«

»

Titi Nechita – Și totuși, marea!

Când cerul răsfiră puzderii de stele
Mă umpli de dor, tu, mare albastră!
Sub valuri tu pui ale mele castele,
Gândul aleargă prin noaptea-ți măiastră.

Te frămânți ca un vis, zvâcnind în artere
Atunci când te-nvolburi sub aripi de vânt
Și scoți din adâncuri noian de mistere!
Tu parcă te rupi de întregul pământ!

Înlănțui și frângi în adânca-ți tăcere
Țărmuri desprinse din margini de noapte,
Imagini tăcute și fără repere…
În urmă rămân crâmpeie de șoapte.

Tu sorbi răzvrătirea luminii din soare
Ca pe-o licoare din epoci mondene.
În brațele tale ți-ai pus balansoare
Și cânți uneori cu glas de sirene.

Sub norii răpuși de nuanțe rebele
Se deschid hăuri spre alte abisuri.
Pe un mal de nisip stau alte castele,
Și lângă ele, o mare de visuri!

Lasă un răspuns