«

»

Părintele Protosinghelos Graţian Radu (Amintiri filtrate)

Arhim.Gratian_Radu_-_1992_-_octogenar_hp_1

Părintele Protosinghelos Graţian Radu a fost una dintre personalităţile pe care am avut privilegiul să le cunosc trăind la “Vatra”, sediul Episcopiei Române Ortodoxe din America.
L-am cunoscut în amurgul vieţii, când viețuia, la limita sihăstriei, într-o casă, decentă, de pe proprietatea “Vatra”. Am avut vreme să mă apropiu de el şi, în anume fel, să mă împrietenesc cu el.
Date despre viaţă lui “europeană” am aflat din un articol semnat de către Protoiereu Sorin Petcu (într-un Buletin al Vicariatului Parohiilor româneşti de sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol) reluat şi în “Jurnalul de Argeş” din 12 Noiembrie, 2014. Articolul mi-a fost semnalat de Doamna Mariana Gurza căreia îi mulţumesc şi pe această cale.
Cel care avea să fie Protosinghelos Graţian Radu s-a născut în satul Cărpiniş Şuici (Argeş) în 1911 într-o familie de ţărani. Din cele ce îmi povestise GR zicea că prima lui amintire este legată de reîntoarcerea tatălui sau din Războiul Balcanic (1913). Spunea ,,un bărbat neras mă sărută”. Tatăl lui i-a confirmat acest lucru mai apoi.
Îşi mai amintea de un drum la Piteşti, a cărui mărime îl înspăimântă, şi că acolo lui îi cumpărase două cărţulii cu ,,Familia Roadetot”, o poveste cu şoricei.
Şcoală primară o face în satul natal. Apoi, la nici 13 ani, a intrat ca ,,frăţior” la Mănăstirea Frăsinei. A făcut şcoală călugărească aspră acolo. Tot din acei ani îmi povestea că, fiind în gară la Piteşti, (el având vreo 15-16 ani) o faţă de vreo 14 ani, îndrăzneaţă, l-a întrebat, ”de ce te-ai făcut călugăr?”. Părintele, al cărui temperament se manifesta de atunci, i-a răspuns scurt, ”mi-au mâncat rațele păsărica”. Cei din jur au izbucnit în hohote de râs şi au exclamat, ”bine i-ai zis părintele”.
G.R. a trecut prin mai multe mănăstiri şi finalmente a ajuns în obştea de la Cernica. Mai înainte însă şi-a făcut stagiul militar, ca sanitar şi a ajuns sergent major. Din anii milităriei povestea că Generalul care era “şeful pieţii”, i-a dat un bilet de liberă trecere şi i-a spus, ”cu asta poţi intră gratuit oriunde, doar la casele rău famate, nu”.
După militărie a revenit la Cernica şi a urmat cursurile Seminarului teologic pentru monahi. Acolo a avut colegi, între alţii, pe Felix Dubneac, Sofian Boghiu, Român Braga, pe viitorul Patriarh Teoctist şi alţii. Reflecatand la împrejurarea că mulţi dintre “cernicari” au ajuns Ierarhi, Părintele mi-a spus odată: “să fi rămas acolo ajungeam şi eu vreun ticălos de Episcop”.
Scurtă vreme după această GR a fost hirotonit deacon şi mutat la Mănstirea Sinaia, care avea un prestigiu enorm şi era loc de adunare pentru elitele vremii.
În cursul şederii la Sinaia a avut prilejul să îl vadă pe Generalul Ion Antonescu.
Era după prima slujba de dimineaţă, credincioşii ieşiseră şi, pe pardoseală Bisericii erau urme de zloată (era Toamna târziu, în 1940). Stareţul îndrumase câţiva monahi să mature podeaua când, brusc, a intrat Generalul şi fără introducere a început să zbiere, ”în mizeria asta vreţi să îl primiţi pe Maria Să” (urmă că la Liturghie să asiste Regele Mihai căruia, împotriva protocolului de adresare, Antonescu îi spunea “Maria Ta” şi “Maria Sa”. Corect ar fi fost să îi spună “sire” şi “Majestatea Sa”). Stareţul nu a mai avut cum să se explice. După plecarea lui Antonescu, stareţul i-a spus Părintelui Graţian (ale cărui simpatii legionare le cunoştea), ”Cu “ăsta” nu o să aveţi zile bune”.
Puţină vreme după “rebeliunea legionară” Părintele Graţian a fost internat în lagăr. Acolo s-a deprins să fumeze (a fumat până pe la şaptezeci de ani). Povestea el că un alt deţinut politic îi spusese, ”păi nu vezi că toţi fumează, la ce să respiri fumul lor, respire-l pe al tău”, şi aşa s-a apucat de fumat.
Curând a reuşit să treacă graniţe în Serbia şi a ajuns în Germania unde, împreună cu toţi legionarii aflaţi acolo, a fost internat în lagărul de la Buchenwald că “oaspete al Furehrului” (un eufemism fără rost). Spre sfârșitul războiului Părintele s-a înrolat în batalioanele “Armatei Române de eliberare”, organizate de către Germani, dar nu a mai ajuns să lupte. După război ajunge la Paris şi aici rămâne până în 1962 sau 1963.
În acei ani absolvă Seminarul “St Serge” din Paris. Seminar Ortodox de mare faimă unde au predate mari teologi că Sergei Bulgakov, Pavel Evdokimov, Loski şi alţii. Atunci primeşte Preoţia şi ridicarea la treapta de Protosinghelos (Arhimandrit). Tot în acei ani a fost, o vreme, foarte apropiat al Mitropolitului Visarion Puiu, la rândul sau refugiat, şi ajunge chiar figura central (superior) la Biserica “Sf. Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail” din Paris; o redută a anticomunismului în acei ani. Pentru a se întreţine Părintele a lucrat că fotograf. Ca fotograf circula cu o motoretă/scuter “Vespa” de care era foarte ataşat. A mai lucrat şi ca instructor auto la şcoli de şoferi. De atunci mereu folosea expresia, ”dreapta-i periculoasă, stânga este mortală” în referire la accidentele auto. Fire foarte aprigă Părintele a intrat în conflicte şi cu Mitroplitul Visarion Puiu şi cu ceilalţi clerici de la Biserică. În asemenea climat a primit invitaţia, de la Episcopul Valerian D. Trifa, de a veni în USA şi să devină preot în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din America, ”Vatra”.
Ajuns în Statele Unite, o scurtă vreme, a stat la “Vatra” dar fără mare entuziasm. Apoi a fost numit preot la Biserica Sf. Nicolae din Canada (cea mai veche Biserica românescă din Lumea Nouă) şi apoi la Woonsocket, Rhode Island, de unde s-a şi pensionat la sfârşitul anilor 70 ai veacului trecut. Atunci a venit şi s-a aşezat într-o casă, proprietate a “Vetrei”. O casă decent şi categoric comfortabilă. Devenea în acest fel parte din “familia Vatra” cu Episcopul Valerian, Episcopul Nathanael, Părintele Ion Tocăniţă, Stelian Stanicel. Lui Stanicel, după o cină, Părintele Graţian i-a spus, ”în mine sunt la un loc un Dac şi Antonie cel Mare, dar cel mai adesea biruie Dacul”. Asta în referire la temperamental sau foarte iute. De fapt în câţiva ani Părintele Graţian a ajuns în conflict cu Episcopul Valerian. Nu era ura sau duşmănie, erau pur şi simplu două pietre foarte ţări care, ciocnindu-se, scoteau scântei. Episcopul Valerian, pe bună dreptate, îl acuză pe G.R de “neascultare”. La rândul sau G.R îl ascuza pe Valerian, şi avea la rândul lui dreptate, că este prea supus laicilor din Episcopie. Această iritare faţă de rolul laicilor în Biserica avea să evolueze şi la un moment dat a devenit o adevărată obsesie pentru Părintele G.R. Pe aceşti laici, ca şi pe conducătorii lumii, Părintele i-a cuprins în ceea ce el numea “masonaria”. După el cam toţi erau “masoni” sau controlaţi de “masoni” şi, în ochii lui, asta era la fel de rău. Când venea vorba despre asta se înfocă cu înverşunare. În plus, fire metodică, Părintele citea toate cărţile posibile despre “conspiraţii” şi “asociaţii secrete” care ar fi controlat lumea, multe dintre ele fantasmagorii. Iarăşi este posibil ca, până la un punct, să fi avut dreptate.
Oricum Valerian i-a luat dreptul de a mai sluji în cadrul Episcopiei. Spunea, şi asta chiar pe bună dreptate, ”cum poţi să te rogi pentru un Episcop pe care nu îl respecţi?” Dar dincolo de asta nu i-a făcut Părintelui G.R nici o şicană. Părintele continuă să aibă “preoţia lucrătoare” şi putea sluji în alte jurisdicţii, bun înţeles, cu binecuvântarea Episcopului locului. Părintele G.R a aceptat, dar a început să circule fel de fel de scrisori şi “dovezi” privind activităţile “masoneriei”. De fapt majoritatea vremii şi-o dedică cultivării acestei obsesii.
Părintele G.R. ştia, la nivelul de a citi bine, mai multe limbi. Nu ştiu în ce măsură le putea şi vorbi. În cazul limbii engleze niciodată nu a putut ajunge să poată purta fie şi o minimală conversaţie în engleză. Este posibil că împrejurarea că în exprimarea în limba română Părintele era un perfecţionist să îl fi inhibat şi împiedecat să folosească altă limba. În acelaşi timp Părintele purta o vastă corespondenţă, cu clerici şi laici din România şi diaspora, şi era foarte bine informat despre ce se întâmplă,şi în România şi în diaspora. El a publicat câteva interesante articole dar, obsesia lui cu “masonaria”, a făcut că editorii să îl ocolească. Avea o trăită înțelegere a rânduielilor bisericești și o răspicată înțelegere a dogmelor. Nu era un om foarte învățat, dar era un om foarte inteligent. Respecta Ortodoxia, Biserica Ortodoxă și rânduielile ei cu strășnicie și iubea cu duioșie slujbele religioase. Credea în prietenie și loialitate.
În acei ani l-am cunoscut şi eu. Încet, încet, cu răbdare şi acceptând temperamenul Părintelui cred că i-am devenit apropiat.
Părintele Graţian Radu era ce se poate numi un “popă” bătrân şi frumos. Avea circa 1,80 cm înălţime, era voinic, cu o leacă de pântece, o figura deschisă dar cumva maliţioasă, ochi pătrunzători cu ochelari cu rame mari şi o barbă superbă, tăiată drept, deasupra pieptului. Nu era foarte exigent cu higiena (era un călugăr real) dar totdeauna ordonat, cu rasa curată, barba pieptănată şi cu nişte mâini puternice bărbăteşti şi foarte bine îngrijite.,avea o voce puternică, dar cânta blând, duios.

Vorbea cu mine, îmi împărtăşea din gânduri şi aşa am putut află detaliile de care pomeneam. Tot aşa am descoperit câteva lucruri excepţionale despre Părintele G.R.
El vorbea şi scria într-o limba românească de o frumuseţe absolut fără egal. Era limba “argeșană” dar în amestec cu “limba vechilor cazanii”. Părintele era conştient de modul magistral în care stăpânea limba şi o folosea cu meşteşug. Cele câteva amintiri, care se află în Arhivă Centrului de studii şi documentare (The Romanian-American Heritage Center), sunt doveziile acestui mare talent. O asemenea limba românescă frumoasă, personal, nu am mai aflat decât la Ion Creangă. În plus scrierea de mâna a Părintelui era de o frumuseţe specială: frumoasă, bărbătească, efectiv caligrafie artistică. Tot în acei ani un mare sprijin a primit Părintele din partea prietenului lui mai tânăr, Arhimandritul Roman Braga.
Roman Braga era duhovnicul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului”, nou înfiinţată în vecinătatea “Vetrei” (vreo douăzeci de kilometrii distant). Cei doi parinţi se întâlneau des şi chiar urmăreau împreună un program de lupte de circ (wrestling), o adevărată pasiune pentru Părintele G.R. Cum tot pasiune era dragostea lui pentru pisici; le hrănea, adăpostea şi ocrotea.
În această atmosfera anii treceau. Evenimentele din Decembrie 1989 din România, respectiv căderea comunismului, Părintele Graţian Radu le-a primit cu bucurie dar, îmi aduc aminte, că foarte direct m-a avertizat ”mă, tu crezi că o să fie bine? N-o să fie, că “masonii” au planul”. Poate că de dată aia chiar o “nimerise”!
La începutul anului 1991 Părintele, care era voinic şi vioi, a început să acuze o durere de spate. Spunea el că este o “răceală rea”. Finalmente s-a decis să meargă la doctor. Cum nu avea pe nimeni apropiat m-a rugat pe mine să îl însoţesc, lucru pe care l-am şi făcut. Am primit atunci cea mai superbă lecţie în ce înseamnă a te purta bărbăteşte.
Am ajuns la clinică din Jackson şi Părintele a fost consultat vreme de vreo două ore. I s-a aplicat toată bateria de analize, radiografi, MRI, etc. În final doctorul l-a chemat în cabinet şi i-a cerut să vină cu o rudă apropiată. Părintele m-a numit pe mine.
În cabinet, după un schimb de introduceri uzuale, Doctorul a luat dosarul cu analize şi, în maniera efectiv brutală a doctorilor din USA, i-a spus Părintelui că este vorba de un cancer osos care s-a extins şi la plămâni şi alte organe, metastazat. În continuare, la fel de brutal, i-a spus că, în opinia lui, mai are de trăit două, maximum, trei luni. Eram la mai puţin de un metru distanţă de Părintele. Am văzut că înţelesese perfect ce spusese doctorul, ei bine, nici măcar nu a clipit! Pur şi simplu a acceptat pe loc diagnoza şi apoi cele câteva sfaturi date de doctor, mai ales cum să întâmpine durerile care urmau să vină. Apoi am ieşit afară. Eu am păstrat o tăcere stânjenitoare şi, după câteva minute, Părintele s-a uitat la mine ZÂMBIND şi mi-a spus: ” băi Alexandre tu credai că moartea vine cu mâna în buzunar? Vine ea cu ceva”.
În continuare, pentru circa şase Săptămâni Părintele a rămas acelaşi. Pierdea din greutate, mânca aproape numai banană dar era tot voios. Apoi brusc a intrat în criză finală. A fost dus la Spitalul din Jackson şi în două zile, timp în care a fost spovedit şi împărtăşit de către Episcopul Nathanael, a murit.
A fost îngropat în cimitirul de la “Vatra” şi este străjuit de o frumoasă cruce din Marmoră neagră. Până la plecarea noastră din “Vatra”, soția mea Larissa, căreia Părintele i-a fost foarte drag, i-a aprins la mormânt, seara, lumânări.
Părintele a fost o personalitate a exilului dar pentru mine a fost un om drag şi apropiat şi, mai ales prin modul în care a stat în faţă morţii, rămâne ca un exemplu de demnitate bărbătească şi creştină.
————————————–
Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la
15 octombrie 2017


Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la
15 octombrie 2017

Lasă un răspuns