«

»

George Petrovai – Spre nemurire muritorii cată…

Motto:
În om murirea coexistă
cu-ndivinata nemurire,
ca după moarte s-aibă parte
de-a vieții dreaptă cumpănire.

Întreaga dramă existențială a omului se derulează în trei mari acte, fiecare dintre ele cu întrebările specifice (întrebări rămase fără răspunsuri logic acceptabile, cu toate că sunt de-o vârstă cu omenirea rațională):
1)Nașterea sau apariția existentului, implicit a vieții, cu sâcâitoarea și, aparent, interminabila dispută dintre creaționism și evoluționism este primul act al dramei. Cu următoarele trei precizări, adevărate pietre de moară, pe care și cu alte ocazii (vezi recentul articol Că este sau nu este omul de acord, Dumnezeu există la modul absolut!) le-am atârnat de gâtul evoluționismului:
a)În urmă cu mai bine de un secol, chimistul și biologul francez Louis Pasteur a dovedit experimental că „viața nu poate să provină decât din viața preexistentă” și de-atunci, cu toate eforturile depuse de adversari, nimeni n-a putut să demonstreze că lucrurile stau altminteri.
b)Înșiși evoluționiștii admit că șansa de formare din întâmplare a unei molecule proteice în „supa organică” este de unu la 10 ridicat la puterea 113 (1 urmat de 114 zerouri). Adică ceva cu totul și cu totul neglijabil, matematicienii admițând că poate fi considerat „niciodată realizabil” orice eveniment cu șansa de unu la 10 ridicat la puterea 50 (1 urmat de 51 de zerouri). Unde mai punem faptul că pentru buna funcționare a celulei vii sunt necesare circa 2000 de proteine, că fiecare celulă este în sine o lume (numără până la 200.000 de miliarde de molecule) și că instrucțiunile înscrise în ADN-ul unei singure celule ar putea umple o mie de volume, cu 600 de pagini fiecare!
În paranteză fie spus, organismul nostru conține peste 100.000 de miliarde de celule, fiecare dintre ele funcționând aidoma unui oraș fortificat (ordinea este asigurată de un „guvern central genetic”), viața noastră și a tuturor formelor viului fiind rezultatul fenomenalei colaborări dintre ele în cadrul organelor și sistemelor care alcătuiesc entitatea.
c)Deoarece formele de viață se reproduc numai potrivit speciei lor (mutațiile sau variațiile în jurul unei medii nu sunt decât varietăți în interiorul speciei, nicidecum transformări în altă specie) și deoarece formele de viață foarte complexe apar brusc și pe deplin dezvoltate, iar între familiile biologice nu s-au descoperit verigi intermediare, toate acestea ne obligă să respingem ca nefondată teoria oamenilor-maimuțe. Da, căci aidoma tuturor speciilor, oamenii s-au reprodus și continuă să se reproducă numai în cadrul și potrivit speciei din care fac parte, oricît de largă ar fi paleta varietății lor naturale (forma craniului, înălțimea, culoarea etc.). Spun „varietăți naturale” pentru a le deosebi de „varietățile artificiale”, acele monstruoase creații ale ingineriei genetice, care – prin nechibzuința preaștiințificilor ce-și vâră nasul unde nu le fierbe oala – pot fi o serioasă problemă pentru întreaga specie umană.
2)Al doilea act al dramei omenești îl reprezintă existența propriu-zisă (viața conștientă de finitudinea ei), dimpreună cu toate acele întrebări despre lume, societate și gândire, care – funcție de instrumentele utilizate (observație, experiment, raționament), de scopul urmărit și de răspunsurile oferite – se constituie în marile compartimente ale activității umane: religie, filosofie, știință, artă.
Evident, este actul cel mai întins și, totodată, cel mai consistent al omenirii la capitolul realizări teoretice și practice. Da, căci conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, direct sau indirect, tot omul (până și truditorul cu brațele) are ca scop „nemurirea” aparențială încă de-aici, din timpul rău și bolnav în care urmașii lui Adam au fost pedepsiți de Dumnezeu să-și târâie zilele îmbibate cu suferință, iluzii și speranțe: cei mai mulți aspiră la nemurire prin intermediul familiilor (forma cea mai veche, cea mai simplă, dar și cea mai mitologic-imprecisă de neuitare a înaintașilor consângeni pe cale orală sau cu ajutorul documentelor), unii prin fapte și ziceri memorabile (înainte martirii și eroii, astăzi vedetele și campionii), iar alții (geniali reformatori, gânditori, artiști și cercetători) dobândindu-și cu vârf și îndesat dreptul la nemurire în memoria colectivă a omenirii.
3)În sfârșit, cel de-al treilea act al dramei omului îl constituie moartea. Cum spuneam, omul are conștiința sfârșitului său („Toți oamenii sunt muritori”, „Nașterea nu este obligatorie, însă-i musai a muri”, „C-o moarte toți suntem datori” etc.), fapt esențial care-l deosebește de toate celelalte viețuitoare și-i înalță viața la rangul de existență.
Dar oricât ar fi el de înțelept și, ca atare, de pregătit pentru moarte („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, ne spune Eminescu), totuși, din pricina acelei instinctive cramponări de viață, ce taina viului îngroașă, nu-i cu putință să nu simtă fiori când ceasul din urmă se apropie. Poate că au dreptate cei care susțin că adevăratul motiv al groazei omului nu-l reprezintă sfârșitul său fizic, ci nepătrunsa veșnicie ce urmează pentru esența lui spirituală…
De unde necontenitele exerciții de imaginație, cu conținut mitologico-religios și filosofic privind începuturile lumii, infinitatea existenței, misterul de nepătruns al vieții și moartea, toate constituindu-se în însăși coloana vertebrală a culturii universale. Foamea permanentă a anticilor de nemurire, i-a îndemnat să-și populeze mitologiile cu zei, ființe supranaturale, zămislite de imaginație după chipul omului și, de regulă, dăruite cu toate slăbiciunile lui (invidii, răzbunări, adultere etc.), dar – așa cum se cuvine în chestiuni de acest gen – înzestrate cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
De subliniat că nu toți zeii popoarelor antice locuiau în ceruri, adică dincolo de înrobitoarele coordonate spațio-temporale impuse omului și întregii vieți de pe pământ (bunăoară, muntele Olimp era lăcașul lui Zeus și al anturajului său zeiesc, excepție făcând Hades cu ai lui, care – aidoma egipteanului Osiris – era stăpânul lumii subpământene), după cum nu toți erau atotputernici și atotștiutori. Cel mai concludent exemplu în acest sens ni-l oferă atât miturile babiloniene și egiptene, unde zeii se nasc într-un univers deja existent, cât și mitologia indiană. Aceasta din urmă în mod deosebit, deoarece în Cântecul creației, poem compus în sanscrită în urmă cu mai bine de 3000 de ani și care face parte din cartea sacră intitulată Rig-Veda, poetul nu numai că este de-a binelea copleșit de nepătrunsul creației („Cine știe să spună de unde au apărut toate lucrurile și cum a avut loc procesul creării?”), dar pune la îndoială până și faptul că numeroșii zei indieni, ei înșiși „mai tineri decât creația”, ar putea ști cum s-a desfășurat respectivul proces cosmic.
Nu la fel stau lucrurile în Biblie, unde grandoarea evenimentului este redată simplu și sugestiv în Genesa 1/1: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”. Vasăzică, nespus de simplu și firesc pentru o Ființă absolut perfectă (atotputernică, atotștiutoare și atotiubitoare), dovadă limpede că Biblia a fost scrisă de oameni inspirați de Atoatefăcător. Or, ne avertizează mărturisitorul Petre Țuțea în una din nemuritoarele lui spuse, „calea omului trebuie să se retragă din fața căii Domnului”, care cunoaște două forme: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)…
Puțin mai încolo (Genesa 2/7), avem următoarea relatare: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Prima parte a acestui verset de-o profunzime amețitoare (in nuce el cuprinde aproape toată filosofia și știința omenească), ne face cunoscut că omul a fost plămădit din lut sau țărâna pământului. Știința nu numai că nu infirmă, dar chiar vine cu două probe ce susțin spectaculos că lucrurile stau în acest chip:
a)Aidoma planetei (30% uscat și restul apă), proporția substanțelor solide din corpul uman este 30%, restul revenind lichidelor;
b)În proporție mai mai mare sau mai mică, organismul nostru conține absolut toate mineralele descoperite până în prezent și, desigur, cele care urmează să fie descoperite. Cu completarea că orice abatere în plus sau în minus de la optimul stabilit de Ziditor la facere, generează grave afecțiuni. De pildă, excesul de sare de bucătărie (NaCl) generează boli cardiace, iar lipsa de sare idiotizează.
Adaug la cele de mai sus strânsa și rodnica legătură dintre țărână, țăran și țară (mai puțin în nevrednica perioadă postdecembristă): țărână→țarină→țăran→țară. Dar, mă rog, ce reprezintă 27 de ani în comparație cu miile de ani cât țăranii au constituit talpa țării și, vorba lui P. Țuțea, statul român s-a sprijinit pe cioarecii lor?
Nota 1: L-am întrebat cândva pe un faimos medic stomatolog din zonă cărui fapt se datorează multiplele probleme pe care le au toți oamenii cu dinții. Mi-a răspuns: „Aș fi laureat al Premiului Nobel dacă aș ști! În orice caz, cu mult mai vinovate decât zahărul sunt carențele de anumite minerale. Dar care anume?”…
Partea a doua a versetului ne spune că omul s-a făcut suflet viu după ce Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viață”. Aceasta este prima mențiune biblică despre suflet, al cărui corespondent în ebraică este néphesh, iar în greacă psykhés. Moise a folosit cuvântul néphesh cu sensul de „ceea ce respiră”, dar fără a separa sufletul de corp sau persoană. Nemurirea sufletului a fost consacrată pentru totdeauna în filosofie de către Platon (dialogul Phaidon), care la rândul lui a fost influențat de cultele mistice ale antichității (preoții babilonieni, de pildă, abordaseră cu toată seriozitatea problema nemuririi) și de metempsihoza indiană. După cuceririle lui Alexandru Macedon, iudaismul a început să asimileze concepte grecești. Și astfel, distincția grecească între suflet (psykhés) și spirit (pneúmatos) se concretizează și în ebraică: néphesh pentru suflet, ruach pentru spirit.
Nota 2: Desigur, în limba română mai avem conceptul duh pentru suflet. Atâta doar că termenii duh și spirit, ambii cu sensul de suflet, au ajuns motiv de aprige și nesfârșite dispute între ortodocși și catolici.
Nota 3: După retragerea efectivă de către Creator a nemuririi primei perechi umane, consecință care a apăsat, apasă și va continua să apese extrem de dureros pe umerii tuturor generațiilor până la Marea Judecată, a mai fost tentativa la un înalt nivel artistic a lui Eminescu de trecere a Luceafărului de la condiția de nemuritor la cea de muritor. De data asta Demiurgul s-a opus…

Sighetu Marmației George PETROVAI
29 aug. 2017

Lasă un răspuns