«

»

Nicolae Vălăreanu Sârbu – poeme

Trecător mirat

În oraşul plumburiu
pe străzi,
un trandafir purta o femeie în braţe.
De atunci toţi orăşenii
sădesc trandafiri.

Oraşul a intat în frumos
din dragoste,
zilele şi ele se destăinuie
în pieţele publice.

În această casă locuiesc
iluziile
şi timpul s-a oprit o clipă,
să se spele
pe cele două feţe
cu apă de trandafiri.

Tu eşti corola aprinsă,
ca o inimă
purtată în palme
de un trecător mirat.
întoarcerea definitivă la natură

existenţa mea întâmplătoare nu mă presupune liber
chiar dacă mulţi oameni au murit
cu iluzia zidită-n aşteptare
şi numai teama îi ţine pe urmaşi în picioare
până la epuizarea speranţei

moartea nu este duşmanul omului
mai dureroase sunt modul cum te împuţinezi
şi lipsa de mişcare prin care te smulge
tulburătoarea neputinţă

dar mă liniştesc arborii
care se uscă ram cu ram în fiecare an
în braţele soarelui
până nu mai înverzeşte nici o frunză
rămân îngropaţi în anotimpuri
până cad răpuşi sub zăpezi

nu ştiu un alt motiv
care să mă restituie naturii
doar libertatea de a-mi fura zilele
să nu rămân cu păcatul

de a mi le fi luat singur!
Sunt un lup bătrân

Am pierdut spontaneitatea şi inocenţa;
m-au părăsit căutările din gânduri,
s-a stins clocotul din izvoarele interioare,
nu-mi mai sunt proprii iubirile paralele,
nu mai desluşesc chemarea femeii
dintr-un surâs.

Sunt un lup bătrân alungat din haită,
fără vedenia unei cărări spre vârf
depăşind prăpăstioase oprelişti.
Acum îmi pot permite doar întinsul câmpiei
cu ierburi uscate de vântul iluziei
şi fântâni cu apă puţină,
doar când trec ploile,
ori fugărite de ierni în ascunzişuri
după salcâmii albi.
Oasele vântului

O să rup oasele vântului
cu mâinile transformate în aripi,
să văd aerul cum trece prin ele
ca o ispită cu două feţe
în faţă cu fantomele din aer
şi dispar după colţuri în spatele zidurilor
de ţi se strecoară frigul sub piele.

Noaptea-i o fântână huruită
cu întunericul vorbind pietrelor
în groapa unei morţi din lipsă de apă.

Dâre reci se furişază prin golul de nervi
se surpă dealurile înmuiate de ploi
fantomele delirează pe străzi
vântul se caută de oase
şi nu le mai are.
Să-i intru sub piele

Chiar e mai plăcută clipa
când o spintecă
tăişul aşteptării,

de mă satur de bucurie
să-i intru sub piele.

Şi nu mă opresc la pragul acesta
pe care şi orbii îl trec
pipăind lumina,

ard mai departe cu flacără,
la răspântii pun semne
şi plec.

Tot ce nu ştiu eu, ştiu ochii
ce văd mai departe
multe şi tac,

mâna mea scrie atingeri.
Sentimentele lichide

O muză pe care am inventat-o
mi-a şoptit apropiindu-se prea mult
ca o piatră alunecând în apă.
O urmăream cum se lipeşte
de pieptul meu ca un coş de fum
şi aşteaptă căldura să o cuprindă.
Tot ce ne mai ţine laolaltă
erau mâinile ca nişte frunze
tremurate pe sub coaste.
Poate vroia să-mi smulgă una
dar fusese demult smulsă
de nevastă-mea.
O foloseşte ca pe o ispită pentru bărbaţi.

Abia m-am desprins din încleştare,
locul a rămas gol,
pielea mă ţine întreg dar vulnerabil
la orice femeie viscerală,
deaceea mă folosesc de cuvinte.
Ca să nu-mi pierd capul
mai bine cedez pentru ele
sentimentele lichide.
Nicio umbră

Zidindu-se fiecare-n fiecare pietrele templelor se plâng
de liniştea din interior.

Policandrul spânzurat îşi aprinde luminile,
nu mai fumegă nicio ceaţă-n priviri.

Feţele se sfinţesc umede şi lucioase,
zâmbetele copiilor consimţind cuminţenia.

Nu predică nimeni dar se aud cuvintele
în fiecare cum se clădesc.

Între linii punctele nu se ating de margini,
cercurile sunt ochiuri de cer în oglindă.

Oglinzile se pierd unele în altele,
nu există nicio umbră în cupele de vin

Limpede începe să ningă setea
şi foamea se termină înainte de vreme.
Mimau trist bucuria

Noaptea nu era neagră, era cenuşie,
stelele erau verzi, căzute printre noi,
drumul se ducea pe râu până la izvor
apoi intra-n tunel, trecea dincolo.
Tu ai plecat făcându-mi cu mâna,
era o chemare ori semnul despărţirii.
Sângele era subţire, de pasăre,
se aprindea ca un filament
sau ca o dâră de melc
până la inima înrobită.
Clipele sonore curgeau în timpane
băteau cu ciocane într-un clopot al timpului,
ochii tăi sticloşi erau de felină.
Totul era complicat, imprevizibil, ascuns,
dimineţile te îmbrăcau la loc în mirosuri.
Măştile purtate din obişnuinţă,
acopereau faţa clownului obosit,
mimau trist bucuria.
Poezia

Poezia este tot ce iese din tine
ca un înecat la suprafaţa apei
ca să fie găsit
şi înmormântat creştineşte între ai săi.

Cuvintele sunt selectate minuţios
încât îţi vine să crezi în ceva
şi te împaci cu speranţa că mâine
cineva le va citi şi se va ilumina
cum te bucuri de un asfinţit fără să vrei.

Uneori te ridici de la masă şi le arunci
apoi cauţi alt moment inspirat,
să-ţi transpui în poem tot ce simţi.

Iubesc gândurile care-mi spun singure
cum să le îmbrac în metaforă,
să le dezvelesc sensul iubirii
ca la o femeie frumosă.

Proză scurtă
Te aştept să vii

Am gândurile înmuiate în necuprins şi-ţi simt surâsul ca o şoaptă uitată-n ungherele inimii. Mi-am cuibărit în cercul de lumină sângele, să-ţi desenez conturul dantelat pe margini cu fir de argint. În cuvinte voi zidi casa cu ochi de pisică-n acoperiş, camerele îţi vor aştepta paşii uşori pe podeaua presărată cu flori albe. Pune-ţi pe masă dorinţele, nimeni n-o să le vadă. Între degetele nopţii sunt prinse fantome frumoase cu haine colorate şi cântece misterioase. Intră în jocul lor cum vântul îşi înteţeşte suflul prevestind sosirea furtunii. Eu voi fi în privirea lunii, în aşteptarea de sub cearceafuri şi-n neliniştea pereţilor, să nu-ţi fugă mirosul cu umbra pe ferestre.
Voi împărţi clipele la doi, ori mai bine le suprapun şi vom privi candelabrul stins prin ochii tăi mari cât o noapte de rasfăţ. La sfârşit ne vom caligrafia pe suflet cu boabe de mărgăritar heraldica unei iubiri însufleţită de patimi, plină de strălucirea unui timp înflorit în cel mai frumos anotimp din câte am trăit.
Te aştept să vii şi tu şi anotimpul.

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Lasă un răspuns