«

»

Liliana Smerea Vacaru – versuri

Liliana Smerea Vacaru

La fel ca ieri!

Eu nu-ţi cer multe!
Doar din când în când,
să treci cu podul palmei
într-o mângâiere,
peste obrazul ud,
de lacrimi care-au curs
Și să-mi răsfiri cu degetele,
șuviţele rebele!
Și-apoi, ca într-un legănuţ,
să mă cuprinzi
cu braţele înlănţuite.
O pernă să îmi faci,
din umărul molcuţ,
de care să mă sprijin
ca un copil cuminte!
Și-apoi nimic.
Nimic nu-ţi cer!
Sau poate uneori,
O șoaptă dulce!
Să-mi susuri în ureche
Poate la fel ca ieri…
Cand luna se arată
printre nori,
iar soarele coboră-n mare,
să se culce!

Sunt doar un copil!

Sunt doar un copil,
aruncat peste timp
într-o lume ostilă,
întunecată!
Iar mie,
mi-a fost întotdeauna
frică de întuneric.

Tocmai de aceea
m-am culcat copil,
m-am trezit adult,
în puterea nopţii
și cu genunchii strânși la gură,
am așteptat dimineaţa…

Dimineaţa unei lumi mai bune,
văzută în lumina razelor de soare!

Și-atunci am alergat nebună,
să îmi privesc chipul în oglindă!
Și m-am văzut dintr-o dată bătrână!
Capul plin de fire de păr alb
pentru fiecare neîmplinire.
Faţa, plină de riduri,
în jurul ochilor
care au plâns prea mult.
Iar în jurul gurii
care a uitat să mai râdă,
sunt riduri,
precum codul de bare înregistrat
pe mărfurile dintr-un magazin!

Dar, am rămas copil!
Și de aceea te rog
ca atunci când mă privești,
nu te uita la chipul meu,
ci privește-mi sufletul!

Sufletul a rămas copil!
Este singurul peste care,
timpul nu a trecut
și care,
în naivitatea lui absolută,
zburdă, cântă, visează,
iubește, iartă și crede!

Crede într-o lume
mai sinceră, mai dreaptă,
mai plină de iubire!

Un semn al trecerii pe-acest pâmânt

Nimic din ce-am avut pe această lume,
Nu voi lua cu mine în mormânt!
De aceea vreau să las câteva urme,
Ca semn al trecerii, pe-acest pământ!

Nici corpul meu, ce-i drept, nu-mi aparţine.
E doar un ambalaj în care a locuit,
Sufletul meu, neînţeles de lume,
Aceeași lume, pentru care am suferit!

Nu am râvnit onoruri, nici averi,
În trecerea-mi firească pe pământ,
Am fost un fâlfâit de aripi între azi și ieri,
Căci mâine e departe și poate nu ajung!

Poate că n-am știut să-mi potrivesc piciorul,
Să calc perfect pe urme clare, adânci
Și am lăsat adesea să mă poarte dorul,
Pe aripi firave și m-am lovit de stânci!

Indiferent de ce va spune lumea,
( Nu-mi pasă cum și ce va judeca ).
Eu știu că nu-mi doresc perfecţiunea,
Vreau doar să îmbunătăţesc câte ceva.

Așadar: dacă voi putea să las o urmă,
Ca semn al existenţei mele pe pământ:
Un sfat, o-mbrăţișare, sau o faptă bună,
Atunci sunt fericită! Degeaba n-am trăit!

Lasă un răspuns