«

»

Ionuţ Isac – Profesorul Traian Cicoare în corespondenţă (IV)

Trecerea prin viaţa ştiinţifică şi culturală a marilor personalităţi academice lasă urme de neşters, fiind rodul atât al atenţiei celor interesaţi de activitatea lor, activi în a le consemna faptele spirituale meritorii, cât şi al efortului de a le înţelege motivele, temeiurile şi scopurile care le-au animat existenţa întru adevăr, bine şi frumos.
O scrisoare profund emoţionantă îmi adresa Profesorul Traian Cicoare pe data de 9 mai 2004. Subiectul central al epistolei îl constituia interviul acordat de Academicianul Mihai Drăgănescu emisiunii „Izvoare de filosofie” – interviu pe care eu îl ratasem la momentul difuzării şi despre care doream să am informaţii cât mai precise.
Începând scrisoarea prin a mă informa în legătură cu receptarea pe plan local (la Piatra Neamţ) a unui studiu scris de subsemnatul despre Lucian Blaga, Profesorul Cicoare continua astfel: „Consemnez acum câteva însemnări din emisiunea radio cu Mihai Drăgănescu, care mi-a dat şi bucuria legată de Drăgănescu şi pe cea legată de Dvs. Însemnările sunt fragmentare şi, poate, neînchegate. Vârsta nu-mi mai permite să scriu repede şi să înţeleg repede ceea ce aud. În plus, cultura mea limitată în ceea ce priveşte electronica şi informatica, îmi limitează [sic! – n.ns. I.I.] înţelegerea. Emisiunea radio în discuţie s-a difuzat sâmbătă, 17 aprilie 2004, ora 17,00 – 17,45, pe [Radio – n.ns. I.I.] România Cultural. Rubrica permanentă «Planeta Radio. Izvoare de filosofie» realizată de C. Aslam a avut atunci tema «Inelul lumii materiale sau despre dimensiunea interdisciplinară a filosofiei»; invitat: Acad. Mihai Drăgănescu (omagiu la împlinirea vârstei de 75 de ani)”.
Interesul meu privind interviul era cu atât mai mare, cu cât participasem activ la Simpozionul „Ştiinţa, Tehnologia şi Filosofia Informaţiei în Opera şi Viaţa Acad. Mihai Drăgănescu”, organizat de Academia Română, Secţia de Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei, Bucureşti, 8 aprilie 2004, unde fusesem moderator al secţiunii a IV-a a simpozionului (Filosofia ştiinţei), iar apoi coordonator şi co-autor ediţie (Dan Tufiş, Gheorghe Tecuci, Adrian Rusu, Ionuţ Isac) la volumul omagial Mihai Drăgănescu In medias res, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004. Subiectul intervenţiei mele din cadrul conferinţei – publicat ulterior în volum – l-a constituit Receptarea „Ortofizicii” în filosofia românească, studiu în care dedicasem paragrafe consistente analizei referatului din 1984 redactat de Constantin Noica în favoarea publicării lucrării Ortofizica a lui Mihai Drăgănescu.
Voi trece în continuare la redarea relatării propriu-zise a evenimentului, făcută de Profesorul Cicoare: „În introducere, C. Aslam a anunţat că vor scoate în evidenţă raportul ştiinţe-filosofie, «prin cea mai importantă operă din sec. XX care leagă filosofia de ştiinţă, opera lui Mihai Drăgănescu, tipul omului de cultură care nu cultivă doar o singură disciplină». Vorbind despre raportul ştiinţă-filosofie în opera lui M. Dr. [prescurtarea expeditorului – n.ns. I.I.], vorbim despre dimensiuni ascunse ale operei lui. S-a prezentat apoi biografia, cu studiile făcute şi cu profesorii avuţi. M. Dr. a precizat că atât dragostea pentru ştiinţe cât şi dragostea pentru literatură i le-au trezit profesorii din liceu. Mărturiseşte că în 1949, student în anul III fiind, într-o seară l-a fulgerat gândul «De ce există existenţa?». Abia în 1972 va aşterne pe hârtie gândurile generate de această întrebare, gânduri ce vor forma ultimul capitol al cărţii apărute în 1979 [Profunzimile lumii materiale – n.ns. I.I.]. A fost scânteia care i-a aprins activitatea. C. Aslam face comparaţia cu Wittgenstein, care vine ca filosof tot dinspre ştiinţă”.
Acum, o menţiune aparte pentru momentul în care C. Aslam a evidenţiat meritele lui Mihai Drăgănescu în dezvoltarea electronicii în România: evocarea figurii Profesorului Tudor Tănăsescu, coordonatorul tezei de doctorat a tânărului asistent Drăgănescu, pe tema tuburilor electronice. Savant eminent, creator de şcoală academică în domeniul electronicii în ţara noastră, Tudor Tănăsescu a rămas în conştiinţa profesională şi morală a Academicianului Mihai Drăgănescu drept un exemplu de rectitudine morală – anticipator şi prototip, am spune, al genului de om de ştiinţă din viitoarea societate a conştiinţei. Asemenea fostului său student, care i-a mers pe urme şi i-a dus opera mai departe.
Deşi insuficient familiarizat cu discursul filosofiei inelului existenţei, interlocutorul meu făcea eforturi meritorii de a-mi rezuma esenţialul afirmaţiilor Academicianului Drăgănescu în cadrul interviului, eforturi pe care, din modestie, şi le-a subestimat. Scrisoarea continuă, aşadar, în felul următor: „La remarca lui C. Aslam că opera lui M. Dr. este enciclopedică, interdisciplinară, acesta precizează că este mai mult: o ţesătură şi pe verticală şi pe orizontală [subl. ns. I.I.]. Anunţă, în legătură cu teoria structural-fenomenologică a informaţiei, că a depus la Academia Română un caiet (?). O lucrare şi ştiinţifică, şi filosofică, un ţesut. A fost întrebat despre conceptul de «integrativ», ca o combinaţie de ştiinţă şi filosofie. A răspuns că e legat de structura fenomenologică în afară de spaţiu şi timp (?) [semnele întrebării apar în originalul scrisorii – n.ns. I.I.]. Universul nostru are o parte temporală (structurală), dar şi un substrat fenomenologic […] În mecanica lui Planck, timpul dispare, spaţiul dispare, dar există un substrat cuplat cu realitatea pe care o cunoaştem. Modelul ontologic nou are ca antecedent la Eminescu, cel care a avut ideea unei materii imateriale. Era informateria [subl. ns. I.I.]. «Diferenţialele divine» (Blaga) creează o realitate profundă. Teoria structural filosofică [probabil, Prof. Cicoare a dorit să transcrie „structural-fenomenologică” – n.ns. I.I.] – sentiment cosmic în raport cu realitatea”.
Interviul nu a ocolit cea mai subtilă şi dificilă problemă a unei concepţii filosofice: statutul acordat divinităţii: „Mărturiseşte [Mihai Drăgănescu – n.ns. I.I.] că Noica l-a îndemnat să dezvolte aceste idei spunându-i: «Eşti filosof înnăscut». În anul în care a murit [1987 – n.ns. I.I.], Noica l-a întrebat: «Unde este Dumnezeu în Ortofizica?». Aminteşte că în America s-a publicat o carte, Universul conştient, în 1995 [este vorba despre lucrarea lui Menas Kafatos şi Robert Nadeau, The Conscious Universe. Parts and Wholes in Physical Reality – n.ns. I.I.]. Înseamnă că există o Fiinţă Divină. Există o Conştiinţă Fundamentală (Dumnezeu). A publicat în «Academica» ideea existenţei Conştiinţei Fundamentale ca observator […] După societatea cunoaşterii urmează societatea conştiinţei. Am citit şi eu în «Academica», nr. 19 şi 22, Societatea conştiinţei – concept viabil? A mai precizat că în ştiinţele particulare există latent o filosofie”.
Relatarea finalului interviului m-a surprins şi emoţionat puternic, fiind neaşteptată pentru mine: „În contextul afirmaţiei Domnului M. Dr. că Noica l-a încurajat spunându-i că Ortofizica este o operă pentru veacul viitor, C. Aslam a afirmat că aceasta se confirmă prin cazul unic în cultura noastră ca să se admită o teză de doctorat despre opera unei personalităţi în viaţă. A amintit de teza Dvs. de doctorat şi că acest lucru s-a mai întâmplat cu Stéphane Lupasco. Dl. M. Dr. a afirmat răspicat: «Noica şi Ionuţ Isac sunt bucuriile vieţii mele» [subl.ns. I.I.] Aceste cuvinte sunt întocmai. Mi s-au săpat atunci în inimă şi memorie. Era vorba de trei personalităţi care-mi sunt foarte dragi şi mie: Constantin Noica – Mihai Drăgănescu – Ionuţ Isac. În continuare, C. Aslam a anunţat ceva despre «Viaţa studenţească», de un premiu dat de studenţi prin vot (nu am înţeles despre ce este vorba) [se referea, de fapt, la Premiul „Amfiteatru – Viaţa Studenţească”, acordat în 1986 Academicianului Drăgănescu pentru lucrarea Ortofizica – n.ns. I.I.]”.
Secţiunea introductivă a scrisorii Profesorului Cicoare, dedicată interviului acordat de Academicianul Mihai Drăgănescu lui Constantin Aslam, se încheia cu următoarele aprecieri: „Îmi dau seama că am diluat nepermis de mult această scrisoare, având în vedere timpul Dvs. creator. De asemenea, sunt conştient că nu am rezumat corespunzător emisiunea. Esenţialul ei – al emisiunii – este, vă asigur exact: «Noica şi Ionuţ Isac sunt bucuriile vieţii mele» [subl.ns. I.I.]. Pentru timpul răpit din activitatea Dvs. creatoare, vă cer iertare”.
Am răsuflat adânc, după ce recitisem ultimele rânduri de mai sus cu respiraţia oprită. Aveam confirmarea că existenţa mea de până atunci nu fusese în zadar. Scrisoarea Profesorului Cicoare era una dintre marile bucurii epistolare ale vieţii mele. Din paginile ei se întrevăd stările de spirit ale unor oameni-nepereche, mari bucurii fiinţiale ale vieţii mele: Constantin Noica – pe care l-am cunoscut doar din opera scrisă –, Traian Cicoare şi Mihai Drăgănescu. Ultimii doi aveau să plece spre o lume mai bună, în zona Conştiinţei Fundamentale a Existenţei, mai repede decât aş fi crezut (în anii 2007, respectiv 2010). De atunci încoace, existenţa terestră e mult mai săracă fără savantul genial şi vizionar, deschizător de drumuri în ştiinţă, cultură şi spiritualitate; fără dascălul onest, erudit şi generos, admirator al ideilor originale şi durabile. Am vrut, prin evocarea de faţă, să le aduc un pios omagiu, extins asupra lui C. Noica, în proximitatea împlinirii a 3 decenii de la trecerea Sa în eternitate. Sper ca într-o zi să le pot onora memoria la înălţimea aprecierilor Domniilor-Lor.
Restul e … tăcere, trudă şi destin!

Ionuţ Isac

Lasă un răspuns