«

»

Alexandru Spătaru – versuri

Florile salvatoare

N-a fost străbătută istoria
numai de cuceritorii de profesie.
Ne-au salvat florile.

Doar pe drumurile din flori
au fost aşteptate cuvintele
veşnice ale vieţii şi adevărului,
ce au statornicit cu rânduiala
supremă a Cuvântului
aşezarea seminţiilor pe Pământ.

Voi, pretendenţi la stăpânia lumii,
imperatori trufaşi pe tronuri de nisip,
gândiţi-vă cum veţi găsi ieşirea
din trecerea peste Cuvântul Sacru,
că aţi strivit sub mizerabile copite
florile menite să-şi plinească rostul lor.
După voi – au mai rămas urme
de gheare ale poftelor nebune.

Nu e departe vremea când
miresmele inegalabile ale florilor
– vai, violate cu sălbăticie,
pentru voi vor fi irespirabile miasme,
şi veţi fugi-n puhoaie
şi n-o să ştiţi pe unde să fugiţi
de chinurile dinaintea morţii,
sortite să nu aibă moarte,

c-o să uitaţi de drumurile
pe care aţi năvălit şi, disperaţi
nemernici din toate timpurile
veţi căuta iertarea…


Marea uimire

Nu se deschide oricui.

E-un cânt de mare taină – rareori

se dăruieşte şi numai celor

care au unde-l primi,

unde sălăsluieşte un alt „a fi”

uitat de-un timp demult trecut,

sau destinat vreunui veac

din cele care or să vină.

Pe chipul celui care îl trăieşte

se naşte o floare…

O ofileşte o uimire:

„de ce a fost nevoie să treacă

lumea şi prin lumea noastră?”

Şi cântecul se stinge.

Lasă un răspuns