«

»

Adina Dumitrescu – poesis

Adina Dumitrescu

Poartă închisă

Între chiciura aşezată în
dimineţile primăverii şi
tufa de merişor, purpură
aruncată pe frunze verzi ruginii,
printre coroanele pomilor
purtând tăieturile primăverii,
poarta mea e pe jumătate deschisă.
O deschid larg, intri cu ochii
închişi, închis în tine, ocupând
spaţiul golit dinspre inimă.
Îţi faci loc pătrunzând de
acolo prin fiecare capilar
până aproape să ţi se vadă prin
pori, laba piciorului. O tragi
după tine-napoi, eu ştiu că trebuie
să fac ceva, da, trebuie să încui
poarta. Celule se-mpletesc
printr-o osmoză ciudată.
Fie răspund amândouă
deodată răcorii de afară, fie
una prin alta, apoi tac.
Aici e linişte şi e cald, nu se pun
întrebări, nu se aşteaptă
răspunsuri, nici n-ar avea
cine pe cine întreba, sau cine
de la cine să aştepte transmise
noi gânduri. Sunt aidoma întrebări
şi răspunsuri. Aliajul e devenit
combinaţie veche, patinată, nebăgată
în seamă, e scama unei singure
fibre ascunse. Închidem apoi ferestre.
Prea mult timp am privit
unul prin celălalt, acum n-avem
nevoie de oglindire. Cu ochii
închişi, ştim, că atât şi aici
ne e locul.Ce linişte-n jur,
câtă iubire am strâns fiecare
din virtuala alinare, că o imagine,
o vorbă, un cânt şi o rugă,
nu-şi mai au rostul. Să fugă!

Duminică 20 martie 2016

Zborul petalei

Ieşit, zburat, risipit, gândul meu
nu-şi recunoştea duna,
clepsidra vechilor timpuri,
curgerea, aşezarea şi
pierderea ori risipirea.
Unde odată martie îmbrăca
mantie caldă, din locul acela
însorit, simţeam răcoare, florile
gheţii îmi aşteptau mugurii
anemonelor albe de ceară,
să se-ntrupeze boltă stelară.
Îmi săpau grăunţele nisipului
pământul, s-o facă pală
coborâtoare, gând, când o flacără
mă întoarse, mă întrupă fir verde
de iarbă, petală înflorind, veşnicind…
Bună dimineaţa, jar, fruct pârguit!

23 iulie 2017

Singurătatea cerbului

Neastâmpăr de ied iese dintr-o ciută cuminte! Aici ar trebui spuse
cuvinte despre văi, despre pădurea molidului dn afiniş, despre
văiugi căptuşite cu cetini uscate şi primele colţuri tăioase din
roci urcătoare de munte unde-i hârjoană cu ciutele fete, buchete
de glezne mişcătoare spasmodic de joc şi urcuş. Din petala anemonei
nimerită-i pe frunte, iedului îi apăruse o pată ce se tot întindea, devenită
cu voie sau fără de voie stea. Iedul crescuse, îl înlocuise un cerb
făr-de pereche, îşi luă locul de frunte printre ciute şi iubea. Tot ce-i
părea mai drăgălaş erau botul cu nările fremătând amuşinând alba stea,
gleznele fine pe copite botine, ascunjişul din rugii de mur, iarba
ochiului de silur, apa, valea. Verdele patului ferigilor de umbră i-au dat cerbului
o a doua stea, ascunsă, prinsă din mersul pârâului, din oglinda piscului în
ochiul apei de munte, din cunoaşterea în zbaterea vieţii. A lui se putea
complica deseori, dar din imbolduri înfiorate făcute carte, el şi-amintea extrăgând
ce-i trebuia, esenţa iubirii, dar şi mândria că până şi ciocârlia înaltului
îi dă din cântat cerbului, cel mai frumos tril. Niciodată umil, de neîntors,
ţinea-n inima deschisă tot ce-i fân proaspăt cosit, tot ce-i rece izvor,
înaintând, neprinzâd de veste că din haita de lupi, unii se mândreau
cu ciute avute, dejghinate, mâncate, că treptat blana de lup o-nlocui
pe cea de ciută sau oaie, că se taie pădurea cu luminişurile unde se
mângâiau unii pe alţii oamenii, vorbind. Sau iubind. Un val înegrit
de-nsingurare străbătea muntele, plângeau icoanele cu mir, se-ntindea
însingurarea, frica, lumea se schimba. Din cer se vedea, se răspundea
prin secetă, furtună, maluri răsturnate. O nouă rană împărţea oameni,
ciosvârte de căprioare, invidii, orgolii, nu avea cine pune sigilii pe noile
legi ale firii, radarul natural era în alertă, tot ce se mai putea salva venea
din lipirea mâinilor şi creşterea inimilor, strângerea rândurilor. Cerbul urca
spre ţancul lui, fredona marşul biruitor interior, îşi mai întreba mama, ciuta
cum e, cît de mare, de frumos şi de înţelept. Ea-i răspundea ca unui zeu,
ce dorea. O singură dată, ieşită cu greu din capcana pădurii, cu dâre sângerii
lăsate pe pietre, aştepta să-i fie pansată rana. Avea nările uscate, blăniţa cu
fire lipite şi înainte de-ai aduce lui omagiul, se sacrifică vorbind despre ea,
ascultându-se. „Dacă fiul meu este un Prometeu, va scăpa împeună cu focul,
de vultur. Din spatele fiecărui ţanc va ieşi un Hercules, un buchet de maci sau
o harpă mânuită de-o fată. De voi fi eu centaurul Chiron vrerea
îmi va fi sublimată, nici de voi fi vindecată nu-i voi mai repeta osanaua, dar cum
dorinţa Domnului e bună şi mare, lumina din spatele stelei din frunte îl va lumina,
îl va apropia de orice boare, suflare sau oftat. N-oi mai fi pe stei, voi fi doar gând,
el va fi mai vestit, creator mai curat, dar atunci de abia va deveni, bărbat, iar rolul
meu terminat. Geme pădurea, muntele, valea, se zbate râul, se desface-n pâraie, se
strâng stropi ca de rouă, iar noaptea, pe lună nouă, cerbul nostru învaţă să se
dăruiască aproapelui, înstelându-se…
28 iunie 2017

Inima mi-am lăsat

inima mi-am lăsat
la Podragu după
o noapte singură
în faţa imaginii
ce mută tremura
odată cu mine,
vise mi-am înecat
în lacrimile lacului
de munte sub stei
unde trei capre negre-au
scurmat din copite
după ea să mi-o dea,
mă uitam cum
urma-şi pierdea
înfiată zefirului
ce muntele cobora
încercând să lipească
pleoapa şi locul gol
ce-mi tremura,
dormi mi-a spus
nu-ţi e de-ajuns că am
luat-o să o prind la rever
şi-ntorc drumul spre
tine pe creastă
s-o aştern drept sub
talpa aceleia ce-n urcuş
nu te-a last şi-a aşteptat?

18 august 2017

Lasă un răspuns