«

»

Petre ISACHI Iov, omul lovit de cel rău

ICHIM Dumitru PSALTIREA cop1

„Epidemia de ziduri continuă
şi toată populaţia globului a intrat în panică
răspândindu-se vestea
că, de fapt mormântul era gol”
(Dumitru ICHIM)

Această carte de excepţie a ajuns pe masa mea de lucru, graţie directorului Revistei Credinţa ortodoxă, Revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, Ioan Enache, şi nu ascund că mi-a stârnit, prin simbolistica titlului, interesul creştinului ce ştie că nu poţi să stăpâneşti Răul raportându-l la vreo vină anume, dar şi curiozitatea criticului, de a vedea ce anume actualizează/ transfigurează preotul din Kitchener, Canada, din Cartea lui Iov. Ceea ce susţinea proorocul Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) care lăudându-i spiritul de dreptate („Nae, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu” – V. 14) era convins că Iov nu s-ar salva decât pe el sau răbdarea în credinţă exemplificată în Epistola Sfântului Apostol Iacov : „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Cap. 5, V. 11).

Desigur că poetul Dumitru Ichim figurează în Psaltirea apocrifă … un Iov, „pildă de suferinţă şi îndelungată răbdare”, dar şi un Iov spirit/ simbol al dreptăţii divine şi al nevinovăţiei, care a întâlnit „răul ca Cealaltă faţă a lumii”, Răul, lucrare a lui Satan, venit ca o fatalitate asupra robului „fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău” (Cartea lui Iov (cap. 1, V.8).

Pentru psalmistul Dumitru Ichim, asemenea marilor poeţi mistici de la David, la Juana de la Cruz, Eckhart, Iacob Böhme, Arghezi, Voiculescu, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc., dincolo de contingenţa istorică, de limitele individualităţii şi de dimensiunea etico-religioasă, poezia este în primul rând revelaţie, încât enigma Iov este transfigurată între vinovăţie şi nevinovăţie, între căinţă şi revoltă, între dreptate şi nedreptate, sub efectul frazei intuitive: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” care l-a salvat pe acest „maestru prin excelenţă al Omenirii” (Aubier – Montaigne) de la cădere. Revelaţia este prilejuită mai degrabă de spaimă decât de suferinţă, în spiritul: „Din spusele unora şi altora auzisem de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (42, 5).

Preotul – poet ce slujeşte credincioşii din Kitchener are intuiţia poetică a divinului, pentru care Dumnezeu nu se poate revela în calitatea sa de a acţiona decât în Tot: „Oare acesta să-mi fie ceasul?/ Şi care mi-e paharul ce-o să-l beau?/ De azi noapte hiena/ îmi hă-hă-ie în faţă, în nas,/ şi nimic din mine n-a mai rămas/ să nu-mi batjocorească:/ „Iată-l pe Iov/ ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!/ De ce nu vine/ acum să-l mântuiască?”/ Smeritu-m-am foarte/ îmbrăcat în sac şi cenuşă/ şi cu grumazul frânt;/ din rărunchi şi străfundul inimii strig:/ „Părinte, nu mai pot,/ mă soarbe pustiul,/ şi vârtutea din duh/ nici aceasta nu este cu mine;/ mi-e frică, mi-e foame, / mi-e sete, mi-e frig./ Înveleşte ciolanele mele/ cu pătura Ta de somn şi pământ./ Facă-se voia Ta/ chiar dincolo de moarte/ că iubitu-Te-am foarte.”// Pe când se ruga/ Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară/ să-nalţe peste lume/ catargul.//” (Iov – fratele Domnului, 41-42).

Erudiţia teologului, stilul biblic, când solemn, când smerit, permanent interogativ şi meditativ şi talentul poetului cuprins de cele sacre păstrează inefabilul şi paradoxul revoltelor lui Iov, dar mai ales enigma faptului că în cele din urmă Dumnezeu proclamă că nici unul din interlocutorii săi din Cartea sfântă „nu a vorbit despre el, aşa de drept, cum a vorbit robul Său, Iov”. În psalmistul Dumitru Ichim locuiesc confortabil poetul şi misticul, cel de-al doilea ajutându-ne să-l cunoaştem pe primul. Dacă poetul este fascinat de nevoia de a-şi comunica trăirea, supunerea faţă de o tradiţie îndelungată a credinţei din perspectiva căreia Dumnezeu guvernează Lumea, spre a-i controla dreptatea (după cunoscutul mecanism al greşelii şi al răsplătirii), misticul refuză dorinţa de a se comunica pe sine în integralitate. Cele două voci au ca numitor comun în Eul psalmistului, posedarea realului, adică adeziunea activă cu Divinitatea, realitatea realităţilor, „ deoarece psalmul revelează omul atins de Dumnezeu şi pe Dumnezeu înlăuntrul omului” (v. Tâlhărind înfloritul luminii, pp. 20-23, La ce v-ajută moartea mea, răspunse Iov, pp. 27-29, Spovedania lui Iov pp. 30-33, Psalmul 151 al lui Iov, pp. 38-40, Zidul plângerii, pp. 43-45 etc.).

Credem că poetul religios este „ales” nu numai pentru a spune, ci şi pentru a fi. (v. Tâlhărind înfloritul luminii). Limbajul, cititorul va fi observat deja, se încarcă cu o subtextualitate sacră neobişnuită creaţiilor profane şi cu o reflexivitate de intensă coloratură gnomică, încât structurarea discursului capătă inflexiuni sacral-psalmodice, imprimând Psaltirei apocrife a dreptului Iov o acută tensiune lirică, ce solicită capacitatea credinciosului de a intra în contact direct cu revelaţia însăşi: „Şi se făcea/ că Fiul Omului/ s-a oprit în faţa/ păcătosului Iov/ şi mi-a grăit:/„De ce te-ai îmbrăcat/ cu cactusul greşit?/ Haina se poartă/ cu spinii-n afară,/ că nu-s inimii ţineri./ Numai Fiul Omului/ o va purta ca tine/ la ceasul cucutei de Vineri,/ cu ţepii inverşi, de prigoană.”// Simţeam/ necunoscutul înflorit/ de vişin alb în răsărituri line…/ Iar ultima vorbă mi-a spus/ privind spre coroană:/ „Aşa se poartă,/ dar să ştii –/ e numai pentru Mine”.// …şi-a dispărut Iisus.//” (Visul lui Iov, pp.59-60). Psalmistul, un alter ego al fiecăruia dintre noi, dându-şi seama de propria stare de fiinţă păcătoasă îşi proiectează devenirea în aspiraţia de a fi creştin înfricoşat că l-a pierdut pe Dumnezeu (v. Ispitirea lui Iov, pp. 56-58, Ia – mi, Doamne, umbra, zise Iov, p. 68). De observat că nu poate exista un sens al idealităţii în absenţa ideii de păcat, nici o conştiinţă a păcatului în absenţa unei dimensiuni în raport cu care să poată fi definit acesta şi nici o dimensiune în absenţa necesităţii de raportare la ea.

Iov, în viziunea lui Dumitru Ichim, păstrează misterul inocenţei lui Adam, singura situaţie/ stare când individul era el însuşi şi specia, susţinându-şi nevinovăţia. Se ştie, inocenţa se pierde numai prin intermediul vinovăţiei. Depărtarea inexplicabilă a lui Dumnezeu, lupta sa cu Satan, nu reprezintă pentru Iov prilejul de apărare a unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de Rău (v. Dumnezeu respinge arderea de tot a lui Iov, 61-63). Probabil, trebuie să luăm în considerare ipoteza unui Dumnezeu rău, inaccesibil raţiunii, tiranic, care abandonează lumea atrocităţii, Locului său (v. Cartea lui Iov, Cap. 16 – Iov dovedeşte nevinovăţia sa), pentru a observa/ remarca realitatea indisociabilă de prezenţa răului. Aşa s-ar explica de ce Satan, Adversarul divin, adversarul lui Iov/ Omului nu mai apare ca atare la sfârşit şi este resorbit în misterul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Ichim se desparte, în mod firesc, de predecesori (Arghezi, Blaga, Rilke etc.) în transfigurarea angoasei credinciosului = reacţie traumatică la neputinţă, „stare sufletească originară”, sentiment „fără obiect”. Pot fi distinse în scriitură două tipuri de angoasă (sau angoasa dublă, în terminologia lui Jaspers) coexistente în metafizica autorului Psaltirea apocrifă …: angoasa de aşteptare şi angoasa reală, în mod esenţial şi întotdeauna în relaţie cu un pericol: „Întâi l-au părăsit duşmanii./ apoi prietenii./ Ultimul dintre cei trei/ parcă şovăia./ Să fi fost remuşcare? Istov?/ Părerea de rău l-o fi-nvins?/ „Aşteaptă-mă!” ţipă femeia,/ răguşită,/ zăbavnicului ins./ Apoi către Iov:/ „Ţi-am repetat de o mie de ori;/ ce mi-a rămas de spus e atât:/ De piciorul dumnezeului tău/ leagă-ţi ştreangul de gât,/ spânzurat, visătorule,/ ca un diamant.”/ Apoi bărbăteşte, cu mâna în şold,/ îl cheamă şuierând/ pe amant.//” (Nevasta lui Iov, p. 69). Poet al religiosului, Dumitru Ichim impune implicit prin Psaltirea apocrifă … o pedagogie teologică, în sensul că realizarea individualităţii se realizează atunci când conştiinţa păcatului îi permite „omului suferinţei” (v. Iov profeţeşte despre omul suferinţei, pp. 17-19) să se pună în relaţie cu Dumnezeul – Iubire, prin intermediul Dumnezeului – Om (v. Povestea lui Iov în oglindă, pp. 70-71).

Arhitectura Psaltirei…, armonizarea sacro-profană a părţilor: I. Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, pp. 15-71, II. Vinovat pentru aripi, pp. 73-122, III. Greierul din vatra lunii, pp. 125-188, felul în care Dumnezeu însufleţeşte Lumea, care în cheie parabolică este spaţiul epifaniei, al deschiderii harului divin, potenţează ideea că poezia religioasă este pentru Dumitru Ichim, o deschidere şi, în acelaşi timp, o închidere către Taină, în care Iov „însoţeşte generaţiile” oferindu-le un itinerariu drept al unei convertiri la Divinitate, al de-creării şi re-creării şi care îl conduce pe creştin din întuneric spre lumină, adică dinspre rău/ păcat, spre trezire, dacă nu spre dragoste. Indiscutabil devenirea credinciosului nu poate fi pusă în act decât prin acţiunea libertăţii individuale. Credinţa este un act suprem de libertate: „Zi pietrelor din cale să se prefacă-n pâine”/ insinuă ispititorul./ Iisus zâmbi spre ele,/ trezindu-le din somnul greu,/ şi le schimbă în păsări./ „Nu doar cu pâine/ omul se hrăneşte,/ ci-n primul rând din zborul/ când piatra-şi înfloreşte/ aripile pierdute/ din nou spre Dumnezeu:”// (Înaripatele pietre, p. 96). De observat că devenirea lui Iov permite prin analogie, configurarea personalităţii credinciosului. Alegerea îl scoate pe om din angoasă, dezvăluindu-i în profunzime ceea ce filosoful Kierkegaard numeşte „hotărârea în existenţă”, actul prin care devenim noi înşine, numai apropiindu-ne de Dumnezeu. Autorul Psaltirei… susţine depăşirea finităţii angoasei (angoasa păcatului şi cea existenţială), numai graţie forţei înălţătoare a credinţei, altfel spus, „urmării lui Iov”. Despre punerea în legătură a angoasei cu neantul definit de Kierkegaard, drept „o intuiţie şi o gândire vidă” nici nu poate fi vorba, dacă omul credincios alege doar o posibilitate şi se decide pentru ea, învăţând necesitatea libertăţii, necesitatea alegerii.

În creştinism, lasă să se înţeleagă Psaltirea apocrifă …, manifestarea evidentă şi imediată este existenţa individuală, subiectivitatea. Realitatea etică, individuală este unica realitate, susţinea Kierkegaard, care profitând de libertate, de liber arbitru, poate depăşi neputinţa angoasantă. Poezia volumului este dovada înaltei posibilităţi care există în noi de a comunica cu Divinitatea, iar străbaterea tăcerii lui Dumnezeu de către Iov nu poate fi redusă la o simplă încercare, aşa cum susţine exegeza iudaică. Ideea eternei reîntoarceri, omniprezentă, nu are numai un rol conciliator. Reîntoarcerea aceluiaşi Iov, deşi enigmatică este previzibilă. De ce? Pentru că dacă Totul devine, atunci Nimic nu devine, deoarece devenirea nu ar putea fi apreciată decât faţă de ceea ce nu se schimbă. Dar dacă Nimic nu devine, Totul revine ca reîntoarcere a aceluiaşi. De această revenire a aceluiaşi Iov/ Om pare să se îndoiască psalmistul. Consecinţele: rugăciune, agonie, luptă, îndoială, credinţă. Se ştie, credinţa se naşte din îndoială.
Ce reuşeşte admirabil Dumitru Ichim? Să-şi convingă cititorul că locuirea şi şederea omului pe pământ au semnificaţie divină şi poetică, iar „obiectul poeziei este universul lucrurilor nevăzute” (P. Claudel).
–––––––––––––––
* Dumitru ICHIM, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Prefaţă de Aurel Sasu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012.

Lasă un răspuns