«

»

Petruş Andrei: Spovedanie

PETRUS

Marele mister al copilăriei mi s-a relevat prin câteva întâmplări năprasnice cărora le-am supravieţuit şi care m-au convins că există un Dumnezeu deasupra noastră. Nu mergeam încă la şcoală când, într-una din Duminici, împreună cu prietenul meu Costel Drăgoi din satul Bărc-Goşmani, comuna Români, ne jucam „de-a caii”: un băţ pe care îl călăream şi de care legam o aţă trecută pe lângă gât era bidiviul; în cealaltă mână aveam o vărguţă cu care îl îndemnam să meargă la pas, la trap sau la galop. Era după război, abia aveam ce mânca, n-aveam bani de jucării. ( O poezie autobiografică deplânge tocmai această stare de lucruri: „Am crescut după război /Fără fleacuri şi moţocuri /Că eram ca vai de noi /Însă inventivi la jocuri.” ) La fântâna lui Rusu, am adus caii la apă ; fiind desculţ mi-au alunecat amândouă picioarele deodată şi am căzut cu capul drept în fântână. Costel a fugit acasă la mine, cam la vreo două-trei sute de metri, şi, în gălăgia de acolo, că era petrecere la noi, a ţipat că s-a-necat Petrică. În vacarmul creat, numai tataia aluat-o la fugă înspre fântâna cu pricina.

Eu simt şi acum apa rece care mă trăgea la fund, spaima cu care încercam să mă agăţ de pietrele alunecoase, de care în cele din urmă am reuşit să mă prind cu mâinile şi, din piatră în piatră, să mă caţăr până la budăi. Apucându-mă, în disperare, cu amândouă mâinile de una din scânduri, aceasta fiind putredă, s-a rupt şi am căzut din nou în fântână, de data asta cu picioarele înainte. Am reuşit iarăşi să mă caţăr punând pe rând mâinile şi picioarele din piatră în piatră şi, murat ca un şoarece, mă îndreptam spre casă cu apa şiroind pe mine, când l-am văzut pe tataia venind în fugă. El m-a luat de mână şi, în loc de o bătaie zdravănă, m-a dojenit cu blândeţe dar cu un glas pe care nu i-l mai auzisem. M-a dus în casă şi, împreună cu mamaia, m-au dezbrăcat şi m-au pus cu faţa în jos la marginea patului cu o pătură făcută sul sub burtă, scoţând astfel aproape jumătate de căldare de apă din mine. Noaptea, pentru că dormeam între mamaia şi tataia, mă căţăram pe pereţi ţipând şi rupând ţoalele de „pichire” ţesute de biata mamaia, Dumnezeu s-o odihnească. Tataia mă apuca de picioare şi mă trăgea din nou sub plapumă să mă liniştească. A doua cumpănă am trăit-o în plină iarnă pe iazul de la Români, Aveam şi la Bărc un iaz unde, de voie de nevoie, am învăţat de mic să înot fiindcă flăcăii satului ne prindeau şi ne aruncau îmbrăcaţi în apă, după care săreau şi ne scoteau la mal. Aveam zece ani, eram în clasa a V-a, în 1956, fiindcă părinţii văzându-mă ager, m-au dat de şase ani la şcoală, să-mi ajung fraţii din urmă. Mergeam pe jos 14 km ( 7 dus, 7 întors) până la şcoala din Români, uneori singur, alteori cu câţiva colegi. Iarna, când apa era îngheţată bocnă, ne duceam pe iaz ca să ne tragem pe gheaţă. Aveam o geantă de piele, pe care mi-o dăduse fratele mai mare şi pe care o aruncam înainte făcându-mi apoi vânt după ea. Într-una din dimineţi, geanta a luat, din cauza cataramei, un viraj neaşteptat şi m-am trezit cu ea lângă stuf, acolo unde gheaţa era mai subţire, dar eu nu ştiam asta. Mi-am luat viteză şi, ajungând lângă ea şi împingând-o, am văzut dintr-odată, cu groază, că mă scufund, până la genunchi cât ai clipi, apoi în întregime. Speriat de moarte, mă apucam cu mâinile de sloiurile care se îndoiau şi se rupeau iar eu mă agăţam în continuare şi le băgam sub mine. Hainele se făcuseră de plumb iar curentul încerca să mă tragă sub gheaţă. Copiii care mă văzuseră s-au oprit şi ei speriaţi neştiind cum să mă ajute. Norocul meu că n-a venit niciunul lângă mine. Zbătându-mă, cu ultimele puteri, ca şi în fântână, am izbutit să mă îndepărtez puţin de stuf şi,zgâriind cu unghiile gheaţa, am reuşit să mă agăţ de viaţă. După ce m-am ridicat în picioare, am recuperat geanta şi m-am îndreptat spre mal, vânăt de frig şi cu apa şiroind pe mine. Al doilea noroc a fost întruchipat în persoana unui ţăran pe nume Dumbravă, care avea casa peste drum de iaz, şi care, văzându-mă şi auzind ţipetele, tocmai se pregătea să-mi dea ajutor,cum a şi făcut până la urmă. M-a dus repede în casă şi, împreună cu baba sa, m-au dezbrăcat în pielea goală în ciuda protestelor mele, m-au buşumat ca pe cai cu nişte bucăţi de suman, mi-au pus hainele la uscat pe sobă, m-au îmbrăcat cu ce au avut, m-au învelit şi mi-au dat să beau vin fiert cu piper şi scorţişoară. Când a venit tataia cu căruţa să mă ia acasă, din ogradă a auzit cum cântam cât mă ţinea gura. Nu m-a bătut nici atunci, deşi meritam.
Din aceste două întâmplări, dar şi din multe altele după aceea, mi-am dat seama că Dumnezeu există, că mă iubeşte şi că, de fiecare dată, când mi-a fost viaţa în primejdie, mi-a trimis îngerul păzitor să mă scape.
Aşa am ajuns să supravieţuiesc şi să devin ceea ce sunt.
Această „Rugăciune a inimii”, adresată Proniei cereşti, este una de mulţumire şi de slăvire a Bunului Dumnezeu pentru că nu m-a lăsat să mă înec în apa uitării.

Lasă un răspuns