«

»

Mirela-Ioana Borchin – Lansarea volumului Elegiile de la Carani de Eugen Dorcescu (II)

eugen_dorcescu_1496319971

Timișoara, Sala Adam Müller Guttenbrunn, 29 mai 2017.

„Întoarce-te spre mine. Eşti un val

de aer auriu, patriarhal…”

Ce eufonie, câtă claritate a imaginii, ce subtilă permutare între substanţele vitale: între apă şi aer, ambele fiind poleite de raze solare în incomparabila pace patriarhală! Câte vocale, semivocale şi sonante în două versuri lipsite de orice povară, spiritualizate! Frecvenţa vocalei „a” – cea mai clară, mai deschisă şi mai luminoasă dintre vocale – semnifică, prin sonoritate, frumuseţea pură, desăvârşită, dumnezeiască. Mai găsim în literatura română asemenea versuri? Da. La Mihai Eminescu: „Argint e pe ape şi aur în aer”. La scriitorul care, între atâtea alte merite, îl are şi pe acela de a fi inaugurat la noi o tradiţie a sublimului, în care se încadrează, fără îndoială, şi Eugen Dorcescu.

Imaginea artistică dorcesciană nu se opreşte însă la exprimarea muzicală a vederii. Metaforizarea este la fel de ingenioasă. Echivalarea fiinţei iubite cu „un val de aer auriu, patriarhal”, învestirea ei cu toate atributele unei substanţe inerente vieţii, îndeosebi cu podoaba razelor solare, lunare, în calmul duhului etern, este rezultatul unui act de creaţie care ar face cinste oricărui mare poet. Eul liric îşi potenţează prezenţa prin strategii morfosintactice, începând cu hortativul „întoarce-te”, care pretinde, prin familiaritatea invocaţiei, o schimbare împotriva firii. Ce val s-ar întoarce?… Niciunul, în lumea materiei. Dar lumea spiritului nu are limitele celei materiale. Logica ei este alta. Poezia spirituală a lui Eugen Dorcescu implică transcendenţa şi ascensiunea. Ilimitarea. „Valul de aer auriu, patriarhal” desemnează poetic fiinţa înduhovnicită, „infinitul în mişcare”.

Aşa voiam să încep discursul meu de la Adam Müller Guttenbrunn. Să fac astfel legătura dintre imaginea „valului de aer auriu” şi „vinul auriu” din poemele scrise la Carani, să trec de la o metaforă la alta, la fel de nobilă, implicând şi o ascendenţă culturală:

„…Eşti un lujer de

spânz

vişiniu,

din a cărui corolă

eu,

călător într-un mistic

pustiu,

beau rouă în

zori,

beau, în amurg,

însetat,

desfătat,

străveche ambrozie,

vin auriu.

Aşa precum scribii

Cântării Cântărilor

scriu.”

Însă, pe de o parte, din cauza lungimii discursurilor prezentate, antevorbitorii m-au constrâns să-mi reduc din desfăşurător, pe de altă parte, mi s-a deschis o nesperată posibilitate de a captiva publicul intrând pe scenă direct cu „Elegiile de la Carani”. Scriitorul Ştefan Ehling, în urma unei lecturi preponderent biografice a antologiei „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, observase că elegiile doliului răscolitor, succedente despărţirii Poetului de soţie, au ca fundal toamna, cu toată simbolistica extincţiei. Schimbarea de tonus discursiv, „noul suflu”, la care se referise Iulian Chivu, şi şansa de a cunoaşte Caraniul la vremea exploziei vegetale, pe care o remarcase Livius Petru Bercea, fac din recentele elegii nişte poeme ale primăverii, ale unui optimist „reînceput”, fondat, totuşi, pe durerea, de neînlăturat, a Morţii:

„…Lumea începe, se

reîncepe,

da, reînvie,

vai, ce miracol!,

lângă rustica poartă, lângă

chioşc, lângă scară,

lumea începe, se reîncepe,

în abisul din suflet,

în chiar marea amară

unde Moartea şezu.

Şi iată,

dinspre spânz şi zambile,

pe-o cărare solară,

auriu-azurie,

pe cărarea de la Moarte la

Viaţă,

vii tu”. (1)

Când Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide o fereastră. Recurg la o imagine similară „valului de aer auriu, patriarhal”. Invoc „o cărare solară, auriu-azurie”, cu o cromatică a luminii triumfătoare, divine, reunind simboluri celeste în oglindiri telurice, din care se înfiripă nu calea spre lumea de dincolo, ci opusul: „cărarea de la Moarte la/ Viaţă”. Cărarea e o breşă „în marea amară/ unde Moartea şezu”. O breşă de sorginte divină, permiţând subtile conexiuni religioase, cum ar fi trecerea prin Marea Roşie a poporului lui Israel, sub protecţia lui Dumnezeu. Eliberarea înseamnă renaştere. De altfel, în cultura hindusă, mai întâi, în cea budistă, apoi, ca şi în filosofiile descendente, orice naştere este privită ca o renaştere, ca o reîntrupare a sufletului veşnic, a Arheului, în ultimă instanţă, a „Marelui Arheu” (4). Acest sentiment al reînceperii, al renaşterii, în ritm cu natura ce revine primăvara la viaţă, motivează opţiunea pentru localizarea poemelor revirimentului artistic:

„În satu-acesta paşnic şi-nsorit,

Eu n-am venit acum. Am revenit.

Şi nu descopăr lumea. Regăsesc

Misterul ei sublim, donquijotesc.”

Revenirea în locul în care îşi regăseşte iubita pierdută în bezna morţii este motivată substanţial de râvna donquijotescă a căutătorului de „sublim”. În opera dorcesciană, sublimul este departe de a fi doar o categorie estetică. Acest termen denumeşte excelenţa în foarte multe privinţe: în venerarea şi slujirea cavalerească a Dumnezeului unic, atotputernic şi veşnic, în dragostea pentru „o singură Doamnă”, în respectul şi ataşamentul faţă de valoare, faţă de „Cele ce sunt”, în sondarea abisală, ca trăire fizică şi metafizică, şi, nu în ultimul rând, în fondul şi forma poeziei. Atitudinea faţă de sublim, cu toate aspectele relevate de operă, dar şi de reperele biografice, se manifestă ca neîntreruptă autocenzură, pentru a respecta, în toate, acest principiu călăuzitor.

Am vorbit apoi despre cum am citit, în variantă electronică, pentru prima oară, „Nirvana” (2014). Ca pe un mit actualizat, în care Orfeu îşi struneşte lira, ca să o întoarcă la el pe Euridice. Din lumea umbrelor. Acest mit este revizitat şi în „Elegiile de la Carani”, unde invocarea Euridicei este explicită, în finalul ascendent al unui poem abisal, cufundat „în adâncimi de întuneric”, ermetice, amintind de nenumărate piese din volumul de doliu („Nirvana”, 2014), ca pentru a umbri bucuria noii iubiri, dintr-o primăvară „fără Ea”:

„…Acolo-n genune,

coborâm amândoi,

când soare, şi lună,

şi stele

într-un ghem de-ntuneric

se strâng.

Acolo

în noaptea ceţoasă,

în bezna

complice.

Acolo, te strig și-mi

răspunzi.

Acolo-mi răspunzi

când te strig:

Euridice!

E-u-ri-di-ce!” (9)

Intervine scriitoarea Edith Cobilanschi, care a predat pe vremuri limba germană la şcoala din Carani: „Poate că Poetul a fost influenţat de mitul local, al Juliei şi al lui Romeo. Julia, fiica grofului din sat, se iubea în taină cu vizitiul lor, Romeo. În ziua nunţii Juliei, alaiul se deplasa spre Timişoara, pentru oficierea cununiei la Domul Catolic din Piaţa Unirii. Romeo o ducea spre Dom pe Julia, aşezată în veşminte de mireasă, în ultima caleaşcă din alai, după obicei. La răscruce, s-au pierdut. În loc să o ia spre Timişoara, au mers înainte spre Jadani, unde, în faţa bisericii, Romeo a scos două pistoale. Nu suporta ca Julia să fie soţia altcuiva. Cu un pistol şi-a ucis iubita, cu celălalt a tras, concomitent, înspre sine. Cadavrele lor au fost duse la Domul Catolic din Timişoara şi înfăţişate nuntaşilor îngroziţi. Groful le-a îmbălsămat. Se mai găsesc şi acum în cripta de sub altarul Bisericii Catolice din Carani…”

„O adevărată dramă!” exclamă Ion Jurca Rovina, cunoscutul dramaturg. Are ochii măriţi, ca în faţa unei descoperiri uluitoare… Mi-amintesc de atâţia tineri din Carani, care şi-au pus capăt zilelor, din cauză că erau forţaţi să se căsătorească cu persoane din sat, în vreme ce ei iubeau pe altcineva, de dincolo de îndepărtata linie de orizont ce le înconjura comunitatea conservatoare… Mai bine mureau, decât să trăiască fără iubire. Mai cu seamă primăvara, auzeam că s-a mai spânzurat cineva. Din dragoste. Ca şi cum, în acel loc, ar fi reverberat, la răstimpuri, mitul Juliei şi al lui Romeo…

Eugen Dorcescu trece dincolo de orice orizont. Nu admite nicio despărţire. Refuză negativismul – acele „niciodată”, „nicicând” şi „nicăieri” din „Nirvana” (2014). Vede o „luminoasă sincronicitate” („Avatar I”) în acest abis fenomenal, unde suntem laolaltă, vii şi morţi :

„…strălucesc şi

acum,

străluceau şi

atunci,

strălucind,

ochii vii, ochi

defuncţi,

ochii celor ce sunt

şi nu sunt,

în netimp şi-n

nespaţiu

fiind.

Ochii vii.

Par a fi

şi-a nu fi.

Îmi petrec

ziua-ntreagă-n

bulboanele lor

cenuşii

Ziua-ntreagă-n

abis!…

O, ce zi!” (6)

Mă concentrez apoi pe ceea ce consider eu a fi doi poli ai sublimului în lirica dorcesciană: pe ars poetica „Nirvana”, pe care am aşezat-o în deschiderea antologiei şi care mi-a inspirat şi titlul volumului „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie” şi pe poemul „Ioanitul”, care încheie recentul volum, doi piloni pentru o construcţie poetică cu multiple etaje şi faţete, reprezentând, în esenţă, dragostea nirvanică şi agapaică, între care diferenţele se anulează, în favoarea a ceea ce le uneşte: intensitatea sentimentului, forţa sa de transcendenţă, de ascensiune spirituală. Citesc „Nirvana” (iniţial, „Poemul 26”). Poemul pe care l-am comentat întâia oară. Cel ce afirmă că dragostea adevărată nu se sfârşeşte aici, nu depinde de materie, ci de puterea gândului celor ce se iubesc, care se metamorfozează, trecând dintr-o lume în alta, în zbor spre libertatea supremă, spre eternitate, spre jubilaţia de a fi mereu împreună în sferele spiritului:

„Vom sta alături, uşă

lângă uşă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenuşă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

şi-ţi voi răspunde

că acolo sunt,

dar că nu pot

deschide sumbra uşă

a morţii, că sunt mort,

că un mai sunt

acela care-am fost.

O grea cătuşă

ne leagă cu teluric

legământ”…

Avertizez asupra ruperii de ritm, a întoarcerii bruşte spre marele adevăr al veşniciei iubirii, care se suprapune veşniciei spiritului:

„…Să ne desprindem, deci,

tu – gând, eu – gând,

şi-aşa ne vom uni din nou,

zburând,

şi liberi,

şi eterni,

şi jubilând,

ca flacăra zvâcnită din

cenuşă.”

„Ca flacăra zvâcnită din/ cenuşă” este o imagine ce ne instalează din nou în mit – amintind de pasărea Phonix –, în mitul renaşterii, al învierii, al şansei existenţiale, care nu se epuizează odată cu materia. „Flacăra zvâcnită din cenuşă” este pură, spirituală, indică alte valori decât cele materiale, care sunt vremelnice.

Doamna Doctor Mihăiţa Mihălceanu plânge discret, dar lacrimile îi şiroiesc pe obraji. Mai sunt oameni care plâng ascultând o poezie?… Poate crea poezia o asemenea emoţie?… Schimb cartea. Deschid „Elegiile de la Carani”, la poemul „Ioanitul”. Poezie scrisă în ziua când autorul a împlinit 75 de ani. Prima poezie ce mi-a fost dedicată. Plecasem cu braţele pline de daruri de la ceremonia aniversară organizată de scriitori la filiala USR. Lansasem acolo, cu mare succes, volumul „Despre Eugen Dorcescu”. Radiam amândoi. Eugen m-a chemat lângă el pe o bancă. Am aşezat cu greu toate sacoşele de jur-împrejurul nostru. Poetul şi-a scos telefonul şi m-a întrebat:

– Vrei să-ţi citesc ce am scris azi?

– Cum să nu vreau?

Am ascultat nemişcată, surprinsă, întristată. Percepusem poemul ca pregătire pentru un exitus iminent… De fapt, întotdeauna lumina poeziilor lui Dorcescu mi s-a arătat după foarte multe lecturi. Nu era de mirare că, şi în acest caz, am reţinut mai întâi povestea. Cea a unui cavaler creştin, din Ordinul Ioaniţilor, care a avut privilegiul unei morţi eroice, pe câmpul de bătălie, luptând pentru un ideal. Perspectiva poetică este, aparent, obiectivă, discursul clasic, preponderent narativ. Slujirea, până la jertfa supremă, a Împăratului este chiar idealul Poetului. „Bătrânul Cavaler” coincide cu eul poetic, deci construcţia lirică exprimă integral crezul eului liric, ocultat de poveste, dar foarte puternic infiltrat în structurile de adâncime ale poemului:

„Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă.

Frumos şi pur, la fel ca la-nceput.

Nici urmă n-a rămas din lănci şi scut.

Din strigătul de luptă – o grimasă.

Luna de jar şi soarele de fier,

Ritmând, îi luminează Infinitul.

Mustesc de vid şi zorii, şi-asfinţitul,

În vidul greu dintre pământ şi cer.

Aşa se pierde el, spre Împăratul

Pe care-o viaţă-ntreagă l-a slujit:

Frumos şi pur. Şi mult prea fericit.

O rană-i taie inima, de-a latul”.

Remarc elementele de intratextualitate: „Frumos şi pur, la fel ca la-nceput…” Versul acesta trimite în urmă, la poezia de până acum a lui Eugen Dorcescu. Nu doar la cavalerii, cu nume, precum Litovoi, sau fără nume, precum cei din „În codrii fără capăt”, „Desen în galben”, “Arhi-amintire” sau „Avatar I”, din „Elegiile de la Carani”, ci chiar la tânărul din „Anthropos-ergon I”, care îşi caută sufletul, presimţind că acesta este străvechi şi nedecantabil:

„Frumos şi pur, aşa ca la-nceput, (s.n. – M.-I.B.)

Mă aflu pe un ţărm necunoscut,

Un ţărm rotit din zare până-n zare,

Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare

Cu argintate, tulburi estuare.

Mi-s zilele şi casa de nisip;

Nici nu mai ştiu: sunt chip, sunt arhetip?

Când trupul meu se-apleacă peste unde,

Cel din adânc tresare şi se-ascunde.

Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.

Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic:

Nu pot şi nu încerc să le despic,

Cerul de cer şi soarele de soare,

Marea de mări, uitarea de uitare”.

Acelaşi suflet, precum acelaşi cer, acelaşi soare, aceeaşi mare şi drama uitării cvasicomplete a existenţei/ existenţelor anterioare. De la tinereţe până la bătrâneţe, această dramă se acutizează. „Ioanitul” şi-ar găsi locul în „Poemele Bătrânului”, în finalul acestora, fiindcă aici se tranşează chinuitoarea, epuizanta, teribila luptă dintre carne şi duh. Bătrânul este în aşteptarea unui deznodământ care întârzie, care nu se întrevede, se bănuieşte, se amână. Aici, trupul este, în sfârşit, răpus: „O rană-i taie inima, de-a latul”. Se deschide calea eliberării duhului.

Mă opresc asupra rimei rare, „Împăratul”… „de-a latul”, analizând-o morfologic şi, mai ales, pragmatic, prin impactul pe care îl are asupra cititorului, impact potenţat de asocierea locuţiunii cu substantivul „o rană” şi verbul „a tăia” : „O rană-i taie inima, de-a latul”. Sunt atâţia poeţi în sală! Ei înţeleg în ce constă mişcarea de maestru, care a ridicat o locuţiune adverbială la înălţimea unui substantiv propriu metaforizat, cu referinţă clară la Dumnezeu.

Profesorul Marius Terchilă declară că vibrează la fiecare cuvânt din volum şi îmi semnalează alte rime rare, în poemul „Unei statui de cenuşă”. Primesc sfatul, deşi e complet inutil. Nu trebuie să mă înveţe nimeni poezia lui Eugen Dorcescu. Am citit-o de zeci de ori. În integrala „Exegi monumentum”, de 550 de pagini, pe care am primit-o în seara de 24 aprilie 2015, ca pe un corpus lăsat, încă de pe atunci, pe mâinile mele. La care am adăugat, acum, volumul meu preferat, „Elegiile de la Carani”. Cu poeme unul şi unul. Pe care le disec. Aşa spunea George Călinescu: „O analiză de poezie este ca o disecţie pe un fluture”. „Tu ai să faci disecţii pe Eminescu”, mi-a spus cândva un fin, a cărui mamă, care avea pe atunci 100 de ani, a tresărit auzindu-l: „Au, maică, a murit Eminescu?!” Nici nu ştiam ce să-i răspund…

Începe spectacolul. Recitalul de poezie. Eugen Dorcescu recită, la cerere, îmi respectă scenariul, aşteaptă scurtele mele comentarii, pe care le ilustrează sau le comentează el însuşi, cu vocea lui intens masculină, cu gestica lui intens retorică, în stilul său „intens” inconfundabil. Citesc şi eu poeme, recită şi Ticu Leontescu, lumea intră în vârtej, îmi tolerează schiţele exegetice, dar abia aşteaptă să vină rândul lui Eugen… Ne înţelegem „din jumătăţi de privire”, cum îi place Poetului să spună. Ne potrivim paşii, vocile, mimica… formăm un „tot indestructibil” în acel salon literar, mai animat ca oricând. „Aţi scris Elegiile de la Carani pentru Doamna Olimpia, nu?” întreabă Doamna Cobilanschi. „Da, da”, răspunde Poetul. Şi aceste Elegii mi-au fost confiscate?!… Hm!… Mă îmbufnez iarăşi. Realizez, totuși, imediat, că îmi pierd vremea cu resentimente, m-am obişnuit cu confuziile. Poetul se scuză că nu a auzit întrebarea şi a răspuns politicos cu „da”. Mă întoarce la poezie. Mâine-poimâine nu va mai conta, poate, cât contează azi, pentru cine au fost scrise, cui i-au fost dedicate „Elegiile de la Carani”. Ci faptul că sunt. Că fac parte din „Cele ce sunt”. „Noi trecem. Acestea sunt !” a spus Poetul. E mare poezia lui Eugen Dorcescu. Pentru contemporani, pentru posteritate. Înteţesc caruselul poetic. „Prieteni, caruselu-i pretutindeni !” Văd ochi licărind în toată sala, captivaţi. Mi-amintesc că am avut de mult senzaţia că toate poeziile lui Dorcescu se deschideau înaintea mea ca lalelele la soare, de parcă ar fi fost scrise, special, pentru mine… într-o grădină însorită. Exact aşa cum aveau să fie scrise „Elegiile de la Carani”. Mi se încing obrajii. Înteţesc viteza caruselului. Doamnele empatizează cu mine. Atmosfera este prietenească, dinamică, avântată. Nu mai văd textele. Îndepărtez cartea de ochi, ca nu cumva să greşesc. Tocmai acum, spre final. După ce am electrizat publicul. După ce le-am câştigat încrederea. Lui Dory Ehling îi este la fel de teamă. Îi vine să-mi dea ochelarii ei. Nu am greşit nicio silabă, niciun accent. Melany este încântată, îi ţâşnesc zâmbete din ochi ca stropii dintr-o fântână arteziană. („Mă uitam la tine şi îmi spuneam: « Doamne, ce dar frumos i-ai dat lui Eugen! »” mi-a mărturisit apoi. I l-am citat pe Eugen (cel nepoetic ? – nu, el, orice-ar spune, face poezie) : „Are El Shaddai grijă de cei ce L-au slujit toată viaţa”). Vreau un final apoteotic. Anunţasem deja că m-am dedicat cercetării operei lui Eugen Dorcescu şi că îmi asum destinul unui « dorcescolog », cum mă avertizase, cu simpatie, Dan Floriţa-Seracin, că risc să devin. Eugen şi-a făcut publică intenţia de a-mi încredinţa mie drepturile de autor pentru tot ceea ce a scris : „Ea se va îngriji de tot, după ce eu voi fi cenușă…” „La notar ! La notar !” strigau din sală cei avizaţi. „Desigur ! Din acest moment…” Ce putea fi peste toate acestea ? Memorabil… Ceva cu care să plece toţi acasă, care să le rămână în amintire o vreme şi despre care să le vorbească şi altora. Ion Jurca Rovina, obişnuit cu spectacolele de teatru, are soluţia. Îi cere Poetului să citească „Triada”… Vine la masă cu volumul de versuri deschis exact acolo. La pagina 16. Poetul e de acord. Se ridică. Nu are nevoie de text. Recită cu gravitate, pe alocuri i se înceţoşează vocea. Dar rămâne drept, ca un stâlpnic. Se exprimă plenar, în sensul etimologic al acestor lexeme latineşti:

„În orice loc şi clipă eram trei :

Eu, El Shaddai şi amintirea Ei.

Triadă metafizică. Cel Sfânt

Ţinându-ne-ntre Ceruri şi Pământ.

Pe tine, cine oare te-a trimis ?

Ea? El Shaddai? Sau propriu-mi abis?

Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,

O-mbrăţişai. Şi Ea te-mbrăţişa.

Ce tragice priviri, ce vaier crunt!

Eu, cel de dinainte, nu mai sunt.

În sufletul de-azur, veghează trei :

Tu, El Shaddai şi amintirea Ei.”

„Acestea nu sunt elegii”, concluzionează Ion Jurca Rovina. „Sunt poeme edenice”. Are dreptate. Dacă nu ar fi scris Blaga „Poemele luminii”, aşa le-aş fi numit: POEME ALE LUMINII.

Cortina s-a tras. Valul s-a întors către Poet. În pacea patriarhală, nemărginită, sublimă. „Lumea începe, se/ reîncepe,/ da, reînvie,/ vai, ce miracol!”(1):

“…Tu, întoarsă spre

mine,

fără glas, fără

nicio rostire, fără

niciun cuvânt.

Tu,

cu privirile tale nemărginite,

înţelegând,

chiar esenţa esenţelor:

Eu fiind, şi tu eşti.

Tu fiind, şi eu sunt.” (3)

Lasă un răspuns