«

»

Valeriu Marius Ciungan – versuri

Marius Ciungan

GENEZÃ

azi nu am scris,uitasem sã mai scriu,o foaie albã,început de carte,
slove-nţelepte,cine mã-nvaţã când apari din întunerec
ce e lumina şi cine noaptea de luminã o desparte

azi nu am scris,în versuri lungi, cum ape-ntinse sunt albastrã zarea
şi-un rãsãrit în flãcãri,fundal prin care treci adeseori tãcut
adeseori separã cerul, marea

azi nu am scris, nici n-aveam cum, ieşeai frumos din ape,pãşeai uşor, cele
dintâi poteci pe care calci,pãreau cã urcã înspre stele

azi nu am scris şi astre mici cãdeau ca picuri de luminã,şoapte
prindeam în palme şi le-aruncam ‘napoi din leagãn,ca picuri de luminã-n noapte

azi nu am scris, micã sirenã,cântecul ce-l fredonezi vrãjise universul
şi paseri albe îşi iau sborul peste stânci şi şerpuieşti-nvãţând cum este mersul

azi nu am scris şi m-am uitat în jur,pe plaje albe, mii de semeni
iubind, perechi de-ndrãgostiţi,plimbându-se de mânã,parcã gemeni

azi mã-odihnesc, puţinã mi-e odihna,sã scriu despre iubire şi trudesc
ca-n prima zi,când apãreai din noapte şi dâre de luminã urma o-nsoţesc
ştiai ce va urma, aveai un aer plictisit , nepãsãtor, firesc !

ANIMAL DE PRADÃ

sunt un frumos animal de pradã,alene trec prin desişuri şi mã pierzi
zvâcnesc, sunt în mişcare tendoanele fosforescente, luminoase, oare
de la nenumãrate rãsãrituri,pândindu-le din ierburi nalte, verzi
prinzând lumina-n gheare-n salturi încordate, arcuite cãtre soare

sunt un frumos animal de pradã, frumoasã pradã în mişcare, vie,
lumina mã-aşteaptã fremãtând,adulmecã un dulce vânt prevestitor de sânge
pândindu-mã prin ierburi nalte, verzi, se-aşterne amurgul în câmpie
şi-o ghearã sângerie de luminã mã-ncolţeşte în desişuri, mã strãpunge !

FÃRÃ NUME

în seara asta nu-ţi mai spun pe nume,
se va petrece totul în tãcere,
nu-ţi mai aduc aminte cum te cheamã,
mai uit şi eu cum mi se spune,
pe stradã cum mã strigã lumea, cum mã-ndeamnã

uitasem cum începe seara şi cum te pierzi efemeridã-noapte
citesc în stele cãzãtoare,ca într-o carte-un univers tãcut privirea,
destin fragil ,cu-n gest frivol de libertate
priveam şi te lãsai privitã şi parcã ne pierdeam cu firea

şi ne priveam în poezie ca-n izvoare,cine sã-nceapã primul vers,
cum pleoapele închizi încet,închizi un univers ,pe râuri soarele apune,
pe cãrţile de poezie poetul nu mai are nume, este şters,
începe-l tu, citeşte-l tu fatã tãcutã,fãrã nume !

ARIPI DE PIATRÃ

îţi mai întorci privirea peste umãr,eşarfã coloratã fluturând în patru vânturi,
vãtraiul rãscoleşte tãciunii-altui anotimp aproape stinşi în vatrã,
mi-ai pus petale-n cale şi am urmat-o visãtor în pagini, albe aşternuturi,
şi în lumina lãmpii-şi trage sufletul,mi-e tovarãş-un înger cu-aripã de piatrã

frumoasã, albã,privesc lumina verii cum se-ntinde,ţi se topeşte în ţesuturi,
şi coviltire de nori albi,hoinari,îţi înconjoarã chipul ca o nesfârşitã şatrã,
mi-ai pus petale-n cale şi am urmat-o visãtor în pagini, albe aşternuturi,
şi în lumina lãmpii-şi trage sufletul,mi-e tovarãş-un înger cu-aripã de piatrã

plecasei cu lumina dupã tine şi risipeai în urmã-un alb alai de fluturi,
te-aş fi urmat, dar am rãmas sã scriu,dacã-i pãcat sã scrii cine îl iartã?
mi-ai pus petale-n cale şi am urmat-o visãtor în pagini, albe aşternuturi,
şi la lumina lãmpii plãmãdesc pentru la iarnã-un înger proaspãt,cald, de piatrã!

POEZIA FÃRÃ NUME

şi ai tãcut, credeam cã te prefaci, stai doar cu ochii-nchişi şi taci anume
un timp ca sã respiri,sã-ţi iei curaj o vreme,sã îmi spui
din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune

şi respirai uşor,-mi ţineam suflarea ca sã te-aud, respire anume ?
un timp irespirabil şi tresãreai în somn,în somn ai fi-ncercat sã-mi spui
din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune

acum cã scriu în linişte poemul,întorc privirea, te privesc-ntr-un fel anume
cum dormi, respiri uşor în vis , nu te-aş trezi defel sã-mi spui
din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune

te mişc încet,şoptesc, e gata, am poezia gata,dã-i un nume ,
nu-ţi spun acum, mai lenevesc puţin, n-ai chef sã-mi spui
nimic din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune !

SEMNE DE ÎNTREBARE

nu mi-ai rãspuns la multe întrebãri,
nelãmurit rãmase în mansarde- anotimpul lunii marte,
şi plouã infernal,cerneala curge dintre foi,în alte zãri
lumina poeziei, ştiu, am s-o gãsesc,mi-ai pus cândva un semn de carte,

nu mi-ai rãspuns: unde-ai pãşit rãsare-n urmã versul ?
îngãduindu-l treci prin carte cu nobleţe,nonşalantã, visãtoare,
mai rãsfoiesc prin rãsãrituri,alene-adulmec de leoaicã mersul,
şi nu rãspunzi,mã laşi cu poezii nescrise, cu atâtea semne de-ntrebare,

poate cã pleci doar pentru-a te întoarce,privesc cum te întorci mereu,
rãsai, apui pe pagini albe,nimbul îţi fie soarele şi luna,
rãmân poet şi scriu,mai risipesc o şansã-a câta?-de-a fi zeu,
un vers subţire ca o razã-ţi înconjoare chipul,versul îţi va fi cununa!

FRUMOASÃ ODALISCÃ

sã ştii demult nu mã mai impresionezi
cum stai şi leneveşti întinsã-n faţa mea
abia te mai ating, abia de îţi mai laşi atinsã
frumosul nud,albã,cucernicã,supusã odaliscã
şi regele e gol, pe umeri jderul a murit şi capa de mãtreaţã îi e ninsã
sunt rege-nscãunat la curtea mea

sã ştii demult nu mã mai impresionezi
frumoasã odaliscã, cum stai întinsã, albã,goalã-n faţa mea
în tumbe colorate de satin apare din decor bufonul
pare a fi vecinul, îmi mai citeşte seara din ziar,
pitici artizanali de ipsos în curte-i ţin isonul
sunt rege-nscãunat la curtea mea

coroana-i ruginitã, uitatã-n cuiul cheii de la poartã
tu stai frumoasã, albã odaliscã –ntinsã-n faţa mea
mici stele de pucioasã,o lampã micã lumineazã universul cât odaia
acuma suntem singuri,aud materia plângând,în ţigle cum începe ploaia
doar eu şi tu la un pahar de vin,o ceaşcã de cafea
sunt rege-nscãunat la curtea mea !

MUNCILE DE PRIMÃVARÃ

sunt un om neîmplinit,
nu mai privesc de-o vreme cerul , înspre stele,
prins cu trecerea lentã a anotimpurilor,
cu treburile pãmântului, cu–ale mele

tãceri,pãşesc cu umbra lângã şi-un nespus cuvânt
e steaua cãzãtoare înfiptã lângã,în pãmânt,

mã opintesc cu tãlpile în glie, de-un colţ
lumina , cu tina împreunã, sã o trag afarã,
sã ar cu ea,sã-ncepem muncile de primãvarã !

HAIKU DE IARNÃ

buzele ni s-au atins
am stat puţin aşa
şi-apoi a nins !

NAIVÃ ACUARELÃ

unde eşti tu poezia mea,
am rãtãcit, te-am rãtãcit,nu mai ştiu unde te-am pus,
unde te-am scris,pustiu,
doar masa goalã, nici urmã de vers,
nici urmã de poezie,
doar foaia albã de hârtie !

sã fii întemniţatã, n-ai fost de piatrã, pentru iubire în turn,
închisã în volum, între coperţi, fãrã sigiliu, ca într-un scrin,
rãvaşul de iubire-nfãşurat, pergament secret al-unui rege crin ?

abia pãşeai, urcai poteci, o poezie strânsã-n pumn, pomelnic dus la schit,
te rogi sã nu fi scris, te rogi sã nu mã fi citit,
ceaslov îngãlbenit de vreme,la foc de lumânare, în psaltire , ruga ai pitit,

deasupra lumii mele o pânza-ntinsã ca un cer, naivã-albastrã acuarelã,
cu virgula-agãţai lumina poeziei albã, un bucolic nor,
ci în albastre naufragii, naive alte peisagii, naivã mai credeai in sbor,

te furişai cu alte poezii frumoase, peniţa lasã urme, încã scrie,
şi nu sunt singurul ce scriu , mai sunt poeţi ce scriu frumos,
refugiul poeziei-ntr-o frumoasã antologie,
şi chiar şi-aşa tot te-aş cunoaşte dintr-o mie,
frumoasa noastrã poezie I

PRIMUL MEU NÃSCUT

iubita mea scãldatã-n sânge
nu te întoarce-n trupul care te-a nãscut,
începi pãrinţii prin a-i plânge
în palmele din care ai crescut,

iubita mea o ursitoare, primul cântec,
în poezie primul meu nãscut,cuvânt
nespus ce încolţeste-ncet în pântec,
un lujer verde ce rãsare din pãmânt,

iubitã, prin vitralii razele de soare
aleg culori sã odihneascã pe frumosul chip,
frumos poem citit în zi de scãldãtoare
de însuşi regele Oedip !

Lasă un răspuns