«

»

Tiberiu Tudor: Neriman

Tiberiu Tudor

Chiar dacă goana vieţii naşte
Doar praf şi scrum în urma ei,
Destinul tinereţii noastre
E pururi hărăzit de zei.

Sătui de-atîtea fapte vane,
Au hotărât c-am să mă-nchin
La colonadele romane
Albind în soarele marin.

Peninsula, strălucitoare,
Mă aştepta precum un sfinx
Încremenit într-o sfidare
Adusă timpului învins.

Aceleaşi ape, alte valuri,
Se-ncumetă spre el din larg,
Se domolesc venind la maluri
Şi la picioare i se sparg:

Pe-aici au fost, împodobite
Numai cu tolbe şi săgeţi,
Femeile de stepă, scite,
Cele din lunci, de traco-geţi.

S-au bucurat de-acelaşi soare
Femei cu trup unduitor
Ca amforele ce, sub mare,
Şoptesc de unduirea lor.

Şi încă se aud pe dale,
Le poartă încă paşii mici
Bizanţul, strălucind în umbra
Ruinelor de bazilici.

In acest loc al dăinuirii,
Atât de straniu şi firesc
La orice secol al iubirii
Aş fi putut să mă opresc

O dăruire fără minte
Se presimţea jur împrejur,
Vara purta un voal fierbinte
De verde şi albastru pur.

Şi deodată, fără veste
Ivită dintr-un alt tărâm,
Uluitoarea frumuseţe
Ce-a fost cândva Bibi Hanâm.

Din Bosfor şi din Asia Mică
Dinspre strămoşii ei uitaţi,
Lumina lunii se ridică
În ochii verzi şi migdalaţi

Şi mai departe stepa arsă
Cu străluciri de ciumafai,
Prin care ţipătul sălbatic
Al Hoardei le-a adus pe cai,

Săltate-n şa, ademenite-n
Vârtejul de viol şi jaf,
De bogăţii acoperite
Şi aruncate iar în praf

Pentru ca glasul să-i devină
Acest argint cu susur viu
Pe care l-a născut nisipul
Şi-aici doar frunzele-l mai ştiu.

Plutind în armonii străine
Amurgul înălţa încet
Un cântec, numai pentru mine,
Din minaret în minaret:

“Iubitul meu, de când e lumea
Te-am aşteptat, de ce te miri
Că seara are prospeţimea
Miresmelor de trandafiri?”

Iar eu juram alunecarii
De pescăruşi cu ţipăt trist

Să-i pun pe deget ceaţa mării,
Inel de fum şi ametist.

… Acele gene tremurânde
Îmi amintesc adeseori
Că viaţa noastră e un cântec
Jelit de muezinii orbi.

In van lucea, ca pe-o comoară,
Pe sâni pe braţele-i subţiri,
În van urca lumina lunii
Din trandafiri… din trandafiri…

Eu vă iubesc! şi fiecare
Făcuse, limpezi, ochii mari,
Era un praf gălbui. Şi soare.
Şi ― sălciile ― purtau şalvari.

(Din volumul “Enisalá – versuri”)

Lasă un răspuns