«

»

Alexandru Spătaru – versuri

La trecere

Se aude, se vede,
încă, din Septuagenaria.

Pe o mare de flori, densă în miresme,
mă mai pluteşte valul,
ce se îndreaptă spre un ţărm unde
m-aşteaptă cu dragoste
stejarul meu, ocrotitorul,
ca la fiecare trecere prin
schimbarea de veac.

M-a cuprins cu ramurile
– braţe viguroase,
într-o îmbrăţişare generoasă.
Şi de îndată vâltoarea apelor
m-a curs în sus,
învolburată de o mare bucurie,

…umbrită – vai! – de-o grea mâhnire
ce se insinua perfid, cu insistenţă
în verdele strălucitor, curat:
pentru dorul copleşitor ce ne lega
din timpuri peste timp,
era tare departe veacul următor!

Ave…

Nu pot să mă prefac că nu aş şti…

Tot mai aproape este
vremea când va trebui şi eu
să trec prin zonele opace,

în care o totală şi
spăimoasă izolare stăpâneşte;
toate mijloacele de
emisie, recepţie sunt anulate,
privirea din afară nu pătrunde,
vederea dinăuntru n-are noimă.
Înfricoşate locuri unde
mişcarea se opreşte.
Am să mă străduiesc să intru în
prelungiri, s-alung cât mai
departe starea deplorabilă,
unde-s pierdute identităţile
şi se scufundă toate
în devălmăşie într-o genune
nesăţioasă ce şi-a
înghiţit şi numele.

Voi zăbovi în sine
pntru noi interogaţii, cercetări
şi chiar am să renunţ la nişte vise,
pentru a face loc unor
obositoare, alunecoase
stări de veghe,

ca să-mi adun
toate împotrivirile,
să nu ajung un naufragiat
într-un final mizer.
Când timpul
îşi va scoate colţii,
puteţi şi să-mi aprindeţi lumânări;
dar numai pentru ca
pe vălurile de întuneric
ce or să cadă tot mai dense
lumina lor să-mi scrie desluşit
salutul cu sens unic:

„Ave, nemuritorule!”

Lasă un răspuns