«

»

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina Lucia Mihalca

Să ascultăm cântecul din adâncuri

Luţziafiru di dzuâ şhi’di noapti,
un primitu eshţzâ cu pirpirunji aroşhii,
şhi njirli, şhi limunii, şhi pirâ, tuti di anvârliga! *

Somnul minţii nu are un scop,
un zbor peste apele-oglindite de stele,
o mare cu valurile care se sparg
de ţărmul sufletelor noastre,
un foc biruit de apă.
O uimitoare clipă de iubire!

Acolo unde cade o stea ies toţi
să se hrănească.
Toate păsările cântă în limba lor,
chiar dacă nu toţi au ureche muzicală.
Nu s-au trezit, încă, cei ce trebuie
să simtă frumuseţea acestui timp!
Momentul impactului particulelor
ce se izbesc între ele,
momentul care le va schimba destinul
pentru totdeauna. O clipă, doar!

Fac dragoste literele-ntre ele,
unite-n fir de borangic.
Ca să simţi gustul apei
trebuie să cauţi picătura în secetă.
Se poate şi cu emoţie,
doar, să arzi şi să trăieşti!
Tu, dansator al soarelui, oscilezi
ca un ac de busolă între nord şi sud,
între est şi vest! Cheia e-n tine!
Cred că abia acum ai realizat
ce-nseamnă sacrificiul
pornit pentru sufletul din oglinda ta.
Caută răspunsul în globul de cristal,
reflectaţi suntem în oglinda lăuntrică!

Părea un fluviu
ce nicicum nu poate fi trecut înot.
Mă aşteptai la mal cu focul aprins
să-mi usuci hainele. Asta eşti tu!
Am cucerit priveliştea ta,
mulţi maci pe acolo,
mult dor de libertate de exprimare.
Aşa am văzut! Îmi place ce-am găsit:
o gazdă bună, cu ceaiul fierbinte pe masă,
dispusă să se uite fix în ochii oaspetelui ei.
– Vino şi stai lângă mine, iubitule,
să ascultăm cântecul din adâncuri,
murmurat cu ochii-nchişi!
Vioara mea, vioara care vibrează cu mine,
altfel, o piesă doar, fără maestru!
Vioara prin care ţi-ai cântat balada durerilor.
O magică iluzie este viaţa!

Dacă n-ar fi atinsă nu ar cânta,
aşa cum nici fulgerul ce-atinge marea
nu ar face perla un timp.
E fericire-atinsă cu vârful degetelor,
un gust şi un miros inconfundabil!
Fără a mai căuta în afară,
ziua de mâine tot va veni.
Pătrunzi adânc în lumina zâmbetului,
înţelegându-te, crescând în propria fiinţă,
Acela eşti tu, cu-adevărat,
în rest, totul se schimbă!
Nu orice vioară cântă după cum
simte sufletul, ţi s-a întâmplat ţie!

Oamenii se deosebesc prin cuvintele rostite,
doar faptele ne fac eroi.
Dacă trasez mediana văd excelenţa,
sublimul simţirii naşte viaţa sau zeii.
Tu yilii nâ mutrimu t’as nâ videmu fârâ di câsuri…**
Cât de departe eşti de tine când uiţi
sămânţa de lumină sădită
ce-aşteaptă
să-ncolţească, să crească, să-nflorească!


Luceafăr de ziuă şi de noapte,
o poveste eşti cu maci roşii,
şi-albaştri, şi galbeni, şi flacăra dinprejur! *

În oglindă ne privim pentru-a ne vedea fără de greşeli…**
(trad. din armână)

14 iunie 2013

Note rămase-n partitură

Alâcâsişhi tini calea…
ama apa tutu aclo agiundzi
( poem regăsit )
În palmă păstrez nufărul
– efigie cândva dăruită –
ce-şi deschide, rând pe rând, petalele
– lumina iubirii, flacăra şi taina ei!

Să te gândeşti la mine, de nu voi veni
vei primi un mesaj din alt univers!
Sunt în inima ta! Mărgăritare,
boabe de rouă îmi picură verde-şuvoi.

Flori albastre vor creşte din lacrimile tale,
Pe-o rază-n zori tristeţea ţi-o agaţă!

Ai schimbat tu cursul… dar apa
tot acolo ajunge.
Amândoi, deodată, înlăturăm barajele,
M-am cam îndrăgostit de tine – iată
secunda de sinceritate! Cred c-am atins
locul acela ce lipseşte din cercul tău.
M-ai răsfirat printre petale,
uşor mi-ai suflat adieri de gânduri, dulci emoţii.

Fugi, aici nu-i vremea destulă,
Este târziu, foarte târziu! Târziu peste tot!
Prin culoarul visului, viaţa trece prin moarte,
lumina prin durere, speranţa prin pustiu,
ca raza de soare ce sparge întunericul,
iar inimile noastre îşi vor trece,
una prin alta, bătăile şi-al lor destin.
Să revii să-ţi atingi steaua,
să-mi dai un semn, orice semn!

Da, în câmpul petalelor! Mă voi uita într-un punct,
vreau să găsesc întoarcerea, felia ta lipsă!
“Întoarce-te!”- te va chema ea,
Să nu rătăceşti pe acolo, nu e încă timpul.
Nu uita iubirea,
e tot ce contează în balada noastră!

Ce simţi, acum? Că îmi lipseşti mereu!
Suntem vii, suntem noi,
tu şi eu, aceeaşi vibraţie,
ţi-am auzit chemarea – “vino” –
lotusul ni s-a activat deschizându-se!

Ne continuăm drumul…
miroase-a muguri şi-a primăvară.

19 martie 2012

Nelinişte marină…

Nelinişte marină… Valuri peste valuri!
Prin fiecare vers ni se conturează călătoria,
oglindă de ape nemărginite,
secunde galopante încăpăţânate
să treacă într-un ritm incredibil.

Treci prin poarta
unui timp mitic al începutului,
respiri clipele magice
trăite împreună,
reflexiile unui foc imens
prin care culorile noastre
se contopesc mai mult ca perfect.

În drumul spre stele, cheia înţelegerii
– un sfârşit pentru tot, sfârşitul amintirilor -,
dincolo vor exista amintiri confirmate.
În umbră te-ai ascuns.
Când imaginile se sting
ceva mult mai profund dispare.

Ce am eu, tu, cu adevărat, în viaţă?
Ce este moartea? Un final a tot ce avem
sau tot ce a ajuns la capăt? Asta e tot?
Da, cea care goleşte
sursa şi creatorul imaginilor!

Viaţa şi moartea merg împreună,
alături de ele ne continuăm drumul.
În clipele de lumină rămân amintirile.
– Nu lăsa valurile mării să ne separe!
O respiraţie, doar,
un fluviu nesfârşit în tăcerea atemporală!

Ai mâncat dude. Mai ai, încă, pe degete,
sângele viu din ele
şi, inevitabil, memoria lor!
Da, acea culoare ce curge în noi,
abia în clipa despărţirii
vom cunoaşte adevărata profunzime.
Aşa se întâmplă mereu
şi totul se sfârşeste aşa cum a început,
cu promisiunea libertăţii visului
şi împlinirea lui. Trăim aşa cum am visat.

23 august 2013

La margine de viaţă

În toate există o căutare, o chemare!
Mă căutai în cântecul ploii pe care,
deşi toţi îl aud, doar cei sensibili îl înţeleg.
Mă căutai în mugurii ce-aduc, timizi,
dorinţa lor de lumină.
Mă căutai în lacrimile dulci de floare
ce tremurau când respiraţia ta le-atingea…

Tot ce este puternic vibrant şi-apoi nu mai este,
aduce un pustiu de nu-l mai umple nimeni!
Dulcele este doar un moment.
Nu evenimentele ne afectează,
doar ideile rămase sunt greu de suportat!
De aici, pe firul izvorului vieţii,
drumul spre împlinire, spre copacul din ceruri.
Pe aceeaşi undă, fără bariere pornim
în căutarea noastră, dincolo de timp şi loc!

Căutarea ne dă starea de oboseală
şi plăcerea de a fi, de a exista!
Oare cum ai fi fost un întreg,
căci după tot nu mai urmează nimic?!
După tot urmează noi căutari, trecerea în noi spaţii…

Îţi place să atingi stelele şi să revii pe pământ.
Din palma mea, una câte una, îţi cobor stelele
– întinse emoţii, adânc simţi ecoul vibraţiilor –
Când căldura te invadează, lacrima se deschide!

Să păstrăm timpul! … În spatele la tot
stă un timp pierdut, acel timp ne dă
toate sentimentele de dragoste sau ură,
de împlinire sau sacrificiu.
Ce ne este interzis ne satisface!

În drumul meu acolo, la margine de viaţă,
am văzut o biserică
luminată cu flăcări şi pe dinafară.
Cineva mi-a spus: ” – Vezi, asta-i biserica ta!
Atâta lumină ai adus aici!”
Dincolo de substrat, privirile ne rămân în lumină,
pe pânza tabloului redăm imaginea din noi.
Privitorul nu are timp să vadă tot, uneori chiar se pierde.

Partitura abia a început să fie cântată!
Un cântec creşte, se-nalţă, trăieşte
din sămânţa iubirii sădită-n adâncul inimilor noastre…
24 martie 2012

Lasă un răspuns