«

»

Alexandru Spătaru – versuri


Un buchet cu flori…

Nădăjduiesc,
îmi cânt chemarea.
Toată fiinţa mea e-un
cântec al ultimei speranţe.
Mă învăluie incredibile armonii
din tot ce mă îmconjoară ,
să-mi facă aşteptarea mai uşoară.

Înduioşată,
planeta pulsează în ritmul lor,
vibraţii ample pleacă în căutare,
sunt purtătoarele unui mesaj.
Şi iată,dintr-un dincolo îndepărtat
vine răspunsul – mângâiere.
……………………………………….
De pe un pat de piatră
de la morgă se scoală un cadavru.

„A fost o moarte aparentă”,
se îngaimă o spăimoasă
şi de circumstanţă explicaţie.
Dar adevărul străluceşte
trimis de Dincolo De Depărtare
– mereu dincoace de aproape,
celui fără întoarcere întors,
într-un buchet cu flori
ce nu se ofilesc nicicând
– florile Învierii…

Levitaţie

Am rugat iarba câmpului,
frunza codrului, să înflorescă.
Eram pe o mare de dragoste verde,
n-am ştiut ce taină am dezlegat,
ce puteri uriaşe am dobândit.
Porţi nebănuite am deschis,
şi-am plutit pe o mare de flori,

într-o nestăvilită rezonanţă,
cu necunoscute vibraţii
de miresme şi culori.
Descoperisem o cale să mă scutur
de resturile grele din
trăirile în mteria pământeană
şi, uşor, să mă înalţ căre Cer.
„Ne pare rău – s-a auzit
un glas cu blândeţe din
adâncimile cupolei de cristal– ,
dar va trebui să te întorci, să îţi laşi
locuinţa ta temporară
curată, gheenele sunt pregătite,
vor arde şi cenuşa şi zgura.

Viitorii locatari aşteaptă…”

Lasă un răspuns