«

»

Ion Gănguț – Petrarca sau aventura labirintică a eului


Motto: Non riesco a saziarmi dei libri… (Petrarca)

Există în istoria culturii mari spirite în stare să influenţeze un secol sau o întreagă epocă, personalităţi proeminente care deschid căi neumblate şi care-şi pun amprenta pe mişcarea de idei dintr- un spaţiu foarte vast. Este cazul lui Francesco Petrarca, al lui Erasmus din Rotterdam sau Voltaire.
1.Petrarca sau întruparea lui Ianus. Luându- i în consideraţie opera în integralitatea ei, scrisă în latină sau în toscana volgare, dar şi un modus vivendi surprinzător, care ieşea din tiparele epocii, Francesco Petrarca (1304-1374) ni se arată astăzi precum un Ianus Bifrons cu o faţă îndreptată înapoi, spre Evul Mediu, închistat în regulile sale dogmatice, iar cu cealaltă privind spre zorii Umanismului şi ai Renaşterii şi chiar deschizându-le hotărât porţile. Ianus, cel ce salvase Roma în luptele cu sabinii, era zeul porţilor, al arcadelor, al ritualurilor de trecere, fiind numit Patulcius (cel ce deschide) şi Clusius (cel ce închide). Astfel, comparaţia dintre cei doi poate merge mai departe, Petrarca situâdu-se între pământ şi cer, între universul exterior şi cel interior, între Antichitate şi Renaştere, între Apollo (liniştea echilibrată) şi Dionysos (năvala telurică). Întrupând toate contradicţiile Evului Mediu, priveşte cu o faţă nostalgică spre luminile vârstei de aur a antichităţii greco-latine şi cu cealaltă faţă, plină de speranţă, spre zorii Renaşterii, într-o aventură fascinantă şi irepetabilă a spiritului său ce-şi va pune amprenta ferm şi decisiv asupra dezvoltării ulterioare a culturii umanităţii. Cu Petrarca se sfârşeste o lume şi începe una nouă.
2.Autoportret. Elemente de autoportret apar în întreaga operă petrarchescă, dar mai ales în De vita solitaria şi epistola Ai posteri.Cum imaginea despre sine nu poate fi decât subiectivă, trebuie să privim aceste informaţii cu un anumit grad de rezervă şi detaşare: ,,Fui un pover’ uomo mortale, di classe sociale né elevata, né bassa…viso di colore vivo tra bianco e bruno, occhi vivaci. Fui d’intelligenza equilibrata piuttosto che acuta, adatto ad ogni tipo di studio buono…, ma inclinato particolarmente alla filosofia morale e alla poesia“, adică: ,,Am fost un sărman muritor, de clasă socială nici înaltă, nici joasă…faţă de culoare vie între albă şi brună, ochi vioi. Am fost de o inteligenţă mai degrabă echilibrată decât ascuţită, adaptat oricărui tip de studiu folositor…, dar înclinat mai ales spre filosofia morală şi poezie‟ (trad. noastră, I.G.). Pasiunea pentru lectura anticilor este evidenţiată în repetate rânduri, fiind pătrunsă ,,non solo nella memoria, ma nel sangue…avendo getato le radici nella parte più intima dell’ anima mia…Non riesco a saziarmi di libri‟, adică ,,nu numai în memorie, ci în sânge…având înfipte rădăcinile în partea cea mai intimă a sufletului meu…Nu reuşesc să mă satur de cărţi‟ (trad. noastră, I. G.). Are un adevărat cult pentru prietenie: ,,Am fost foarte doritor de prieteniile oneste şi le-am cultivat cu absolută credinţă‟. Înzestrat cu arta elocinţei, după cum afirmau cei din jurul său: ,,Nel parlare, secondo hanno detto alcuni, chiaro ed efficace‟(,, În vorbire, după cum au spus unii, eram clar şi eficace‟). Chiar dacă era pasionat în a cunoaşte oameni noi şi locuri noi, s-a ferit mereu să depindă de ceva sau de cineva: ,,…fu sì radicato in me l’amore della libertà (era atât de înrădăcinată în mine dragostea de libertate‟). Conştient de valoarea sa, nu-şi recunoaşte niciodată orgoliul şi mândria de sine pe care o numeşte superbia, deşi într-o scrisoare către Boccaccio, cu puţin înainte de moarte, afirma: Apparentemente , sembra che io sia vissuto coi principi, ma in verità, furono i principi a vivere con me, adică: Aparent, pare că eu am trăit cu principii, dar în realitate, principii au fost cei care au trăit cu mine ( trad. Noastră, I.Gănguț). 3.Estetica. Fără a construi un sistem estetic închegat, Petrarca face dese referiri la frumosul din natură şi din poezie, frumuseţea trupului şi a spiritului, mai ales în câteva opere în latină, precum Invectivae, Epistolae familiares sau Epistolae seniles. Deschizător de căi neumblate, ,,Petrarca a combinat într-o singură propoziţie cele trei calităţi ale poeziei: artificiosa et esquisita et nova forma – o formă meşteşugită, elegantă şi nouă (W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, vol. III, Ed.Meridiane, Buc., 1978, p.20). El vorbeşte despre un transfer suferit de limbajul obişnuit( alieniloquium) ,,pe care îl numim alegorie. Exprimarea poetică trebuie făcută într-un stil îndepărtat de tot ce e exprimare plebeică şi publică şi în ritmuri menite să aducă plăcerea…Aceasta trebuie să se facă într-o formă nu obişnuită, ci meşteşugită, aleasă şi nouă, numită cu un cuvânt grecesc poetică, de unde celor ce se folosesc de ea li s-au spus poeţi…Datoria poetului este să plăsmuiască, adică să compună şi să înfrumuseţeze, să umbrească prin culori artistice adevărul lucrurilor muritoare, naturale…şi să-l acopere cu vălul ficţiunii plăcute, astfel încât, strălucind cât mai departe ,să fie cu atât mai desfătător, cu cât e mai anevoie de aflat“( ibid., p. 26- s.n.). Exaltând rolul poeziei, o situează în vârful tuturor artelor liberale, ca o sinteză a înţelepciunii şi ca probă supremă a talentului. Năzuind mereu către starea interioară pe care a numit-o otium prin care înţelegea la tranquilità di spirito (liniştea spiritului), se pare că doar contradicţiile eului său fragmentat ireconciliabil au constituit adevăratul motor al devenirii sale artistice, până la atingerea stării de graţie numită de el l’ingegno umano, prin care înţelegea starea de rodnicie creatoare ( fertilità creativa). 4.Homo viator. Odată cu Petrarca, asistăm la o schimbare radicală a viziunii despre călătorie, al cărei aspect mistico-religios se transformă într-unul laic-mundan, de explorare, de cunoaştere şi de cultivare a spiritului. Pentru el, călătoria era un mod de viaţă, o pornire de nestăvilit, izvorâtă din contradicţiile propriului spirit: La mia esistenza, sino oggi, è stata un continuo viaggio- Existenţa mea, până astăzi, a fost o continuă călătorie (Familiares, I, 1). Drumurile lui Petrarca pot fi cercetate dintr-o dublă perspectivă: cea exterior- geografică ce urmează periplul său impresionant prin ţări, oraşe, cetăţi şi cea interioară, cu aspect labirintic unde îl urmăm în caznele de pierdere şi regăsire repetată a eului. Aproape în orice scrisoare a sa vom întâlni descrieri de regiuni, oraşe, cetăţi; însemnări de călătorie şi povestiri despre oameni şi locuri; referiri la popoare, comparaţii între ele; munţi, râuri, vânturi. Poet senza patria, nu reuşea să se ataşeze prea mult de un loc anume: sic sum pelegrinus ubique – astfel sunt călător pretutindeni. Indiferent de calitatea pe care o are, ambasador, însărcinat diplomatic sau simplu călător, dovedeşte o cultură impresionantă prin multitudinea informaţiilor şi asocierilor pe care le face în mod natural, dar şi un spirit de observaţie de o mare fineţe şi acuitate. Peregrinările sale îl poartă în Franţa, Germania, Flandra, Boemia, ca să nu mai vorbim de patria mamă cu Florenţa, Milano, Padova, Napoli, Roma, Veneţia etc. Pasionatul de călătorii deschide drumul unor spirite cutezătoare care, la scurt timp după el, vor revoluţiona lumea prin marile descoperiri geografice, ca să nu-i pomenim decât pe Marco Pollo sau Cristofor Columb. Pasiunea sa de călător neobosit, de căutător de vechi manuscrise prin podurile mânăstirilor a dat roade ce se vor vedea mai bine când vom vorbi de biblioteca sa personală, cea mai mare în zorii Renaşterii.
5. Filologul. Când vorbim de filolog, avem în vedere atât dragostea şi ataşamentul său nemărginit faţă de cuvântul scris, faţă de humanae litterae, cât şi contribuţia sa decisivă la naşterea filologiei ca ştiinţă. Are marea satisfacţie de a fi descoperit în anii 1328-1329 Decadele 1, 2 şi 3 aparţinând lui Titus Livius; la Liège, în 1333- oraţia Pro Archia de Cicero; la Verona, în 1345- epistolele ciceroniene Ad Atticum, Ad Brutum şi Ad Quintum fratrem; la Florenţa în 1350- Institutiones a lui Quintilian. Efortul său merge spre curăţarea latinei medievale de formele corupte şi redarea strălucirii de altădată a latinei clasice, efort ce va fi urmat de Boccaccio, Salutati sau Bracciolini. Filologia devine disciplină ştiinţifică şi capătă rezonanţă europeană. În afară de a căuta, colecţiona şi cumpăra manuscrise, Petrarca întreprinde cu exactitate operaţii specifice filologului: stabileşte dacă manuscrisele sunt originale; depistează greşelile copiştilor şi le corectează; compară textele între ele; le grupează după criterii clare. A fondat un atelier- scriptorium, unde copişti atent selectaţi de el copiază, corectează, adnotează şi difuzează textele. În 1361, prin competenţele filologice şi faima pe care o dobândise, tranşează o chestiune politică între Rudolf al IV- lea al Austriei şi Carol al IV-lea al Germaniei, dovedind cu argumente istorice, lingvistice şi stilistice falsitatea unor documente atibuite împăraţilor Caesar şi Nero. Munca de filolog în acţiune este bine ilustrată în manuscrisul Vaticano Latino 3196 numit şi Codice degli abozzi ce conţine Il Canzoniere, cu ştersături, corecturi, adnotări în care se vede efortul său de a curăţa formele considerate troppo basse (vulgare) sau prea locale. Documentul este o mărturie a frământărilor, dubiilor, dar şi satisfacţiei de a fi găsit forma cea mai potrivită. Adnotările sunt în latină şi sună cam aşa: Dic aliter hic (Aici exprimă-te altfel) sau Hoc placet pre omnibus (Aceasta îmi place mai mult decât toate celelalte). Conştient de noutatea şi importanţa demersurilor sale, notează pe margine chiar ora, ziua şi locul fiecărei însemnări.
6.Eul labirintic. Acea humana curiositas, specifică noului tip de om, aflat în zorii Renaşterii, l-a marcat în toate etapele vieţii sale, făcându-l un veşnic rătăcitor. Există la Petrarca un labirint exterior, al peregrinărilor sale geografice prin locuri mereu noi, dar există mai ales un labirint interior care urmează traseul aventurii sale spirituale în căutarea propriului eu, în permanenţă neliniştit, scindat şi neîmplinit. Dacă primul se poate reprezenta în linii drepte, cu puţine reveniri, cel de-al doilea apare ca un hăţiş greu de imaginat, din linii sinuoase, cercuri, suişuri şi coborâşuri, ilustrat magistral în opera poetului. În cel puţin două sonete pomeneşte despre labirintul interior: Nel laberinto intrai,/ ne veggio ond esca- În labirint intrai, nu văd pe unde să ies (Sonetul CCXI-) sau …un lungo error in cieco laberinto- o lungă greşeală prin orbul labirint (Sonetul CCXXIV din Francesco Petrarca, Canzoniere, a cura di Mario Santagata, Milano, Mondadori, 1996, pp.896, 934, trad. noastră). Mario Santagata, unul dintre cei mai harnici şi fini cunoscători ai operei poetului aretin, afirma în prefaţa lucrării citate că la scoperta della soggettività rappresenta una vera rivoluzione copernicana- descoperirea subiectivităţii reprezintă o adevărată revoluţie copernicană. Centralitatea eului este răspunsul dat de Petrarca unei societăţi în criză, dominate de anxietăţi religioase, care bătea la porţile Renaşterii. Interioritatea capătă valoare superioară şi absolută, liberă de condiţionările sociale şi politice. Cu Petrarca, intelectualul modern descoperă lumea infinită a eului, interioritatea sa complexă şi misterioasă. Conştiinţa nu se mai defineşte în unitatea ei, ci în multiplicitate; nu în depăşirea contradicţiilor interne, ci în persistenţa lor; nu în aflarea unei soluţii, ci în adâncirea prăpastiei dintre pornirile opuse. În descrierea ascensiunii pe Monte Ventoso, cu încărcătură alegorică, cu o luciditate de o acută modernitate îndeamnă la cercetarea sufletului omenesc: Oamenii caută zadarnic în afară ceea ce ar putea descoperi înăuntrul lor…Nu există nimic mai minunat în afară de suflet. Ajuns în vârful muntelui, are revelaţia însemnătăţii sufletului omenesc. Muntele Ventoso nu mai măsura niciun deget în comparaţie cu adâncimea abisală a contemplării umane…Retragerea în solitudine însemna pentru Petrarca regăsirea întregii bogăţii a propriei vieţi spirituale lăuntrice. Apelul la interiorizare nu are rezonanţa izolării, ci a exaltării lumii omeneşti (Eugenio Garin,Umanismul italian, Ed. Univers, Buc.,1982, p. 29). Petrarca nu ştie să renunţe la nimic, pentru că doreşte totul. În Secretum mărturiseşte către Sf. Augustin, patronul său spiritual, că este prizonierul a două mari păcate: iubirea pentru Laura şi dorinţa de glorie lumească. Drama sa este generată de opoziţia dintre omul ideal şi omul real, dintre iubirea sacră şi cea profană. Canţonierul nu reprezintă decât un lung cântec al disperării, un exerciţiu dureros de recompunere a fragmentelor de suflet. Laura, deşi simbolizează ideea absolută de frumuseţe, poezia, femeia, nu este altceva decât un pretext de a vorbi despre sine: despre durerea sa , despre iubirea sa rănită, despre suferinţa sa. 7. Solitudine şi melancolie. Rilke spunea pe bună dreptate că operele de artă sunt de o solitudine infinită. Petrarca este primul intelectual şi artist al vârstei moderne care teoretizează viaţa solitară ca o condiţie obligatorie şi esenţială a cultivării spiritului şi creaţiei. Izolarea sa nu trebuie interpretată ca o atitudine de negare elitistă şi mizantropică a lumii, ci ea ne apare astăzi ca argument al întrupării în operă a potenţialului artistic şi intelectual al scriitorului. De altfel, toată viaţa a încercat să ajungă la acea immagine del mio spirito sereno e tranquillo, numită de latini otium. Singurătatea lui Petrarca nu este cea a eremiţilor din lunga tradiţie creştinească a evului mediu, ci este una nouă pentru vremea aceea, umană, laică şi problematică. Solitudinea fără cărţi, fără lectură era considerată de autor un esilio, un carcere, una tortura – un exil, o închisoare, o tortură sau La solitudine sine literis è simile alla morte – Singurătatea fără cărţi este asemănătoare morţii ( Seniles, 82, 4). În compania cărţilor, devine patrie, libertate şi fericire. Petrarca descoperă primul şi în deplină cunoştinţă de cauză peisajul natural, cu el începe cultura peisajului. Vaucluse din Provence devine locul magic, centrul vieţii sale artistice şi intelectuale pentru mulţi ani. Acestui locus amoenus îi adaugă pe parcursul vieţii şi altele, cum ar fi Selvapiana, Certosa di Garegnano sau Arqua, unde se simte în mediul său prielnic, departe de aglomeraţia oraşelor, în plin dialog cu el însuşi. Cum spaţiul geografic al creaţiei primeşte configuraţia propriului spirit, asistăm în cazul lui Petrarca la o sinteză originală între trăsăturile din locus amoenus şi cele din locus horridus, în momentele de criză interioară, cînd spaţiul este dominat de tristeţe, milă, disperare, sentimentul vanităţii sau inexorabilitatea morţii. Idealul petrarchesc este descoperirea locului ocrotitor în care să se poată elibera de tensiunile interioare, îşi poate regăsi liniştea, propunând alleanza tra bellezza dei luoghi e la bellezza dell’anima.În sonetul Solo e pensoso… asistăm la o invazie a interiorităţii asupra peisajului, o recompunere în armonie a triunghiului eu-natură-iubită. Spaţiul şi timpul se interiorizează: Solo e pensoso i più deserti campi/ vo misurando a passi lenti e tardi ( Stingher şi plin de gânduri, adesea rătăcesc/ Pe drumuri neumblate, cu paşi înceţi, târzii…traducere de Lascăr Sebastian, în vol. Petrarca, Sonete, Ed. Tineretului, Buc., 1958). Ciocnirea dintre dorinţă şi imposibilitatea realizării ei generează trăirea plenară a experienţei solitudinii, a melancoliei şi a imposibilităţii comunicării: Condizione psicologica, atteggiamento corporeo, paesaggio sono in completo accordo fra di loro ed è difficile a dirsi che cosa si imprima più profondamente nella memoria, se il passo misurato o lo stanco conforto, perché ambedue sono una cosa sola ed esprimono quella compenetrazione di anima e oggetto che è un privileggio della lirica- Condiţie psihologică, atitudine a corpului, peisaj sunt în deplin acord între ele şi e dificil a spune ce se imprimă mai profund în memorie, pasul măsurat sau liniştea obosită, deoarece ambele sunt una şi exprimă acea întrepătrundere dintre suflet şi obiect care e un privilegiu al liricii (Hugo Friedrich, Epoche della lirica italiana, Mursia, Milano, 1974, I, p.216- trad. noastră). Mai întâi, există o atracţie, o plăcere a durerii, căutată, parcă : Îmi place că mă doare şi vesel sunt plângând sau Mi-i inima prea plină de-o dulce desfătare…Aceasta evoluează spre o stare accentuată de rău existenţial: Azi, zguduit, văd bine ce gol sunt şi stingher…/ Mi-i jale şi mi-i groază de mine însumi, iată !( trad. Lascăr Sebastian, op. cit.). Nimeni înaintea lui Petrarca n-a descris poetic o atare stare care va face tradiţie la romantici, simbolişti, până la a deveni nucleul de iradiere a curentului existenţialist.
8.Petrarca, astăzi. Moştenirea lăsată de Petrarca umanităţii este uriaşă, consistentă şi decisivă pentru evoluţia ulterioară a poeziei, a gândirii şi a culturii. Dincolo de petrarchismul sec. XV şi XVI, când Petrarca a fost imitat nu în profunzimea sa, ci la nivelul de suprafaţă, putem stabili o lungă istorie de influenţe mărturisite sau nu în toate literaturile mari ale lumii moderne. În Italia, Foscolo, Leopardi sau Ungaretti au avut un adevărat cult al ilustrului înaintaş. În Germania, Herder şi mai ales Schlegel i-au recunoscut valoarea şi influenţele multiple. În Franţa, după Pleiadă cu Ronsard sau du Bellay, autori celebri îşi exprimă o vie admiraţie, începând cu Rousseau, Chateaubriand şi continuând cu Baudelaire sau Lamartine, ultimul dedicându-i pagini entuziasmante: Quant à moi, je considère Pétrarque comme le plus parfait poète de l’âme de tous les temps et de tous les pays; ses sonnets sont les medailles du corps humain – Cât despre mine, îl consider pe Petrarca drept poetul desăvârşit al sufletului din toate timpurile şi din toate ţările; sonetele sale sunt medalii ale corpului uman ( Cours familier de litterature, vol.6, Garnier, Paris, 1958, p.3, trad. noastră). Vorbind despre receptarea critică, ea este complexă, contradictorie şi frenetică. Între criticii cu aport major şi de esenţă inovatoare, amintim pe Francesco de Sanctis, G. Contini, Ugo Dotti, Marco Santagata etc. Un poet italian contemporan, Andrea Zanzzoto, exprima într- un mod sintetic următoarea judecată de valoare: Dacă este adevărat că o carte este un loc în care oamenii se recunosc – grupuri, o epocă, umanitatea în sens total – poate n- a fost niciodată mai adevărat să afirmăm că această carte este Canţonierul lui Petrarca ( Scritti sulla letteratura, vol. I, Mondadori, Milano, 2001, p. 201- trad. noastră.I. Gănguț).

Lasă un răspuns