«

»

Ştefania OPROESCU – Venus din porumb

OPROESCU Stefania oct2017

O părere de lumină palpită pe trotuarul de vizavi, ivindu-se printre siluetele în mişcare, sub înserarea zorită de coroana norilor vineţii, împletiţi în valuri, asemeni bancurilor de peşti ce-şi schimbă brusc direcţia. Lumina palidă se alungeşte, se subţiază, se dilată, prinde contur şi-l pierde cu întreruperi, strecurată prin ţesătura ca de igliţă, alcătuită din trupuri ce se deplasează în ambele sensuri, ocolindu-se cu grijă. Ochii care urmăresc lumina, erup din arsura închipuirii şi, un ghem de fierbinţeală se prelinge ca lava prin trupul atins de vedenie. Miros de pământ umed şi de frunze de nuc începe să curgă din cer, vânturat de fulgi mari şi pufoşi de zăpadă. Din gâtul fiebinte ţâşneşte un strigăt de sălbaticiune ce deschide orbeşte drum, ignorând obstacole. Spaima pierderii luminii pe care o caută neistovit, de ani buni, anulează raţiunea. Un salt printre maşini, o traversare periculoasă a străzii, ocrotită de cine ştie ce clipă de indiferenţă a destinului şi, mâinile se reped înainte, căngi pregătite să nu scape prada. Apucă veşmântul luminii şi-l scutură ca pe o scoarţă veche, până cade din el mirosul râvnit. Ochii încep să se limpezească, strigătul se transformă în şoaptă seducătoare. Vede făptura dezvelită de armură, goliciunea ei fremătând în nehotărâre. O încălzeşte cu braţele, o apropie de trupul său cu blândeţe, ca pe un obiect fragil. Îi repetă într-una propoziţia pe care a repetat-o în gând până i-a devenit rugăciune si, a cărei alcătuire era pe cale să-şi piardă sensul: „Nu mă urî în nopţile în care n-ai somn”. Lumina creşte în intensitate, capătă străluciri de sidef, înconjoară ca un cocon îmbrăţişarea încremenită într-un alt anotimp.


Fimiţa traversa lanul de porumb în arşiţa de vară, ca să scurteze drumul din satul unde, tocmai asistase la venirea pe lume a uneia din fetele lui Stan Bulbuc. Da, asistase, pentru că, altfel, mare lucru nu făcuse. După a cincea fată, Stan renunţase să-si mai ducă nevasta la spital, pentru naştere. Când aceasta, cu burta rotundă ca un pepene copt, lăsa treaba brusc şi intra în casă ţinându-se de şale, înhăma calul la căruţă şi aducea moaşa de la dispensar sau de-acasă, împins de teama sancţiunilor, nu de grija pruncului sau a nevestei. De data asta, nimerindu-se sorocul într-o sâmbătă spre seară, moaşa era plecată în oraş, la o nuntă. Tânăra aflată în practică, s-a urcat pierită de spaimă în căruţa ce se hurducă prin bolovani până spre asfinţit.
-Asta-i, zise Stan, împingând-o înăuntru, după care închise uşa. Anastasia gemea în patul răvăşit, se ridica la răstimpuri şi strângea cu putere fierul care înconjura tăblia patului, nebăgând în seama copila care, nici nu îndrăznea să deschidă gura. O vecină fără vârstă, tot intra şi ieşea, aducând prosoape uzate, cârpe de tot soiul, un lighean de plastic şi oale cu apă caldă.
– Merge greu”, spuse după un timp, fără să privească spre fata adusă în locul moaşei. Şi n-ar trebui, doar e a şasea oară… ce Dumnezeu! Tu te pricepi la ceva?
– Da’ dar la spital!
– Şi la spital cum îi’ nu tot aşa?
– Tot aşa, da’ eu n-am terminat şcoala…
– Lasă, c’o termini acu’! Pune mâinile pe burta ei, aici, sub ţâţe şi împinge cu putere când ţi-oi spune eu!

Orele treceau, şi, făptura nu prea dorită, nu se grăbea nici ea să-şi cunoască părinţii. Până spre dimineaţă, zăpuşeala storsese cele trei femei, pe una de durere, pe alta de îngrijorare şi pe a treia de spaimă. Năclăite de sudoare, au aflat zorii sub ţipătul firav, care a sunat în odaia jilavă, ca goarna victoriei. Stan, dormea afară într-o rână, sprijinit de scândurile hambarului. Mirosul acru de ţuică ofilea aburul răsăritului, în întreaga ogradă. Vecina a adus din hambar un lighean curat şi un săpun de rufe. Pe umăr, ţinea un prosop, de aceeaşi culoare îndoielnică.
– Ia-le„ i-a zis moaşei, vezi că în spatele casei, pe pirostrii e un tuci cu apă caldă. Spală-te şi tu niţel şi ia-o spre dispensar pe jos, că n-are cin’să te ducă. O tai pe aici prin porumbişte, tot coborând n-ai decât vreo cinci kilometri. Acuşica ajungi şi îţi vezi de treabă…

Tuciul mare, în care vara se fierbea săpunul, era cam pe sfert plin cu apă, în care pluteau frunze de nuc şi de pelin. S-a spălat, a îmbrăcat bluza jilavă şi fusta udă în talie. A plecat prin grădină, pe unde îi fusese arătat drumul. Curând, s-a pierdut în lanul de porumb încă umed de rouă, mai înalt decât ea, printre frunzele căruia se strecura ca şi cum s-ar fi ferit de urmăritori. Le îndepărta cu mâinile, ferindu-se de tăişul pe care-l simţise de câteva ori frigându-i gâtul şi braţele. Mergea cu ochii aproape închişi, când, frunzele tăioase ca săbiile au dispărut brusc, dezvelind un luminiş din care, tulpinile crude fuseseră retezate de la rădăcină. O oază de lumină deschisă în jungla verde. În luminişul acela simţi oboseala încercuind-o ca o apă călduţă, sub razele soarelui, încă blând. Mai jilave, mai grele după baia de rouă, bluza şi fusta o trăgeau în jos. Liniştea locului aparent izolat de lume, o îndemnau la odihnă. Se aşeză pe stratul de buruieni crescute în voie, dezbrăcându-se de umezeala nefirească a învelişului, ca o omidă surprinsă de năpârlire. Îşi întinse alături hainele, să se zvânte.


În vara aceea, Radu nu mai găsea moliciunea enigmatică a ierburilor prin care, altădată făcea cărare, frângându-le sub tălpi, după ce le culca din mers, cu piciorul. Alcătuia atunci labirinturi, din care ieşea învingător, decapitând cu o nuia inflorescenţele trufaşe care îndrăzneau să-l depăşească în înălţime şi să-i ascundă drumul. Fostul copil căuta nostalgia inocenţei care se risipise în dealul ce pornea chiar din spatele casei bunicilor, în vacanţe pe care le aştepta mai mult decât pe Moş Crăciun. Raporturile se inversaseră. Ierburile îi băteau genunchii, dealul nu mai era Kilimanjaro, pe care, curajos vâna guşteri în parfumul fâneţelor. Bunicul dispăruse din filmul pe care îl ţinea minte. Dar nu absenţa lui îi întuneca paradisul trecut, oricât se străduia să-şi răscolească o adiere de vinovăţie. Bătrânul fusese sever chiar şi cu el însuşi. Afară de muncă, nu cunoştea nici alint, nici mângâiere. Doar o acceptare tăcută, umbrită şi ea de sprâncenele mereu încruntate. Bunica, însă, îi rănea amintirile, şi copilăria, şi tot. Degetele ei noduroase şi răsucite, învârteau greu tigaia pe plită, dar clătitele nu mai ieşeau pufoase şi parfumate. Icnetele ei de durere, însoţind-o la fiecare pas, îi sfâşiau blândeţea unui timp pe care-l vedea surpându-se, cu cât mai acut, cu cât îl privea mai de-aproape…

Mai mult de plictiseală decât de dorinţă, băiatul–bărbat urca dealul invadat acum de lăstăriş şi de tufe de cătină. Soarele abia ce zvântase roua din fâneaţa care, necosită la timp îşi risipea seminţele la fiecare adiere. Poate că dealul se îndesase ca un bătrân, sau pasul său adult cuprindea distanţe mai mari, de n-a simţit când a ajuns sus. N-a mai recunoscut locul. Platoul, ocupat altădată cu o livadă de meri îmbătrâniţi, fusese arat şi un lan întins de porumb îi lua locul. Privind ştiuleţii formaţi, a prins din amintire mirosul dulceag al boabelor crude, fierte sub capacul de pănuşi verzi. N-a avut nicio clipă sentimentul că poate ia ceva ce nu-i aparţine, era copilăria lui aici, în drepturile ei… A început să caute porumbii cu bobe în lapte, crestând cu unghia degetului mare deschizături în învelişul fraged. Înainta în lan căutând din ochii ştiuleţii potriviţi, pe care-i aduna în braţe, ca şi cum ar fi cărat lemne stivuite pentru iarnă. Mirosul cunoscut de frunze strivite îl ameţea ca un drog. Timp şi loc se contopeau în voia simţurilor, când, s-a aflat descumpănit în marginea luminişului nefiresc, de unde porumbul fusese tăiat, poate furat, poate luat pentru hrana vitelor în zile ploioase. Labirintul pe care altădată îl construia singur, avea logica jocului. Povestea de acum, n-o cunoştea. Fiinţa dezbrăcată, sorindu-se alături de haine, era ca o viziune coborâtă din vis. Stătea nemişcat, de teamă să nu facă zgomot. Din trupul acela de femeie sau copilă, prospeţimea izbucnea cu albul sidefiu al pielii. Nu se mişca, nu clipea. Braţele îi înconjurau capul ca o cunună. „Venus născută din lan de porumb”… Ironia gândului nu-l salvă din stranietate imaginii. Un clătinat neatent, un troznet de creangă uscată, acoperită de buruieni, rupse liniştea. Fiinţa se ridică, adunându-şi grăbită la piept hainele, zvântate acum.
– Nuuuu!!!strigă Radu, de parcă sub el s-ar fi prăbuşit brusc pământul.
Strigătul puternic se rostogoli ca un tunet şi clătină vârfurile fragile, în care mai tremurau urme de polen. Acel „NU” căzut din senin ca un urlet de fiară făcu să îngheţe aşa, neterminat, gestul fetei. Intenţia ei de a se acoperi era paralizată, cum paralizat era şi instinctul de apărare. Nu putea să fugă, nu putea să se ascundă. Radu se apropia de ea ca în transă, rostind blând, aproape tânguindu-se, aproape rugându-se: „Rămâi aşa, nu strica tabloul, rămâi te rog în lumină ca în spumă… Naşterea lui Venus n-a colorat mai tare ochii pictorului, sideful lui n-a fost mai adevărat”. Înainta şi se ruga. „Aşteaptă, lasă-mă să te ating, să nu cred că visez…”

Imobilă, Fimiţa credea şi ea că visează, naşterea, care naştere? Cea la care tocmai a fost martoră venea din sânge, venea din carne, venea din durere, iar tânărul acesta mai avea doar un pas până s-o cuprindă, unde să mai fugă, din ce să se salveze? Ochii lui stranii de culoarea chihlimbarului, sau poate erau doar verzi, ca de sticlă aurită de soarele dimineţii, o priveau fix, în timp ce îşi lepăda hainele cu un braţ, iar cu celălalt îi cuprinsese deja mijlocul. „Prea târziu” îşi repeta în gând, fără să înţeleagă sensul propriei rostiri. N-a simţit frică în braţele lui, aşa cum se temuse. O înfiorare i-a străbătut pielea, s-a ghemuit ca într-un cuib, la căldură, altfel de căldură decât ce de afară. Oasele le simţea moi, iar prin ele curgea măduvă fierbinte. S-a agăţat de el cu putere, cum se agaţă înecatul de salvator, când a culcat-o pe locul unde trupul ei abia îşi desenase forma. Nu vorbeau, aproape nu respirau. Când a simţit durere în braţele încordate a slăbit strânsoarea, apoi şi-a desfăcut involuntar coapsele, aşa cum se desfăcuse cu puţin timp în urmă sexul femeii în expulzia fătului, uşurând-o.

  • Miroşi a frunze de nuc, a fost tot ce-a spus tânărul când s-a deprins de ea, cât să-i lase loc să respire. Un spasm, un hohot înăbuşit de râs i-a răspuns.
  • Ce s-a întâmplat? A întrebat oarecum uluit, oarecum îngrijorat, tânărul.
  • Uită-te în spate! I-a răspuns ea şoptit, ca şi cum i-ar fi dezvăluit un mister.
    În spate, la câţiva paşi, o vacă bine hrănită, cu părul lucios şi pântecul rotund, îşi întindea gâtul privind spre ei, şi clătina din când în când din cap, ca şi cum s-ar fi apărat de muşte.

S-au îmbrăcat în grabă, de teamă să nu apară şi altcineva. Coborând, au întâlnit pe un răzor o femeie, într-un capot înflorat, încins cu un şorţ cenuşiu. Şi-au spus „bună ziua”, ei stingheriţi, ea, privindu-i cu justificată nedumerire. Continuau să coboare spre şosea în tăcere, când, ca un şarpe s-a ivit în faţa lor şanţul cu apă mâloasă, băltită, ce despărţea fâneaţa de asfalt. Au început să se descalţe, înţelegându-se din priviri. Câţiva paşi s-au încleiat în nămolul până la glezne. In partea cealaltă iarba cosită de pe marginea şoselei se uscase, înţepându-le tălpile. Fimiţa a scos din geantă o pungă de plastic. A umplut-o cu apă, din care i-a turnat întâi lui să se spele. Apoi s-a spălat ea, repetând gesturile. S-au aşezat întinzând picioarele să se zvânte la soare.

Pe asfaltul moale, făcut mai mult din smoală, pas după pas se cufunda ca într-un covor. Când a sosit autobuzul în staţia marcată cu o tablă albastră, prinsă pe un copac, în timp ce urca scările metalice care trăncăneau la fiecare atingere, Fimiţa a întors capul spre el şi i-a zâmbit. Trezit ca din vis, Radu începu să alerge în urma autobuzului, care, încă nu închisese uşile, strigându-i:
– Nu mă urî în nopţile în care n-ai somn!
–––––––––––

 

Lasă un răspuns