«

»

Virgil Răzeșu – Poveste adevărată

Virgil Razesu

Minuni în vremea noastră,
nu văz a se mai face. Grigore Alexandrescu

Farmecul poveştilor nu mai trebuie argumentat.
Când ele se petrec sub ochii noştri, capătă o nuanţă de duioşie, sunt primite cu întreg sufletul şi ne bucurăm că sunt posibile.
Povestea pe care o împărtăşesc cititorului nu este una oarecare şi nici întâmplătoare. Am aflat de curând despre ea şi am fost, împreună cu alţii, martor al unora dintre semnele cu care a fost scrisă. Ea începe în anul 1985, şi ca orice poveste, nu are şi nu va avea sfârşit, în veci. Bucuroşi cei ce o vor afla şi spune şi altora ori, poate, cine ştie, vor trăi şi ei o poveste aidoma.
A fost odată… un adolescent obişnuit, care aparţinea unei familii obişnuite şi se pregătea pentru o viaţă la fel de obişnuită. Ce era şi este neobişnuit în toată plămada sa este ţesătura, fibra densă şi neperisabilă din care este alcătuit şi care se numeşte… iubire.
Iubirea îi defineşte întreaga viaţă. O spune limpede, simplu, fără zorzoane: m-am născut să iubesc, nu să urăsc! Iubirea nu lipseşte din nici o propoziţie rostită de el, din nici o răsuflare sau bătaie de inimă, din nici un gând sau gest. A trăit-o, din ea a făcut parte tuturor celor cu care a venit în contact, şi la vremea întoarcerii către trecut dar gândind viitorul, a hotărât să lase ceva în urmă, pentru cei ce vor veni.
Nu, nu sunt vorbe goale, de umplutură, şi cu atât mai puţin de fală găunoasă: adolescentul de care pomenesc, Dianu Sfrijan, astăzi persoană matură, cu suferinţă întipărită pe chipu-i palid, de o distincţie aparte, născut la malul mării, la Constanţa, obişnuit ca verile, în vacanţă, în condiţiile cunoscute ale regimului de tristă amintire, să întâmpine străinii veniţi pe litoralul românesc şi să-i îndrume către hoteluri, devenit recepţioner ocazional al unuia dintre ele, a cunoscut în luna aprilie a anului deja pomenit, o tânără turistă, englezoaică din Manchester, Sheila pe nume, care va deveni steaua polară a vieţii sale, orizontul de care nu s-a despărţit decât târziu, prin vrere cerească, şi pentru care va dura, din temelii, un adevărat templu, menit să dăinuiască, să fie spre folosinţă celor prezenţi şi viitori care-i vor trece pragul, o oază de frumuseţe şi, neapărat, iubire : Centrul Cultural Spiritual Văratic.
Sigur că ne putem întreba: de ce tocmai la Văratic? Poate că îndemnul îi venea, neştiut, prin obârşia tatălui, născut în Şoimăreştii ţinutului Neamţ, dar mai adevărat, prin ce mărturiseşte el însuşi : „fiindcă Văraticul este un loc binecuvântat de istorie, fiindcă a fost însemnat de marea iubire dintre Veronica şi Mihai, pentru că aici au poposit mulţi oameni de seamă ai spiritualităţii noastre, fiindcă am fost îndemnat şi sprijinit de omul de cultură, poeta şi editoarea Emilia Ţuţuianu din Roman, sora pe care mi-aş fi dorit-o ca rudă, prietena care m-a întors la viaţa de după Sheila, şi care mi-a adus-o alături pe maica stareţă Iosefina Giosanu, garanţie a dăinuirii acestei închegări destinate semenilor”.
Centrul Cultural, clădire care a fost construită din neant, printr-un proiect conceput şi realizat cu sufletul și dăruirea specifică doamnei Emilia Ţuţuianu, cu susţinerea financiară a domnului Dianu Sfrijan, nu este o construcţie megalomană, ci una echilibrată, cu etaj şi demisol, în stil tradiţional, cu pridvor şi sobe ca ale gospodăriilor locului, cu spaţii bine gândite şi proporţionate, destinate bibliotecii, unor expoziţii, colecţii de artă şi artefacte tradiționale, conferinţelor şi altor manifestări cu caracter cultural, în zona străjuită de muntele sfânt, Ceahlăul.
Sâmbătă 29 iulie 2017, am fost prezent la evenimentul remarcabil al inaugurării Centrului. În prezenţa prefectului de Neamţ, a primarului comunei Agapia şi a unui public numeros, printre care se aflau oficialităţi şi oameni de cultură ai judeţului şi din ţară, ÎPS Ioachim Bacăuanul, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, a sfinţit lăcaşul, conferind ctitorului Dianu Sfrijan „Crucea Moldavă”, cea mai înaltă distincţie a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, iar doamnei Emilia Ţuţuianu, Crucea Sfântului Ierarh Dosoftei, a fost vizitat întregul Centru şi a fost vernisată expoziția de pictură a pictorului Mihai Olteanu.
Agapa tradiţională care a urmat, a prilejuit lansarea volumului de poezie religioasă „Teofania”, a cunoscutului scriitor târg-nemţean George Simon şi cartea Emiliei Ţuţuianu, „Când vei veni”/”For you, when you come”, ediţie bilingvă, română şi engleză, în traducerea lui Dianu Sfrijan, s-au recitat versuri din cele două lucrări şi s-au rostit scurte alocuţiuni cu referire la Centrul inaugurat.
Mărturisesc că i-am preţuit întotdeauna pe cei care, în loc să pună mâna pe pahar sau pe puşca de vânătoare ori să acţioneze numai şi numai în propriul interes, au gândit şi au realizat ceva pentru semenii lor.
Mai trebuie să recunoaştem că aşteptările pe care le-am avut de la Revoluţia din ’89 nu sunt pe potriva dorinţelor noastre şi poate că cea mai valoroasă cucerire este a libertăţii cuvântului rostit sau scris, de care ne putem bucura la modul absolut. Şi dacă mă refer la cuvânt este pentru că el este, fără îndoială, vectorul relaţiilor interumane, instrumentul fără de care nu putem intra în legătură nici cu cei apropiaţi, nici cu cei mai de departe.
Dl Dianu Sfrijan, trăitor pe meleaguri depărtate dar rămas pentru totdeauna român, adânc implicat în această aducere aminte pentru ființa din sufletul său, este demnă de toată lauda şi recunoştinţa. Proiectul, iniţiat, organizat, şi concretizat prin generoasa dedicare a doamnei Emilia Ţuţuianu, împreună cu sprijinul maicii stareţe a Văraticului, Iosefina Giosanu, îi încununează pe cei trei cu aura de ctitori adevăraţi ai lăcaşului menit să devină, aşa cum a fost gândit, un focar cultural de înaltă spiritualitate.
Este al nostru, al comunității iubitoare de literatură, păstrătoare de tradiții, depinde de noi să-l facem să trăiască, să strălucească şi să ni-i aducă în amintire, peste ani, pe toţi cei care, cu mai mult ori mai puţin, au contribuit la înălţarea lui din temelii.

Lasă un răspuns