«

»

Dialog între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică

Ben, de mi-ar fi dat cineva sarcină să scriu o mândrețe de monografie, n-aş fi avut măreția, măiestria lui Vladimir Cinezan, vecin de bloc cu juristul Moşuţ Vasile, preşedinte de cooperație şi pe comuna Recea-Cristur, el fiind originar, sătean din acest centru de comună (şi ne cunoaştem de vreo 40 de ani, de când am venit eu în părțile aiestea, angajându-mă pe atunci tehnician veterinar, de abia după revoluția din decembrie 1989 numindu-mă asistent veterinar). Ben, nu mi-aş fi ştiut organiza munca de cercetare, documentația, cu ce aveam să scriu formidabil, expresiv, cu claritate scoțând în evidență aşezarea geografică şi însemnătatea istorică, asemeni unui gospodar care ştie cum se face un lucru, de unde să ia lucru şi unde să-l pună îngrijit şi bine făcut, cu-n scop, ducându-şi munca cinstit şi demn de la un capăt la altul, fără a trage mâța de coadă, având multă seriozitate şi talent, ca Vladimir Cinezan. Ţi-am mai spus Ben Todică, la mine-i altceva cu talentul înmulțit în sfințenia bucuriei, că eu mă pun pentru a scrie un vers şi scriu zeci, mă pun să scriu o frază şi scriu o sută, dar culmea e părându-mi-se, că cineva-mi dictează fără a auzi vreo vorbă şi mâna, chiar mi-e purtată de însuşi Dumnezeu fără a-ți putea explica cum, dar ea e însufleţită şi depinde de o energie şi de acea forță-voință, în iubire, drept de a fi. Să scrii asemeni lui Vladimir Cinezan e special şi nu poate face aşa ceva oricine, ci un special. Face o prezentare istorică, ne încadrează în relief: caracteristici geomorfologice şi are asul în mânecă citându-ne filozoficul: „omul îşi făureşte sufletul după clima vremurilor în care trăieşte” (Alexandru Cantacuzino). Punctează punct cu punct, într-o ordine şi firesc (ne prezintă comuna Recea-Cristur având 9 sate din arealul zonei dealurilor Dejului şi Clujului (Ardeal, podişul Someşan), cu-n climat continental moderat la adăpostul oferit de Munții Apuseni, cu o etajare a reliefului (eu de unde şi până unde să ştiu ce să fac şi unde, în ce ordine s-aranjez datele?). Cinezan are susținere de om extraordinar, ştie să utilizeze informațiile obținute. El citează pe Petru Țuțea: „Țăranul este omul absolut”. Țăranul e un EMINESCU al ogorului, zic eu şi satul e o grădină a Edenului…
Cu bine,
Pavel Rătundeanu-Ferghete
Dragă Pavele, diferenţa dintre tine şi Vladimir Cintezan este ca şi diferenţa dintre înţelegerea arhaică a lumii şi materialismul ştiinţific. Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Consecinţele unei asemenea atitudini, se întoarce împotriva noastră. Aproape că ne-am distrus casele, mediul în care trăim, ne-am tăiat craca de sub picioare. Normal ar fi să ne închinăm în faţa naturii aşa cum o faci tu, ca în faţa unei mirese, să o respectăm, iar în final trăim cu ea şi ea ne poate ajuta să ieşim din impas, din criza ecologică (temperaturi înalte, supraexploatare de resurse naturale, distrugerea agriculturii etc.), suntem la capătul funiei.
Cintezan cunoaşte toate aceste informaţii pe care le prezintă cu atâta acurateţe şi abundenţă care domină mass-media şi propaganda lumii materialiste în care trăim pentru că el e înfipt în ele, trăieşte în mijlocul sistemului, pe când tu eşti retras la ţară în mijlocul naturii, la coada vacii. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi. Salvarea stă mai mult în tine decât în el. Descrierile lui strălucesc, fascinându-te tot aşa cum îi fascinau spaniolii pe nativii americani. Astăzi suntem în majoritate “nativi”. Înţelegerea arhaică este antidotul că, tu eşti veterinar şi înţelegi. Are antidotul numai atunci când suntem deschişi, receptivi şi pregătiţi să o tratăm; să tratăm natura ca pe o fiinţă vie, ca pe o entitate inteligentă, în parteneriat cu noi. Suntem o familie, suntem o echipă, suntem creaţia Tatălui. Nu suntem în competiţie, ci suntem parte din aceeaşi morfologie genetică.
Ştiu că e peste puterile noastre, ca societate, să înţelegem, să acceptăm pământul ca pe un întreg organism, să acceptăm întregul univers ca pe un organism viu. Suntem complet orbiţi de strălucirea materialismului!
Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică. Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumina, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii, dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie. Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm? Nu cumva cu zeci de mii de ani în urmă când am fost obligaţi să emigrăm din Africa spre noi păşuni pentru a supravieţui, ne-am despărţit de mediul şi natura în care am trăit? Am făcut o aluzie la asta şi în cartea mea “Între două lumi”, când m-am referit ca ipoteză la originea noastră ca români, că de acolo venim. Când o pereche se desparte sau e despărţită de alte forţe, stările, simptomele prin care trecem nu sunt diferite de cele ale lăsatului de orice obsesie, fie ea sexuală, alcool, nicotina, heroina etc., se concluzionează cu vomitat, tremurat, nestare, lipsă de control, explozii emoţionale, insomnie, pierderea răbdării, istericale etc. Când în dragostea romantică se amestecă feromonii între ei, chimicalele şi când galaxiile universului interior sunt destabilizate, atunci devenim necontrolabili, emoţionali, abuzivi, violenţi, războinici etc. Orice obsesie sfârseşte prin aceste simptome, poate fi ea şi politică, de ordin material sau financiar.
Deci, nestarea prin care trecem noi azi ca omenire poate că ni se trage de la acea despărţire de Africa, de plantele şi animalele ei, de atunci şi de relaţia, intereacţiunea pe care o aveam cu ele, cu natura şi drogurile ei de orice tip, plante care au dispărut sau care sunt interzise azi de societatea raţionalistă în care trăim. Mă refer aici la partea nouă a intelectului uman, mintea omului.
Redefinirea libertăţii speciei umane, a întregului glob, a întregii civilizaţii. În alte cuvinte l-am liniştit pe Papa de la Roma acum câteva sute de ani să renunţe la cruciade şi am promovat sclavia şi antifeminismul, bărbatul a ajuns la putere. Tema exploatării şi a drepturilor femeii sunt la modă, luptăm pentru rezolvarea lor. Femeia abia acum a fost recunoscută ca egalul bărbatului în unele ţări.
Când Iisus a apărut în faţa apostolilor după crucificare şi le-a vorbit, la prima apariţie, Toma nu a fost prezent, dar când a sosit în următoarea noapte, apostolii au sărit entuziasmaţi să îi dea vestea spunând: ”Învăţătorul a fost aseară aici şi ne-a vorbit”. ”Imposibil ! Nu cred, chiar nu pot să vă cred. Voi încercaţi să mă păcăliţi”. ”Nu! Nu! A fost! ”, au sărit din nou apostolii. ”Nu cred, până nu văd şi îi ating rănile mâinilor”, le-a răspuns Toma. Vremea a trecut şi Iisus s-a arătat din nou. Toma era prezent. Iisus cum l-a văzut, i-a zis: ”Toma, vino mai aproape”. Toma a încremenit. ”Vino în faţă! Puneţi mâinile pe rănile mele!”. Şi atunci, Toma l-a atins de mai multe ori cu neîncredere până s-a convins că e reală întâlnirea. Concluzia acestei întâmplări este că, dintre toţi pământenii, Toma a fost singurul căruia i s-a dat privelegiul atingerii rănilor lui Iisus. Cred că, cei care nu cred contribuie la clarificarea ideilor şi a problemelor din societate şi vor fi primiţi în paradis cu daruri speciale ca recompensă pentru atitudinea lor de reconfirmare a evenimentelor creştine.
Pentru asta trebuie să avem curaj să deschidem noi uşi spre cercetare şi cunoaştere, Mi-aduc aminte că atunci când conduceam motocicleta beat, fără mâini, zeci de kilometri, săream coarda de sârmă cu o viteză uluitoare timp îndelungat, lucru pe care nu-l puteam face treaz. Asta nu înseamnă ca încurajez beţia, pentru că beţia grea duce la abuz şi deteriorare a sănătăţii şi, în multe cazuri la violenţă. În cazul meu, la dragoste neindentificată. Realitatea în care trăim e ca un joc de cubuleţe. Cu ele putem construi o gamă largă de lumi, o gamă largă de realităţi. Ele ajută la găsirea de alternative pentru rezolvarea problemelor din societate.
E nevoie de o reînviere arhaică, de o instituţie care să ne ajute să rezolvăm problemele omenirii. Trebuie să mergem în urmă, în istorie cât mai adânc pentru a găsi o metaforă nouă care să restabilizeze lumea, nu din timpul renaşterii sau din Grecia Antică, ci mers în preistorie, la vremea când omul trăia în armonie cu natura ca să obţinem un nou tip de balanţă. Acum 19 mii de ani în urmă, când s-au topit gheţarii, zăpezile şi au înflorit deşerturile. Un quintessential partenersip, un fel de simbioză între om şi natură s-a format.
Umblatul ăsta aiurea după fericire, ne spune că ceva nu este în regulă cu noi. Asta ne demonstrează că noi suntem creaturi simbiotice, că noi avem nevoie de o relaţie permanentă cu natura şi mediul înconjurător, cu plantele şi vieţuitoarele ei. Când nu avem această relaţie, atunci devenim instabili, alergici, nervoşi, răi, războinici, innebunim etc. Această relaţie cu natura a fost disturbată aproximativ 12 mii de ani în urmă, spun specialiştii, care a forţat populaţia din Africa, din cauza secetei să se refugieze în nord-est, unde ei nu au mai fost capabili să găsească echivalentul plantelor africane. Din acest punct, a început istoria noastră, istoria orgoliului şi a materialismului, istoria noastră de cercetare neîntreruptă pentru obţinerea altor plante care să le înlocuiască pe cele pierdute. Asta a dus la descoperirea de plante răufăcătoare. Acesta e motivul până azi pentru căutarea în univers a plantei care să-ţi de-a înălţimea ideală, perfectă. Aşa s-a ajuns atunci la consumul de ciuperci crescute în baliga vacilor pe câmp, care tocmai erau la începutul domesticirii lor. Poate acesta e şi motivul pentru care ele sunt ridicate la rang de divinitate în India.
Experienţa pe care acest tip de drog din ciupercă ţi-o dă nu este cu mai puţin totală şi transcendentă şi de neînţeles decât le era în acel timp acelor oameni acum aproximativ 15 mii de ani. De atunci suntem în căutarea ”drogului” ideal.
Tu, dragă Pavele, ai posibilitatea la ţară, la ferme cu animalele să studiezi aceste posibilităţi, să cauţi partenerul ideal pentru simbioză. Omul îşi caută partenerul perfect şi nu-l găseşte, de aceea el suferă continu. Suntem depresivi, distructivi, suferinzi etc. Umblăm după vindecare. Descoperim că suntem copiii unei societăţi vătămate, care şi-a început suferinţa, undeva în preistorie. A început cu introducerea simţământului de învinovăţire, de păcătuire, introducerea în centrul mitologiei a poveştii raiului. Suntem atât de loviţi şi traumatizaţi încât nu suntem în stare să vedem adevărul. În poezia ta,
IUBIRE, ÎN DREPTUL DE A FI
Greşim mereu şi mereu, că nevoia ne calcă
Nerespectând sfânt ce avem în acest Rai: țără şi neam,
dumnezăiasca poruncă: să iubim pe Dumnezeu şi aproapele: până şi pe vrăşmaş,
dar n-avem curaj să iubim,
să ne păstrăm în nobil şi sublim,
că şi de ştim ne prefacem că nu ştim.
(Nu vroiți să iubiți, ca să fiți pâine de o ființă, Cuvânt-Dumnezeu, zi de zi?
Nu vreți să iubiți? Nu vreți să trăiți în iubire nobil, impecabil şi sublim şi durabil?
Nu vreți nobil chipurile, că nu ştim,
deşi ştim, dar susținem subtil, că nu ştim
şi atunci la ce şi cum vă mântuiți
având prin iubire drept la înviere?
Greşim mereu şi mereu, chiar şi eu scriind Cuvântul – Dumnezeu
Rostind sau în scris mereu greşesc semenului meu
De parcă n-aş avea Dumnezeu.

De ce, cu ce drept de mântuire greşim celorlalți?
Cu ce responsabilități pentru cei scunzi sau înalți?
De ce nu-l iubim pe cel vrăşmaş şi el un cinaş fain-făinel frumuşel: chip
şi asemănare cu Dumnezeu în clepsidra de nisip mai murculit, mai schilodit de timp ca animal sadic, tâmp şi de câmp certat de Zeus din Olimp, Fain-Făinel, chiar dacă criminal şi mişel?
(un om pus pe răzbel)?
Greşim dacă ne prefacem şi nu-l iubim pe mişel,
că nevoia ne calcă, deşi-i dumnezăiască poruncă
în greutățile vieții având elexirul tinereții şi vieții
pentru a ne iubi aproapele,
deşi aiesta, aproapele
în grădina edenului… e şarpele,
care te îndeamnă să mănânci cu noduri… merele.
Greşim celorlalți şi mai rău, că n-avem un Dumnezeu, un nobil şi sublim
Având în durabil un util,
poruncă având să ne iubim,
Însă noi curaj n-avem să fim pentru țară şi neam,
cu grijă să ne păstrăm ce avem
ca patrie limba română cu îndemână şi peste mână
păstrând ce avem iubind până şi pe vrăjmaş
şi luptând profund cu dragoste şi dor
întru rost de popor la curți de dragoste şi dor
cu răsărit de soare şi de binecuvântare
cum nu-i alta România mai mândră sub soare
în căldură de om şi înflorire de pom.

Greşim, că n-avem curaj să iubim nobil şi sublim,
că-n iubire nu stăruim fudul deştept destul
în dreptul să fim pâine de o ființă a liniştii şi păcii
harnici şi buni praznici
încadrați iarbă verde de acasă,
iubire, în câmpul muncii zi de zi cu drept de a fi candidați la fericire
şi la înviere-preț pentru a evada iubire-n nemurire.

~*~
Pavel Rătundeanu-Ferghete

chiar tu realizezi şi vorbeşti de abuzul de lucruri interzise şi în consecinţă suntem pedepsiţi de Dumnezeu, dragă Pavele.
Tu, totdeauna sincer şi vorbă dulce, că vorba dulce mult aduce şi mai meşter la vorbă pentru mine, Ben Todică, nici nu cred ca să existe sub cer (tu mă măguleşti cu vorbe de doină şi de basme-balsame – poveşti iubire a ceea ce mândru ca român eşti: de veste şi de poveste cu arome şi culori de dragoste, deşi nimic nu este dat pentru todeauna: cafeaua neglijată se răceşte, fumul de țigară se risipeşte, omul în lacrimi, ca o lumânare încetul cu încetul se topeşte în culori de nelinişte înghițit de întuneric (de propria apocalipsă, moarte şi sfârşit de lume şi de ce a fost aşa cum a fost iubire şi sfârşit de culme, de nume despre cum s-a călit oțelul social-uman încetul, încetul aşa cum se face şi oțetul) şi timpul trece, dar de fapt nu timpul, ci omul trece, el într-o bună zi nu mai este, doar amintire şi de poveste. Radu Cosaşu îmi zicea cinstit: „ce se publică rămâne să mărturiseacă despre existența noastră”.
Fiecare mai avem să admitem că mai avem şi orbul găinii şi un orgoliu, când cineva ne laudă (ne umflăm, înfoiem, în pene). E asta: „mândrie şi orgoliu”? mândrie, pedeapsă sau răsplată a ceea ce am reuşit a fi, a realiza? (Ben foarte multe-s de cernut, făina având şi ea tehnologia, dichisul fabricației, când schimbi numele la grăunțe, că e cu impurități: tărâțe şi … (şi, chiar: ce gândim, vorbim sau scriem e o întreagă poveste-filozofie, nu-i aşa Ben Todică, neştiind, că unde dai şi unde crapă! Nu toți ne pot înghiți opinia, atitudinea, adevărul, spiritul de observație, opulența spirituală şi mai ales: lupta cu dragoste şi dor pentru starea de bine: pace şi pâine, pentru doină şi lumină).
De ce crezi că doamna Buşulenga s-a călugărit, Pavele?
Noi trăim pentru a simţi darurile oferite de Dumnezeu.Toţi cei din faţa noastră au acelaşi drept. Vezi. Într-o zi, toţi vor muri, iar noi, tu şi eu vom rămâne cu trăirile şi experienţele noastre. Sunt darurile Domnului care ne vor călăuzi în eternitate. Nu ştim unde vor merge ei şi nu ştiu unde vei merge tu. Important este cum ne-am plămădit sufletul. De asta sunt aici, de asta eşti aici, de asta suntem toţi aici. Tot ce facem, facem pentru noi, iar reacţiile celor din jur sunt drepte. Sunt trepte de împlinire, ardere, trăire. EMINESCU a fost mult mai sărac decât noi pe pământ, însă versurile lui ne arată cât de bogat a intrat în ETERNITATE. Măreţia şi strălucirea lucrărilor sale l-au catapultat între stele, iar majoritatea care nu au înţeles, completează şi azi plajele lumii. Un domn poet mi-a spus că recit frumos, însă, dacă vreau să vin în România să recit, va trebui să i-au lecţii ca să-mi corectez dicţia. Pentru mine, asta a sunat ca şi cum Kodak i-ar fi recomandat lui Van Gogh să facă punctele mai fine pe pânză ca să se vadă imaginea clară ca a lor. Viaţa ne-a fost dăruită nouă, dragă Pavele, şi trebuie s-o atingem noi cu mâna noastră. Mâna ta e unică!
Eva a mâncat din fructul vieţii, fructul interzis, a muşcat din măr şi i-a dat şi lui Adam. Şi scrie în Geneză că, dacă ei vor muşca din fructul oprit vor devin ca şi noi, inteligenţi şi, ca atare va trebui să vă primim lângă noi, ca egali. În concluzie a fost motivul extinderii conştiinţei pentru care Iehova, dumnezeul gelos care face parte din cultura dominantă a zis: ”Nu! Voi, nu aveţi voie să urcaţi la noi în ceruri!” Dar, oricum a fost târziu, pentru că Eva şi Adam deja muşcaseră din măr şi, acesta a fost motivul pentru ruperea simbiozei din Africa şi începutul păcătuinţei. Greu de înteles atunci şi, cu mult mai greu astăzi, când limba noastră a evoluat complet într-o sălbatică direcţie, adică materialistă. Limba şi vocabularul nostru de azi e cu mult mai diferit decât cel de atunci. Ea poartă în ea mii de ani de orgoliu imperial, egocentric, materialist, care o face incapabilă să mai dialogheze cu plantele, cu natura şi vieţuitoarele ei, un dialog simbiotic şi spiritual. Ei posedau o limbă mai dotată, cu o putere mai mare de pătrundere a adevărului transcendent, decât cea de azi. Aborigenul australian îi spune englezului: „Nu te simţi privit în pădure”? unde erau singuri. Reînvierea arhaică este o invitaţie istorică făcută umanităţii, cu intenţia de a se redescoperi omul ca fiu al lui Dumnezeu, ca să se ajute să nu mai umble aiurea prin sălbăticie, să abandoneze hoinăreala prin deşert în căutare apei şi să se reîntoarcă la arhaic, la purificare şi la analiza raţională, logică a destinului său. Umanitatea se adânceşte în materie ca într-un pact faustian, în loc să intre în simbioză cu natură.
Şi încă un punct, frate Pavele,
Limba este fascinantă, pentru că trăim într-o lume a cuvintelor, o lume a cuvântului: „La început a fost cuvântul”! deci Dumnezeu este cuvântul. Cuvântul este Dumnezeul nostru. La recitarea poeziei ”Imaginea din oglindă” de pe You Tube ai făcut următorul comentariu: ”În noi este enormitatea de a fi, enormitatea de a exista nemărginit într-acel mai iubit către care tinde omul ca măsură a lucrurilor, tinde-n timp omul şi se îndreaptă ca sens dându-şi sens pentru a-şi apropia infinitul de obiect cu verb predicat şi subiect având respect de ceea ce este sau credem a fi perfect: rost, folos, prin ce fiinţa e iubire şi sus pe cer e o stea, şi tu eşti acel caracter, după care magii îşi au drumul către ceea ce-i drept la fericire cu paşi sfinţi, paşii cu care omul e potrivit la locul potivit şi în timp potrivit, şi eşti om prin ceea ce şi tu asemeni părinţilor domoleşti furtuna căutându-ţi sensul în ceea ce eşti: lucru bine făcut în esenţa şi în excelenţa social-umană a vieţii pentru a trasa un drum al tău propriu cu roadă divină, preaplină de poezie, poezie pe care o înţelege Ben Todică ca nimeni altul dându-i glas şi suflet prin recitarea sa plină de o nobleţă.” Pavel Rătundeanu-Ferghete
Deci, fără cuvânt, nu putem explica şi face înţeles efectul simţirii. Cuvântul este în centrul acestui proces de înţelegere al iubirii. Efectul declaraţiei este cel mai interesant ”drog” produs în noi, din experienţă îţi spun; când îl consumi, efectul apare doar pentru câteva sute de secunde şi, în acel loc în care te poartă sunt numeroase entităţi care produc sunete, luminiţe care, vizibil se topesc precum aburii în faţa ta. Cu alte cuvinte: Limba are potenţialul de a fi văzută mai eficient decât a fi auzită. Noi suntem, de fapt limba şi ea evoluează, iar ceea ce noi numim cultură nu e nimic altceva decât un şoc, o undă de şoc, care lasă în urmă capacitatea cuvântului de a construi. Nu poţi inventa nimic fără limbă. Nu poţi spune nimic fără limbă, nu poţi întreprinde nimic fără limbă, fără cuvinte. Limba e un set de comenzi care prin conecţiuni sintactice devine, prin cuvinte, un catalizator al procesului creativ, care accelerează procesul de construire prin cuvinte fără a le epuiza, a le consuma vreodată.
Adevărul spus cu sinceritate clarifică gândirea, dă confidenţă, responsabilitate şi măreşte conştiinţa. Gândirea liniară şi minciuna politicienilor şi, apoi preluată de mass-media este sinuciere culturală. Un stil greşit.
În comunicarea eficientă, toţi trebuie să avem aceeaşi capacitate de cuvinte sau cel puţin aproximativă, altcum nu ne vom înţelege şi asta se întâmplă azi, când sistemul de educaţie este condus spre ruină, este sărăcit, devalorizat, degradat. Trăim într-o cultură, în care gândirea este construită din orgolii. Asta e fapt!
În concluzie, raiul e la ţară, trăind în armonie cu pământul, plantele şi animalele. Toată viaţa ne căutăm, încercăm să ne întregim. Este fundamental pentru destinul nostru pe pământ, pentru a ne defini şi împlini ca specie umană, ca fii ai Tatălui şi pentru a prelua comanda acestui vas, numit civilizaţie, care se scufundă şi a-l aduce înapoi pe linia de plutire şi a-l împământeni pe tărâmul de unde am plecat. Scrie !
Cu drag,
Ben

Lasă un răspuns