«

»

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina Lucia Mihalca

Taina inimii

Printre iluziile din palma cerului
ne continuăm drumul.
Ca prin vis s-a stins acea muşcată albă-nflorită…

Cum este realitatea, îngerule?
– Nu aşa cum ne-o dorim, nu aşa cum este!
Dar lumea cum este?
– Nicicum, prin orice ne complicăm!
Doar iubirea nu se complică,
ea, pur şi simplu, curge,
fluviul acela de lumină care ne inundă.
– Se complică şi ea, în trepte vine,
ca să urci, te complici!
Acea parte regăsită în tine iubeşti în om?
– Iubesc ce el nu ştie despre el,
felia lui lipsă este în altă parte,
în noi rămâne veşnic un semicerc!
Taina lui, cheia spre tine!

Cine l-a creat şi de ce a creat,
cine l-a deschis şi de ce a deschis cercul?
De unde venim, cine suntem,
cui îi aparţinem, încotro ne-ndreptăm?
– Nu ştim de unde venim şi nici nu vom şti,
nu ştim cine suntem, dar purtăm un nume,
nu ştim cui aparţinem, dar aparţinem totuşi,
nu ştim unde ne-ndreptăm, deşi mereu ne trecem!

În umbra noastră, ascunse sunt porţiuni din noi
– constelaţii de trăiri din timpuri – .
Vino cu mine, iubirea mea
e cheia pentru poarta temniţei tale!
Vino cu mine, în zborul spre paradis,
împreună suntem o singură pereche de aripi!

Sunetul perfect

O lacrimă a cerului a picurat în noapte.
Tăcere şi iarăşi tăcere.
O stea a căzut
în vâltoarea adâncurilor.

În Noul Timp nu mai există niciun voal.
Din ciclul etern, în jocul secundar,
o graniţă relativă există,
cobori câteva trepte
şi vezi chipuri multiple.
Umbrele se cern ca prin sită,
întâlnirile sunt grele, ne leagă.
Cu aripi străvezii, suferinţa
şi teama s-au stins,
topindu-se,
ca zăpada
sub razele soarelui.
Spre zorii strălucitori
uitarea a fost îndepărtată,
aşa cum primăvara
departe şi-a scuturat florile.

Prin Templul Păcii creat,
respiraţia divină
curge
în corpurile de lumină.

Abandonaţi ritmului firesc al vieţii însăşi,
păşeşti în lumină, culorile par mai vii.
Asculţi murmurul stelelor.
Mişcare diafană,
prezentul este tot ceea ce este,
totu-i mai clar, totul accepţi, ierţi,
surâsul misterios sculptează un timp,
captând realitatea în oglindă.

Un timp al splendorii, amprentă a Sursei!
În om, Dumnezeu se relevă.
În puritatea inimii
iubirea din noi se trezeşte,
se revarsă cu graţie,
eliberându-ne.

Un sunet sacru, transfigurator,
limpede ca lacrima,
ne unifică
 SOL’A’VANA.
25 iulie 2016

Parte din mine

Tu eşti parte din universul meu,
tu eşti muzica mistică,
ce mă conduce
spre sufletul meu.
Ale mele sunt sentimentele,
ale mele trăirile poetice,
ale mele privirile,
ale mele înţelegerile
şi tot ce ating,
fiecare emoţie
din fiecare petală de floare,
din fiecare adiere,
din fiecare cântec,
din fiecare şoaptă,
din fiecare lacrimă.
Stelele au numele tău
inscripţionat
în cartea destinului meu,
copacii au oftat
şi râurile s-au desfăcut
odată cu
ţâşnirea primăverii din noi.

Tu, tu eşti Tot ce-mi doresc!

22 aprilie 2016

Oriunde, oricând, oricum

Sensibilitate nemărginită,
la tine şi cerul e altfel,
mă regăsesc în cutele cele adânci,
o altă haină mi-ai cusut,
lumină de speranţă într-o viaţă,
trezeşti tot ce mi-a lipsit,
dincolo de cuvinte,
fiecare trăire era nepătrunsă fizic,
un transfer uşor
dinspre suflet înspre suflet.
Era nevoia de tot, faţă în faţă cu noi.

– Unde erai? – te întreb.
În tot şi-n toate, în el şi-n altul,
gândul e-un joc, după cum mi-ai spus,
îi dăm sau nu putere, acum m-am eliberat,
se risipeşte, deschid ochii şi uite
intră lumina, gândul devine realitate.
Între agonie şi extaz
e doar simţirea, adierea undei,
suntem oriunde, oricând, oricum,
totul e-o căutare, cu tine am făcut paşi
prin locuri frumoase, cu tine am deschis zorile,
am numărat stelele timpurilor noastre,
m-ai învăţat să-mi spun pe nume,
ai fost mereu acolo prezentului,
un dor de ce-i în tine însuţi,
îl simţi cum te-atinge în locuri
pe care le-ai păstrat,
avem acel loc al nostru.

Un tumult e sufletul tău,
departe-şi poartă fiorii pe aripile clipei,
înălţimile, uneori, te-ameţesc, o sfâşiere,
o dorinţă mult mai puternică
decât ce poate să perceapă trupul.

Mă desfaci în mii şi mii de trăiri
şi-apoi mă reclădeşti în ordinea ta.
– Am eu o ordine anume?! – te-ntreb,
deschizând şi cerul, şi pământul lăuntric.
Da, perfecţiunea fiinţei
prin treptele zidite-n univers,
superbă fantezie în F minor
cu pauze ce trec,
una în alta, prin fiecare parte,
îndemnul irezistibil în mişcare!

Orbită de sărutul fluturelui

În liniştea nopţii, undeva, în surzină,
acordurile unui saxofon,
în cercuri de timp, adie briza vântului.

În lumina lunii,
şoapte murmurate la ureche,
atingeri sacre curg în faţa infinitului,
cu buzele continui drumul,
urci şi cobori,
conturezi teritorii, noi şi noi geografii,
arome relevate
de santal, salcâm şi iasomie,
în palme palpită,
calde, două rândunele cuibărite,
mângâieri delicate recunosc drumul visat.

Un cântec necunoscut, liniştitor,
comunicare reciprocă, o dăruire neîngrădită,
reflectări în oglinda ochilor strălucitori,
umbre, linii de trupuri
se împletesc în faldurile nopţii.
Prin fiecare senzaţie,
într-o sărbătoare a simţurilor,
surprinzătoare forme cucerite, pas cu pas.

Departe a rămas lumea,
doar noi şi bucuria nemaitrăită,
binecuvântate atingeri, dorinţe, suspine,
adânci vibraţii,
ritmuri mareice suspendate
în abandonul aceluiaşi sfârşit.

Prin forţa torentului, o singură respiraţie,
un val seismic,
fluide de fericire curg şuvoi.

Înlănţuiţi, trăim acelaşi vis visat,
în timp ce un fluture, la pervazul fereastrei,
cu aripile sale, delicat desfăcute,
cade în aşteptarea
celui mai scurt moment al naturii,
sărutul lacrimilor dulci de hoya, înflorite în noapte.

Omule drag

Cel mai simplu mod de a străbate un drum
nu are legătură
cu cel de alături sau cu mine,
nu are legătură
cu aşteptările unora, altora,
nu are legătură
cu lumea exterioară.

Fără prognoze de cer senin sau de furtună,
fără petale presărate,
fără popasuri ştiute din loc în loc,
fără nimic stabilit,
singur porneşti
cu zâmbetul pe buze.
Ce pierzi, ce câştigi?!
O nouă luptă
şi o poveste necunoscută.

Priveşte-ţi steaua pe cer! O vezi?
E destul de uşor s-o faci,
e destul de uşor
să porneşti
în călătoria dorită
chiar din acest moment.
Un vis, un gând,
un singur pas
şi, doar, încrederea în tine!

– Hai, omule drag, porneşte!
Semnul puterii e
cicatricea, abia închisă,
a rănilor din suflet.

5 noiembrie 2016
Omul şi Piatra…

Omul şi Piatra! Piatra şi Omul!
O dublă mişcare – înspre cer şi spre pământ!
Născut din Lumină,
Omul se-ntoarce-n Lumină.

Sub pulberea timpului, sensuri şi vise,
cândva, demult, o lume într-o piatră
– meteor, munte, floare,
sfinx, templu, piramidă,
far de lumină, turn de veghe,
armă, cetate, zid de-apărare,
coloană, columnă, obelisc,
stâlp, pod, treaptă, alee,
punte şi poartă,
fântână, casă, vatră,
moară, unealtă, masă şi scaun,
podoabe şi statui,
palat, mănăstire, catedrală,
hotar de trecere,
cruce şi-ntunecat mormânt.

Cu irizări sau mată, rece
sau din focul adâncurilor aruncată,
aspră sau netezită
de ape, de vânt, de furtună,
păstrează-n ea lacrimă, suspin,
amprente, nuanţe, culori,
straturi, inscripţii, hieroglife,
chipuri, urme de paşi
şi treceri
de copaci, de mări, de-animale.

Martor tăcut, căzut,
călcat, uitat, rostogolit,
fir de nisip
ce-n perle se depune,
scânteie aprinsă cu răbdare
şi, uneori,
pedeapsa zeilor
de-a fi etern purtată.

Culeasă, plânsă, aruncată,
mângâiată,
cioplită, şlefuită,
sculptată-n rugaciune,
piatra coboară din Cer,
lucrată de Om, apoi,
Pasărea Măiastră
se-nalţă-n Absolut.

Ochii tăi, ochii mei…

Ochii tăi, ochii mei, două fântâni
în care ne scufundăm
pentru-a ne regăsi pururea tineri.
– un echilibru delicat între viaţă
şi moarte, acest şuvoi de timp trăit împreună –
Gura ta, gura mea, furtuna prin care
trecem înlănţuiţi cu faţa umedă de lacrimi.
Să ascultăm interludiul dureros
între prima vrajă
şi-atingerea mâinilor noastre
prin ecoul îndepărtat al unui zâmbet!
În paginile cărţii păstrez, încă,
proaspete şi verzi, frunzele tale
culese în drum spre întâlnirea cu destinul.

– Lasă-mă să te sărut, iubito, profund!
Mă surprinzi, te simt ca un torent,
mult prea departe sunt
de belşugul binecuvântărilor tale.
– Sărută-mă, iubitule, intens vreau să te simt,
să lasăm să curgă iubirea, pornind în jurul lumii,
larg să desfacem aripa albastră peste liniştea apei!

– Te sărut, frumuseţe desăvârşită,
am primit corect trăirea ta sau a mea,
o simbioză această unire în plan divin,
un pas mai departe spre vara sufletului tău,
de neegalat în al meu spirit.
Te simt sau mă simt în tine, un vis îmi pare viaţa!
Arc peste pietre şi stânci,
semne şi culori curg înspre izvoare,
eliberând trecutul cu zorii zilei din spate,
ştiu că bagajele purtate sunt daruri în păstrare
chiar dacă, uneori, ne sunt poveri.
Un ropot de ape se revarsă din înaltul zărilor.

– Te strâng, iubire, mă nelinişteşti,
cu tine rămân când sunt numai eu,
ca un ecou ce răspunde dacă îl chemi,
eternitatea aş petrece-o împreună
şi chiar nu mai ştiu
cine sunt, unde sunt, ce fac,
ştiu doar că mi-e bine
şi ştiu sigur că sunt cu tine.
Respir adânc, ameţitoare eşti,
pe culmi mă urci şi de acolo-mi arăţi
lumea nebănuită pe care numai tu ştii
s-o desfăşori în faţa ochilor mei.
Când te-am simţit prima dată
am rămas mut, prezenţa ta doar mai vorbea.

Zâmbesc, ştiu ce te nelinişteşte… un cuvânt.

O stea se-aprinde…

O stea se-aprinde, călăuzindu-te.
Suntem vis în vis
şi visul îl numim viaţă!

În noaptea durerilor tale,
să nu te pierzi în hăuri
te-am ţinut de mână.
– Alungă păsările negre,
îţi sfârtecă inima,
ai forţa asta,
nu te lăsa doborât! – mă auzi
printre vocile cerurilor.

În vânt s-au risipit stihiile anilor,
în vânt au zburat stolurile de gânduri
presate între pleoape.

Te-ntorci la tinereţea ta,
poveste a începutului,
în cazul în care ai fost fericit
că a doua zi
va fi mai mult timp,
în cazul în care o altă piatră
va forma
un nou cerc pe firul apei,
în cazul în care inima-ţi strigă
cu voce tare: – Mi-e dor!
E plata vieţii
pentru tot ceea ce-ai tânjit.

Prin uşa deschisă, nevopsită,
pătrunzi în pădure,
acolo unde farmecul
răspândit prin vene este sălbatic.
Clopotul bate luminos, clar,
efectul unei poveşti de iubire
ţi-a întins
fiecare fibră din corp,
coardele tale vocale sunt mute.

Din frământări născute
– allegro assai – pasional,
cercul a-ntors timpul
pentru a-ncepe o nouă sonată.
În fuga fanteziei în alb,
o singură voce strigă la lună
cerând sărutările dorite.

O rugăciune către cer rostesc

De mică, la căpătâiul mamei ce se stingea,
ai promis că vei continua să mergi,
să crezi în viaţă, să treci
cu zâmbet peste toate
şi să învingi orice dureri
şi-oricâte greutăţi.
O luptătoare!

La naştere, măicuţă dragă,
în plânsul tău,
o taină ţi-am fost.
M-ai strâns la piept,
m-ai legănat
şi m-ai învăluit
în cercul de iubire.
O stea-lumină!

Ecou al inimii, în toate-ai fost
şi cântec, şi aripă în zbor,
şi reazem,
şi tărie, şi căldură.
Cu mâinile muncite,
cu glas blajin,
în tine am găsit
surâs şi mângâiere,
refugiu şi putere,
rază de soare.
Neobosită ai fost!

Lacrimi îmi curg pe-obraz, acum,
un an de când,
în nefiinţă, ai trecut,
un an de când tăcerea
ne desparte, măicuţă dragă.
O veşnicie mi se pare!

Nemuritoare, în inimă te port,
în inimă te voi găsi mereu.
Un înger de lumină!

Cu mâinile împreunate,
o rugăciune, către cer rostesc.
Pacea luminii, cu tine,
în veci să fie!

16 septembrie 2016

O fâşie din timp

Tutu iasti un yisu ţsi chiari tu hâryi,
unâ cumatâ ditu chiro,
şhi bana, şhi omlu, şhi tutu! Tuti’su sicundi! *

O rază de soare trece prin oglinzile timpului,
dincolo de fiecare oglindă
o stea multiplică visul-evantai.
Un copac scuturat de vânt eşti acum,
doar tu cu cerul!
Indiferent de vârstă,
oricum nu se ajunge nicăieri,
nimeni nu a găsit drumul dorit,
toţi merg pe drumul trasat,
unii se grăbesc să ajungă, îşi scriu, doar,
mai devreme, numele pe o piatră…

Muşcata albă te va aştepta mereu înflorită,
gândul tău m-a recreat,
gândul şi dorinţa intensă
m-au adus lânga tine,
prin fiecare petală am construit
şi înălţat temelia de flori,
ca un magnet ne-am căutat,
atrăgându-ne spre centrul din noi,
inimile îngemănate au şlefuit iubirea.
Simţi frumuseţea clipei întâlnirii noastre?
Să fii în tine, prin tine!

Un dar binecuvântat, pură şi delicată
iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră,
pâna în fiecare celulă, în adâncuri.
Este chiar viaţa!

O emoţie îmi este trupul acum,
este atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te caut!
Spre tine curentul apei m-a purtat înot,
sub aceste valuri, prin vârtejul râului vieţii,
am capitulat în braţele tale,
sărutări incomensurabile persistă
prea mult timp pentru a mai fi numărate.

M-ai trezit, eram, acolo,
un gând într-un timp adormit,
uşor-uşor m-ai readus la tine, la viaţă!
Sărutul a desfacut amplu lotusul iubirii
– scânteia prin care simţurile ni s-au trezit -.
Un strop de magie,
taina care uneşte cerul cu pământul!

Fiecare floare a prins rădăcini,
muguri noi au înflorit,
petalele au construit fundaţia inimii.
Şi iată ce comori nepretuiţe!

Păstrez, încă, trandafirii albi dăruiţi
şi-acea piatră de râu
cu inscripţia ta,
vălurile s-au ridicat,
o stea a lăsat
vagi umbre în spatele lunii,
martora uniunii noastre.
________________
* Totu-i un vis ce dispare în zori,
o fâşie din timp,
şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!
( traducere din armână )

Nocturnă

O noapte, o noapte plină de taine,
o şoaptă, o şoaptă prelinsă ca un sunet,
o furtună, o furtună străbate necuprinsul,
o umbră, o umbră-ntinsă se topeşte prin timpuri,
o vibraţie, un ritm, un cuvânt, feerie de culori, ocean de sunete,
o lună, o lună rotundă transmite lumina-n adâncuri,
o lumină, o lină, lină lumină se-mprăştie-n toate,
o privire, o privire caldă captează misterul,
o cale, o cale dreaptă spre cuget şi inimă,
o stea, o stea călăuză te-nsoţeşte tăcută.

O pasăre, o pasăre albă umple tot cerul,
o scară, o scară înaltă, treaptă cu treaptă, urcă-n lumină,
o clipă, o clipă intensă trăieşte, o clipă-nfloreşte.

Gânduri, cuvinte, forme, culori,
ecou de nuanţe,
emoţii, stări, sentimente,
simfonie de sunete, cântece cosmice.
O viaţă, o viaţă-n iubire, în toate, respiră!
Iubirea? Un dar, un joc pentru doi, un mare mister!

18 aprilie 2016

1 comment

  1. Popa.Genoveva

    Deosebite! Felicitari!
    „Doar iubirea nu se complică,
    ea, pur şi simplu, curge,
    fluviul acela de lumină care ne inundă.”

    Si tot IUBIREA…
    ” Iubirea? Un dar, un joc pentru doi, un mare mister!”

    Si tot IUBIREA…
    „Un dar binecuvântat, pură şi delicată
    iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră,
    pâna în fiecare celulă, în adâncuri.
    Este chiar viaţa!”

    Cat de frumos!

Lasă un răspuns