«

»

Eugen Dorcescu despre poezia lui Vasile Barbu

Poezia lui Vasile Barbu (Crucea lui a fi, Selecție și ediție de Ileana Roman, Postfață de Florian Copcea, Editura Prier, Drobeta Tr. Severin, 2015), excelent comentată de Victor Rusu (Poezia lui Vasile Barbu, Editura Ștef, Drobeta Turnu Severin, 2016, unde se dă și o listă a referințelor), această litanie, accesibilă, în aparență, colocvială chiar, binevoitoare, oricum, cu cititorul, căruia eul liric i se confesează, pare-se, fără prea multe rețineri, ca unui partener de bucurie și suferință, ca unui confrate în ale scrisului, ca unui frate în ale vieții; această poezie, așadar, generoasă și încărcată de căldura mărturisirii, este, în fond, misterioasă și profundă, păzindu-și cu grijă adevărul adânc, adevărul cvasipecetluit al Sinelui: comoară ascunsă, miez al ființei, diamantin și, de fapt, inefabil.

De altfel, adevărul acela ultim, ireductibil, spre care eul liric înaintează purtând pe umeri, cum ne spune titlul volumului, Crucea lui a fi, nici nu are un nume specific, el fiind o substanță duală, intens tensionată, sinteză inexprimabilă a două contrarii absolute: suferința și fericirea, forțe de neîmpăcat în viziunea comună.

Poezia le împacă, însă, și se hrănește din confruntarea lor, precum a postulat însuși Eminescu: Suferință tu, dureros de dulce…

Vom observa, deci, că greutatea poemelor lui Vasile Barbu, a scrisului său, în general, nu stă doar în ceea ce spun ele, în ce declară, nici doar în ce sugerează, ci, mai cu seamă, în ceea ce lasă a se înțelege, în ceea ce lectorul, antrenat, el însuși, în imperativul tăcerii, imperativ formulat, passim, de autor, descoperă, la capătul unei lecturi atente, repetate, deopotrivă în sufletul său și în cel al poetului: anume, dinamica esențială a ființei, altfel spus: dezbinarea fatală între fericire și suferință, precum și, concomitent, paradoxala lor sinteză abisală – eliberarea de contingență.

Această dinamică are drept corolar expresiv, cum am anticipat, tăcerea (termen dominant), de pe a cărei ultimă platformă se revelează chiar aneantizarea eului (deci a suferinței), ceea ce ar putea echivala cu intuiția însăși a reversului Samsarei: Nirvana (stingerea oricărei dureri, beatitudinea fără cusur și fără durată, incomparabil mai subtilă decât ataraxia):

…și stăteau pe prispă doi

când fuseseră toți trei

și deodată se trezi

c-a rămas, singur, doar unul.

Un’ s-o fi dus celălalt

și celălalt

n-a mai apucat rămasul

să întrebe.

N-a mai apucat nici

pe el singur să se-ntrebe,

că deodată prispa ceea

s-a-nălțat singură-n nouri

iar noi am rămas niciunul.

(Niciunul, p. 152).

Până la acest tărâm, situat dincolo de orice elan și de orice sfâșiere, până la această genune de lumină, eul străbate o atroce singurătate (alt termen dominant), singurătate comunicabilă (și comunicată, continuu, obsesiv, prin inspirate cuvinte):

Odată, nomazii

Au întrebat singurătatea

De ce și-a ales tocmai omul

Spre a sălășlui în inima lui…

…….

-Pentru că numai în el,

Răspunse singurătatea,

Sunt în siguranță!…

(Singurătatea, p. 117).

Nici nu s-ar putea altfel. Suferința însingurează și se gustă deplin în singurătate, cei doi vectori existențiali, singurătatea (efect) și suferința (cauză), definind, prin excelență, esența condiției umane:

Las’ să vină aici durerea.

Va învăța și ea

ce-nseamnă să te zbați tremurând

în neatingere.

Las’ să vină aici plânsul,

va cunoaște și el casa aceasta

cu pereți șiroind de singurătate…

(Chemări, p. 129).

Efectele singurătății și ale tristeții (sinonim al suferinței: „Tristețea îmi omoară puterea”, p. 127; „Ce trist,/ ce singur/ era caisul din grădina mea!” p. 139), nu rostite, ci sugerate, sunt cât se poate de interesante, sub raport gnoseologic, întrucât ele pregătesc analiza metafizică a realității (a ceea ce se consideră, îndeobște, realitate):

Netimpul:

Atât de dragă ce mi-ai fost

că eu și viitorul

tot în trecut

l-aș trăi.

(Clipite, p. 156).

Nespațiul:

Mai contează locul,

când ești singur?

(Clipite, p. 135).

Depersonalizarea persoanei umane:

Tu nu ai plecat niciodată,

pentru că eu sunt omul fără drum.

(Clipite, p. 137).

Pe scurt: la școala singurătății și a suferinței, eul învață, treptat, că totul este iluzie și că forma cea mai elocventă de comunicare este tăcerea: „Eu ucenicesc la alfabetul/ tăcerii” (p. 147):

Mă-nchin între patru ziduri

și atunci nici nu e greu

să tac.

(Clipite, p. 137).

Totodată, compensatoriu, instruit la acea școală nevăzută, insul descopră, cu vremea, în lume și în sine, mari bogății impalpabile, singurele reale, fiindcă Realitatea este Duhul:

Sunt singur!

De unde, oare, atâtea daruri?

(Clipite, p. 136).

Și iată răspunsul:

Cred

că restul zilelor

am nevoie să le petrec

cu Dumnezeu împreună.

(Epifania, p. 123).

Traseul dur, dar magnific, al cunoașterii sensibile atinge aici culmea unei liniștiri extatice, pe care o schițam în debutul acestei mici aventuri hermeneutice:

Eu, profesorul tainelor

ce le țin în mine,

aștept această lume ritualică

să nu mai stea așa nemișcată,

să-și accepte drept canon:

strigătul de victorie,

icnetul de fericire,

șoapta atotcuprinzătoare.

(Profesorul altora, p. 125).

Da. De la suferință, la fericire. De la Samsara, la Nirvana. De la iluzia cunoașterii, la cunoașterea Iluziei. Toate întrepătrunse, până la indistincție, în unitatea metafizică a Sinelui.

Aceasta ni se pare a fi poezia, prea puțin studiată încă, a lui Vasile Barbu.

Lasă un răspuns