«

»

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina Lucia Mihalca

Un popas în eternitate

Ascultă cântecul păsării în zbor, ascultă…
Vântul departe îi poartă trilurile,
redându-le clipei
intens trăite cât veșnicia.
Certitudine.
Claritate.
Născute din cântecul ciocârliei,
petale de tăcere
plutesc pe râul de cuvinte.

Metaforă penetrantă, o expirație divină coboară,
odihnindu-se în adâncuri,
pentru că, vezi tu,
orizontul profită de memorie,
păstrându-ți, în palme, șuvoiul de vise.

În liniștea nopții,
sub această paletă de lumini,
ca un flux inversat,
timpul ți-a aruncat o ancoră în vis.

Deschidere delicată, respirația ta,
contopită cu blândețea din aer, abia perceptibilă,
se împrăștie pe pielea mea,
lipindu-se,
ca un ecou în inimă.

La o margine de timp totul dispare,
asemeni unei eșarfe fluturate pe un peron.
Un popas
în eternitatea fără pauză.

Sub ochii tăi, gândul se oprește într-un curcubeu,
pe un cer senin.
Zâmbetul te însoțește în toate.
Aici, pretutindeni, acum… începi viața.

21 mai 2017

Un drum în noapte

Ai vrea să taci, aşezat lângă inima mea.
Îmi săruţi obrajii şi-n braţe mă strângi.
Un basm sunt trăirile noastre!
Ce forme, ce mişcare, ce dinamică!
O artă delicată, măsurând spaţiul,
suspendată, parcă,
într-un racursi temerar!
Poţi să iubeşti cu toată patima,
e dragoste curată, totală,
aşa te poţi elibera,
punctul acela în care devii liber.

De teamă-ţi era frică, de nimic altceva.
Ce e teama? Nu te-ai întrebat.
Da, energia învierii la o nouă viaţă!
Zi de zi, clipă de clipă,
cineva luptă pentru viaţă.
Tu nu te temi. Nu înţelegi, doar,
forma lumii în care trăim,
dar ştii că eşti şi vei fi iubire.
Nu trebuie s-o-nţelegi, ci s-o trăieşti.
Deschide palma
şi-aruncă-ţi teama în cerul noptii!
Simţi cum s-a risipit?
Noaptea îşi are vraja ei,
odata risipită,
de lumina stelelor se umple.
E cald, vântul adie usor,
în jurul nostru,
tu vezi covor de frunze,
eu mângâierea lor,
prin freamătul lor am mers,
un sunet aparte,
în valuri infinite, se schimbă.

– Ţi-aş spune mereu te iubesc
până mi-ai astupa gura cu buzele tale,
totul vorbeşte despre tine, frumoaso!
Te-ating uşor şi fluturii-mi spun
că doar prin iubire renaştem!
– îmi spui lângă pomi.
Îţi place să-i atingi,
mereu îţi transmit altceva.
Câte poveşti nu ştiu ei?!
Fiecare are o poveste. Matroşca.
În fiecare zi, o nouă poveste
scriem în povestea noastră.
Ce e povestea?
O altă poveste de o asculţi,
un drum, o călătorie,
un zbor, un pas, un vis într-un vis.

– Am bucuria să fiu cu tine-n noapte,
iar tu să-mi fii lumină,
trăirile tale întotdeauna mă-ncântă!
Minunate sunt imaginile
şi conexiunile noastre!
Gândim în distanţe, timpi,
puncte şi spaţiile dintre ele.
În simţiri splendide ţi-am scris viaţa.

Totul ţine de noi. Suntem începutul,
cuprinsul şi sfârşitul vieţii,
imaginea copilului cu castelul de nisip.
Ai totul în tine! ţi-am spus mereu.
– Da, totul, însă trebuie descoperit!
E timpul sa ne întoarcem din noapte?
– Da, e timpul! Ce frumos drum!

Tot ceea ce cauţi

Ploua şi erai îndrăgostit în toamna
care arăta mereu aceeaşi,
toamna în care mereu vă întâlniţi.
Timpul vă visează fericiţi,
păziţi de îngeri şi unicorni,
primind darul iubirii şi-al vieţii
un sentiment de pace totală vă cucerește.
– Am văzut cu ochii tăi, am simţit cu inima ta,
ceea ce căutam era, acolo, în mine,
voiam să le-ntâlnesc
şi uite aşa ai apărut – de unde nu ştiu -,
şi pentru că ai în tine
ceva ce nu te lasă să fii liniştită
sau care caută acel liman al liniştii depline.

Alerga năucită prin tine,
prin provocările visurilor tale,
trecutul şi viitorul curg circular,
se interpun, intersectându-se,
uneori schimbându-şi sensurile.

Există o lume reală şi inconsistentă,
dar şi una imaginară şi adevărată,
cunoaşterea are falii întinse.
Tot ceea ce cauţi e în tine.
– Suntem în acelaşi vis,
mereu mă aduci acolo unde sunt eu,
ai ceva de la mine, când te privesc
mă pierd în tine, în mine însumi
şi nu mai ştiu decât că te vreau,
în tine l-am simţit pe Dumnezeu.

Absenţa ei o resimţi acut,
cu trecerea timpului
tot mai puternic o percepi a ta,
în minte-ţi vin fragmente
din chipul ei transformat,
te miri când le rememorezi,
uneori avea până la identitate chipul tău,
ţi-ai adus aminte de-o zi superbă,
aţi mâncat la un restaurant
(astăzi închis, ca multe alte locuri
pe unde-aţi trecut),
o rază de lumină i-a traversat faţa,
nu i-ai spus nimic,
a zâmbit trist, visător.
Avea faţa ta din lumea feminină,
fragilă şi vulnerabilă ai simţit-o atunci,
se rupea de realitatea imediată,
era Ea din străfunduri,
o frumuseţe aparte,
fata pe care ai cunoscut-o cândva,
fata de care eşti iremediabil legat!

Fluxul timpului se împleteşte
cu paşii lăsaţi pe străzi, pe alei,
ţi-a plăcut glasul ei infantil, melodios,
te pierdeai cu privirea-n ochii ei,
erai fericit şi, culmea,
ţi-era dor de ea
şi când îi ţineai mâna-n mâna ta.
– Să nu mai uiţi,
te iubesc, jur pe buzele tale! – i-ai spus.

Ți-e dor…

Ți-e dor! Vârtejuri astrale.
Un câmp de flori.
Irișii răsăriti din pământ își întind petalele fragile,
vălurind printre frunzele verzi, rectilinii,
lujerii ridicați spre galbenul solar.
Te-ai nărui în ea, să poți să te aduni, apoi,
din colbul și amfora plină de iubire,
să redevii întremat
cu lacrimile dorului nestins.

Da, ți-e dor să-i simți, în palma ta,
obrazul de copil ce surâde a fericire,
ca un cauș al zâmbetului ei
din care
să-ți picuri în suflet
lumina cea voioasă a râsului ei!

Ah! Atâta dor! Te sfâșie, te înconvoaie
durerea neostoită a depărtării,
în ochii nesecați de iubire
lacrimi clocotesc.

Ți-e dor! Un strigăt mut din inimă
se propagă în valuri, valuri.
Pe un cer de cobalt, printre stele,
licurici și cetină dulce, plăcut mirositoare,
ca o dragoste învăluitoare,
cu toate dezlegările
iubirii pure, nemărginite.

Ah! Atâta dor!
Pe cerul tău neliniștit, aproape palpabil,
o confruntare violentă între galben, albastru, verde și roșu.
Amestec și opoziții, vibrații misterioase
de tonuri apropiate.
Luciri de umbre. Armonii tenebroase.
Alene, un râu șerpuiește printre maluri.
Apă și cer inundate de albastru,
ca niște becuri, stelele atârnă.
Reflexe orange tremură în ape,
ca un răspuns al inimii.

Ți-e dor!
În universul singular, o stea-speranță.
Împerechere a două culori complementare.
Sufletul ți-e agățat,
cu disperare, de visul iubit,
plutind, parcă, în verdele ierbii din jur.
Acolo, cu iubirea ei,
îți luminează negura existenței.

31.07.2017

Lasă un răspuns