouă, o să plouă,
putreziri or să plouă bolând,
până când
inima se va face de glod.

Până la vară
va trebui să-nvăţ iarna
lin colind,
cu fulgi mari,
de Crăciun!
Sănii
cu aripi negre la cai,
zurgălăi până-n cer,
zurgălăi de argint , până hăt…
Râsul tău – zurgălăi,
şi bătăi –
hohot alb rotunjit din omăt!

Până la vară,
cine-o s-o-nveţe pe iarnă,
cum să ţese-n minune aleasă
izvoarelor
suflarea dantelei
pe sân de mireasă.
Până la vară,
iarna-i prostuţă de n-ai s-o înveţi,
nespălată va fi, cu zăpada-i murdară
peticită-n noroi şi bandaje
de viscol turbat şi îngheţ.

Până la vară,
trebuie să-nvăţ şi primăvara
cum să te-mbete,
dar din ce, să nu ştii,
explozii de orgă şi verde,
să crezi că ţi-e creanga străină,
săruturi promise
să-nmugure merii,
dezlănţuiri până-n ţipăt
stihiei
din duh şi din ape,
iar în pleoape
verzuiul acord – ghiocel.
Altfel,
zloată murdară pe-un gând în ruină,
ploaie şi frig şi zvârlite patine…
Ea nu ar şti
cum poate fi primăvară
de nu i-aş cânta despre tine,
iar timpul i-ar curge
urât, pustiu şi lălâi.

Până la vară…
Dar pân-atunci, amândoi…
Vivaldi,
vrei anotimpuri noi?
Ia-ni-le, spune-le
până când strunele
vor atinge solstiţiul înalt
din sărutarea noastră
dintâi,
din fără de timp,
când prin noi deveneai
propriul tău anotimp.

DISEARĂ, SIGUR…

Diseară, sigur, o s-o-ntreb:
„ Ce cauţi, tu,
prin visurile mele
în fiecare noapte?”

Din aşteptare seara se făcu,
prin sălcii – licuricii,
luceafărul albastru-auriu…

Şi-a apărut!

…în rest, iar nu mai ştiu
de ce nu i-am rostit în şoapte,
aşa pe ocolite, c-o iubesc
cum nimeni n-a iubit vreodată!

Oh, toată seara-am discutat
de lecţii,
de profesori şi de cărţi…
Şi tare aş fi vrut
să o sărut
măcar numai o dată!

Dar, diseară…
mâine seară,
desigur, o s-o-ntreb…

TE ROG…

Te rog, de-ntreruperi, mă scuză,
că timp iroseşti
pe cele două catete,
ipotenuză,
cum suma târguind
şi-o adună…

Nu e păcat de buzele noastre
pe-o asemenea noapte cu lună?

CĂLĂTORIND PRIN NORI

Ceaţă de toamnă…

E prima dată
când călătoresc printre nori.
Ce bine-i fără umbră!
Îs cântec,
descântec,
ascuns,
nepătruns,
cântec curgând limpezimi
din dor spre o fată.

Prin norul acesta netors în culori,
când totu-i al strunei părut,
buzele noastre, fără-un de ce,
ar putea să greşească
nepregătitul drum spre sărut.

Numai prin nori
e posibil orice…

ÎMBRĂŢIŞEAZĂ-MĂ,
CU-NTREAGA-ŢI LUMINĂ…

Eu n-am văzut niciodată cocorii,
deşi cocorul alb în stemă îl port.

Ca ei
toamnei vâslesc adusul aminte,
când noaptea-nfundat
plânsul lor
rotunjeşte bobul de strugur
de culoarea sărutului tău.
Tot mai departe, spre mine,
când noaptea, sieşi povară
apleacă şi mai mult
spicul de grâu,
înscris spre drumul de moară
prin grădina sărutărilor noastre.

Îmbrăţişează-mă,
cu-ntreaga-ţi lumină.
Pâinea şi vinul ne-aşteaptă la cină…

NUFERITĂ CRONICĂ

Încercând să fiu romantic,
precum în cărţi, mă adresai aseară:
„Tăcerile de nufăr,
nu-ţi spun nimic
cât pentru tine sufăr?”,
dar ea, la medicină
(Aiurea!
Cum? Să-şi lase privirile în jos?):
„E haiul lumii, mi-a răspuns zâmbind.
Te-a prins o nuferită!
La noapte-n braţe cine-o să-mi bolească
în carantină?
Ce bine-mi pare,
bursuc morocănos!”

IUBIRE

Pot avea mai mult,
pot avea mai puţin,
dar nu pot fi mai mult
şi nu pot fi mai puţin
pentru că iubirea e totul.

ROMANŢĂ CU OMAR KHAYYAM

Pe frunza toamnei
cântă-mi de ulciorul,
despre fecioara furându-mi mângâieri,
cum a prădat de vâlvătăi cuptorul,
şi buzele – rubinul.

Dar, şi mai bine,
adu-mi cu paosul şi vinul
ce-ar fi ca să mi-l verse pe mormânt.
N-ar fi păcat
să-i irosim
cântarea nouă?
Ştii? Iarba va avea o veşnicie
firul pierdut să-l desluşească-n rouă
şi să-mi cârpească ultimul cuvânt.

ULTIMUL BRAD DE CRĂCIUN

Mă voi preface că dorm,
iar bradul,
ce-ar fi putut să-mi fie carte,
o să mă ia
de partea cealălaltă
din departe,
pe-un drum mai scurt,
dar spre cărare multă.
Şi o să-mi zică:
„Nu deschide ochii!
Visele
numai aşa se ascultă,
precum sărutul
şi poemele lui –
nescrisele.
Vom ajunge după apusul magilor
şi al păstorilor…
Spre Eghipet, pe drum o să-ţi spun
cum Irod a tăiat pe fratele meu –
primul tău brăduţ de Crăciun.”

NOAPTEA DE CRĂCIUN

Deja în icoană
a sosit Crăciunul.

Colindătorii
nu s-au mai întors la cer
şi dorm acum
ca fluturii petala odihnind
pe lăicer.

Se-aude ningând pe afară…

Boul bea apă din colind
şi-i face loc şi asinului
să se adape.

Se-aude ningând pe afară
ca şoaptele inului
rostite în pleoape.

Candela
şi Maica Fecioară
una pe alta se luminează.

„Mireasma de pâine,
din dreapta Fiului de Domn
oare ce-o fi visat
de suspină prin somn?”,
o-ntreabă candela iară.
Una spre alta,
se privesc spre-nceput de colind,
dar acum pâlpâind
că se-aude ningând pe afară…

CROITORUL HAINELOR DE STEA
„Şi-acolo dac-au ajuns
Steaua lor li s-a ascuns…”

„Dacă voi n-aţi fost stea
niciodată,
de ce mă mustraţi
ca o ploaie mâloasă şi grea
ce-ţi bate-n ferestre?

Cât a trebuit să vă trag
cămilele şi vorbele purtătoare de pleavă
de hamul tocit şi căpestre?
Pe cerul inimii voastre
nu ştiţi că numai spinii cresc
şi pălămida
care mi-au sfâşiat deopotrivă
stihirile şi hlamida?

Aveam nevoie
de-nveşmântare nouă de stea
ca a Fecioarei, cum o vedeţi în icoană.
Rusalimului i-am bătut
din uşă în uşă, din dugheană-n dugheană.
Întrebatu-am şi pe copiii măslinilor,
cu tălpile goale şi ochii verzui
( ca pe la noi, prin cerurile mele):
„Nu ştiţi unde este Croitorul de Stele
să-mi înnoiască veşmântul?”,
dar ei fugeau prin colbul depărtării
jucându-se de-a vântul.
Voiam ceva ca haina soarelui,
râzând
cu toate valurile mării în lumina-i fecioară,
dar cu toţii plecaseră
după porunca dată prima oară
de Chesariu Avgust.

Apoi am adormit şi se făcea în vis
că a venit un copil
cu bundă şi iţari
şi striga de la poartă ca apele la piuă:
„Sculaţi,
sculaţi boieri mari,
ziurel de ziuă…”
Şi haină mi-a croit
din poleiala unui polieleu,
cu raze ce dormiseră pe-un ghem,
pe-o sită veche – peştera din Betleem
păzită ca-n icoană de-un fluier şi de-un miel.
Când m-am trezit inima lui
se cuibărise într-a mea
şi-aveam în piept un clopoţel.

COLINDUL PĂSTORILOR

În faţa Pruncului,
cu frunte-aplecată,
păstorii.
Au părul alb
ca vârful munţilor
pe care norii
niciodată nu i-au nins
omeneşte.
Sunt aceiaşi
care-şi adăpaseră cărările,
oile şi berbecii lor
numai de pe unde luceafărul
băuse întâi subţirelul
tăcerilor
dinaintea vecilor.

Fecioara,
peste slujitorii stelelor privind,
zâmbeşte
cum prin somn suge mielul.
E alb
ca vârful munţilor
peste care norii
niciodată
nu au grăit omeneşte,
decât, poate,
la-nceputul de lumi
ne-nceput de vreo stea în aprins,
când din primul colind

Dumnezeu peste lume a nins.

Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario. Canada
30 mai 2017

Lasă un răspuns