«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina Lucia Mihalca

Va veni o zi…

Va veni o zi când toate cuvintele
se vor întoarce uimite
din depărtările trecutului,
chiar dacă nu şi-au găsit destinatarul.

Va veni o zi când toate cuvintele,
tăcute, dezgolite, desprinse şi înălţate,
se vor întoarce risipite
în paginile albe ale clipelor noastre,
printre amintirile vii,
cu primul şi ultimul cuvânt,
şirag de mătănii în cerul oglinzii
din care şi-au luat zborul.

Retrase în singurătate, rostite sau nerostite,
continuă să respire, continuă să palpite,
pe cerul nopţii tale.

Va veni o zi, o altă uluitoare zi, când fără cuvinte,
apă şi foc, sămânţă şi spirit, origine a lumilor,
o nouă poveste tulburătoare
de culoarea timpului
va răsări în cerc şi lumină,
din templul sărutului,
dincolo de fiecare poveste,
acolo unde încep
aurorele boreale ale sufletului,
într-un prezent continuu,
la temelia timpului,
o poveste de iubire
imposibil de trăit,
imposibil de oprit,
imposibil de definit,
imposibil de frumoasă,
imposibil de a merge mai departe.

Undeva şi Aici

Ninge, ninge şi ninge…
E linişte-n miezul adânc de noapte,
pe drumul albit de zăpezi
picură argintul lunii
între dorinţe şi gânduri.

E lună şi noapte!
În mijlocul acestei cărări
căutate între oglinzi,
undeva departe, năvalnic izvor,
o tainică chemare palpită,
o flacără dansează sub cerul liber,
o şoaptă moarată, un cântec fierbinte.
Ca-ntr-un câmp cu flori
despleteşti emoţii cu parfum de noi,
timp şi lumină, lumină şi timp – iubire,
sublima clipă, un joc al sufletelor
cât timp trăiesc, cât timp iubesc.

Ninge, ninge şi ninge…
Un înger ne-aşteaptă,
picioarele ţi se-afundă-n zăpadă,
urci dealuri şi munţi,
atingi ceruri şi lumi, te privesc
şi-agăţ cu uimire clipa de pleoapă.
Acolo, la orizont, te văd, aşteptându-mă.

E lună şi noapte!
Scăldaţi de lumina stelelor
am învăţat
să privim în doi roua de pe flori,
trăiri calde, ţesături de vise, speranţe, idei.

Ninge, ninge şi ninge…
Poemul scris în inimile noastre
sparge întunericul atârnat,
păsări de foc împletesc zborul inimilor,
vibrând cu-ntreg univers
ca-ntr-un botez al sufletului
în apa divin revărsată asupra noastră.

E lună şi noapte!
Călători între veghe şi vis,
nedesprinşi de cer,
uniţi în glob de lumină,
atât timp cât trăim, atât timp cât iubim,
ne vom întâlni şi asta se va numi: „Undeva şi Aici”.

Un vals de dincolo de timp

Împletit din fire de dorinţă şi chin,
cu dorul nedefinit, tulburător,
închis în cristalul din abisurile tale,
abis al cerului, abis al adâncului,
abis al dorinţei, abis al gândului,
abis al visului, abis al durerii,
istovit rabzi totul,
ierţi totul, uiţi totul,
o aştepţi, o chemi, o strigi
la hotarul visului.

Un vals de dincolo de timp
în timpul ăsta nou
îţi mai doreşti.

Iubirea vine când vrea ea
cu-al ei sărut divin,
trece pe sub bolta visului,
cu o aură zeiască
radiază
lumina în recunoaştere,
cu o nebunie frenetică, dezlănţuită
se ridică, se-ntinde
şi creşte ramură cu ramură,
mugur de mugur,
floare de floare,
frunză de frunză,
din trunchiul
desprins cândva
de rădăcină,
trecând de pragul spaimei,
pătrunde-n realitatea asta,
unind moartea cu viaţa,
redând naşterea, o nouă naştere.
Nu o cauţi, o aştepţi, doar!

Zefirul îţi risipeşte distanţa,
copacii tac, nu mai foşnesc,
nisipul îţi exfoliază fiecare strat,
norii nu mai plutesc
pe cerul ochiului pudic.
Zi şi noapte, noapte şi zi,
trecutul uimeşte paşii prezentului
pe drumul de început,
pe drumul unui nou început.

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor!
Ascultă, ascultă ecoul
din templul necuprinsului timp!
Apele spală frânturi de cuvinte,
râul năvalnic ne şopteşte
cântecul omului,
cântecul universului.
Priveşte în liniile din palma ta,
în liniile destinului scăldat
în lumina blândă
a soarelui de toamnă!

La ceas de seară, luna se-ascunde între stele,
un nor cu petale
plouă peste noi cu flori,
un mir ceresc ne-a uns destinul.
Faţă în faţă, privindu-ne paradisul
– scânteie celestă,
zâmbetul ne însoţeşte,
recunoscându-şi lumina.

În ochii tăi se pierde verde marea,
în ochii mei persistă noaptea în adâncuri,
în glasul tău
simt dulce răsăritul,
în părul meu se-ngână orice asfinţit.

O rază de lumină, plutind peste abis,
ca trena dimineţii,
cu-a ei suflare
ne poartă veşnicia,
un abandon deplin, total,
vas al creaţiei
în sinele devenirii,
unindu-ne în sfera desăvârşirii.

9 noiembrie 2016

Un semn înflorit

Clipele se desprind tainic din orbita acestei primăveri.
Pe treptele luminii, prin ochiul magic,
fără început şi fără sfârşit,
cerul se deschide.
Sub icoanele anotimpurilor,
moirele torc
timpul discului solar.

Mai departe de orice barieră, mai aproape de soare,
în răsucirea tăcerii o strigi.
Distanţa dintre voi prin tine respiră
– timpul iubirii, unicul timp
prin care toate pătrund,
zâmbetul ei
pluteşte în privirea ta.
Te-a învăţat să treci peste tot,
ca un ram legănat de o briză.

Cu dorinţă străbaţi lumile.
Oglindit în spatele îngerilor,
gândul coboară în sacrul inimii,
în urmă, totul se risipeşte.

Cu mâinile o atingi uşor.
Lângă o apă curgătoare,
cu ea alături,
ai păşit într-o altă viaţă…
Prin porii tăi, miracol al vieţii,
ceva din inima ei a răsărit în a ta.

1 comment

  1. Poezie~Proză

    Frumoase poezii!

Lasă un răspuns