«

»

Magdalena Avadanei: Pe acoperişul lumii – 1000 Km prin Tibet


Departe de lumea dezlănțuitӑ, departe de civilizaṭiile ce au stȃpȃnit lumea, departe de tot ce nu este sfȃnt și sacru, trăiește de peste zece mii de ani un popor plin de mistere, acolo, pe cele mai ȋnalte culmi muntoase ale Terrei, pe un platou situat la peste 4.000 de metri altitudine, platou flancat de cei mai ȋnalṭi munṭi ai planetei, M-ṭii Himalaia și M-ṭii Kunlun.
Triburi strӑvechi au populat acest ṭinut misterios, s-au luptat ȋntre ele pentru teritorii, și au ȋnvӑṭat sӑ trӑiascӑ ȋntr-un climat aspru, cu schimbӑri bruște de temperaturӑ, cu vȃnturi puternice, cu ierni lungi și geroase. Este un mister cum au reușit sӑ supravieṭuiascӑ ȋntr-un astfel de climat potrivnic, vara având puține precipitaṭii, zona prezentând un sol arid și vegetaṭie redusӑ. Doar vӑile marilor fluvii care izvorăsc de aici sunt fertile și mӑnoase, și sunt exploatate pentru agriculturӑ, restrȃnsӑ la cultivarea cerealelor, orz, orez și grȃu.
Credinṭa i-a fӑcut pe locuitorii acestei zone sӑ fie puternici, au ȋnvӑṭat cum sӑ trӑiascӑ ȋn mijlocul naturii, sӑ o preṭuiascӑ, adaptȃndu-se foarte bine mediului.
Din aceste ținuturi de poveste ale Shambhalei izvorăsc mari fluvii ale Asiei Centrale: Bahmaputra, Mekong, Yangtze. Gheţarii veșnici ce străjuiesc cele mai înalte culmi ale lanţului himalaian, se topesc ușor, dând naştere unor şuvoaie de ape limpezi şi cristaline, ce poartă bogăția vieții în ele. Acoperişul Lumii, cum i se mai spune acestui ţinut de legendă, este învăluit de nori mari şi albi mai tot timpul anului, printre ei întrezărindu-se vârfurile de peste 8.000 m înălţime ale munţilor acoperiţi de gheţari, a căror culoare se schimbă în razele răsăritului de soare.
Fostă regiune liberă, cu o autonomie bine statutată, Tibetul s-a dezvoltat ca un stat de sine stătător, cu caracter religios, păstrând o vastă cultură, cu influenţe hinduse şi budiste, venite din India vecină şi din Nepal. Soţiile regelui tibetan, prinţese din India, au adus cu ele multe simboluri ale culturii indo-budiste, printre care mantra Țară Albă. Luptele pentru teritorii dintre vechilor nomazi, dar şi clima austeră, i-au călit, așa încât nu au mai părăsit aceste locuri, au rămas cu credinţa şi speranţa lor, în calea vânturilor, a ninsorilor, gândind la zeităţile lor, care îi ocrotesc.
Odată cu ocupația Tibetului de către chinezi, s-au pierdut nu numai vieţi omeneşti ci şi valori inestimabile din tezaurul culturii tibetane budiste. Cu toate aceste represalii şi interdicţii impuse de Mao Zedong, populaţia îşi continuă traiul de zi cu zi luptând cu greu să nu îşi piardă din comoara tradiţiilor strămoşeşti.
Am plecat din Nepal cu maşini de teren, străbătând zona dintre Katmandu, capitala Nepalului, pâna la graniţa cu Tibetul, legate prin ,,Podul prieteniei”. Drumul este foarte greu de parcurs, fiind pe creasta munţilor, pe valea râului Katmandu, a cărui apă abia se zărea în fundul văii înguste și abrupte. De pe crestele munților curgeau torenţi la tot pasul și pe alocuri şoseaua era doar prundiş în alunecare. Toată zona este împădurită, peisajele fiind de o frumuseţe aproape nereală. Am ajuns cu greu la Podul prieteniei, un pod destul de îngust, doar pentru pietoni, aşa încât am cărat bagajele cu bieţii hamali, angajaţi special pentru aceste servicii. La vama Kadari, prietenii chinezi erau foarte atenţi la controlul bagajelor, pentru a nu avea obiecte şi cărţi de cult ce aminteau de Dalai Lama, au confiscat cd-uri şi alte obiecte ,,suspecte”. Am trecut cu un gust amar peste acest control şi mă gândeam ce înseamnă ,,prietenia”, dacă eu pentru un măr găsit în rucsac a trebuit să trec de două ori prin vamă, la scaner şi bineînţeles să mi se confişte și mărul. Drumul a continuat cu un autocar până la primul oraş de la graniţă, Zhangmu, aflat la o altitudine de 2,300 m, cu un climat subtropical umed.
Se făcuse seară când am ajuns în acest orăşel, aşezat pe creasta muntelui, cu câteva blocuri şi o singură stradă principală. Somnul a venit repede după aşa un drum lung şi obositor iar dimineaţa, în zori, am continuat drumul spre platoul central, peisajul fiind mereu în schimbare. În zare se conturau lanţuri muntoase şi au apărut şi primii gheţari, ce se asemuiau cu nişte mingi albe, enorme, ce păreau a se rostogoli peste munţi. Peisajele par selenare, alternând cu zone de vegetaţie pitică, munţi de culoarea pietrei, cu văi adânci. Este zona norilor albi şi a cerului de peruzea. Am oprit la o peşteră în care a stat şi a meditat marele yoghin Tibetan, Milarepa, loc în care s-a ridicat un templu. De aici, sub ochii noştri se deschidea o cale largă în care galbenul auriu al grânelor îţi încânta privirea. Fiecare fâşie de pământ este lucrată cu plugul de lemn tras de boi. Iacii pasc liniştiţi pe coline, aşa cum le spun tibetanii munţilor de peste 3.000 m înălţime, care par nişte pietre în mişcare. Urcăm mereu şi aerul este din ce în ce mai rarefiat, deja primisem butelii de oxigen şi a fost adusă şi o pernă cu o rezervă mare de oxigen. O şosea, destul de bine întreţinută, şerpuia pe acest platou imens, unde vântul sulfă cu putere. Drumul între două localităţi durează cam 8 ore (220-240 km distanța medie între localități), și se circulă cu viteză redusă pentru a se evita accidentele şi datorită lipsei de oxigen, dar peisajul este pitoresc, cu văile largi, adânci şi piscurile gri ale munţilor.
Am trecut prin pasul Nyalan aflat la 3.800 m, acolo unde gheţarii abia se zăreau din stratul gros al norilor. Trecătorile sunt marcate în mod mistic de steguleţe multicolore de rugăciuni, care flutură în bătaia vântului, ducând mesajele în cele patru zări. Șerpuind lin printre creste, ajungem şi în cel mai înalt punct de trecere, Pasul Lalung, la 5.050 m altitudine, unde priveliştile sunt copleşitoare. Începuse o ninsoare uşoară, iar vântul sufla năpraznic. Miile de steguleţe multicolore fluturau în vântul puternic şi toate maşinile opreau în acest loc miraculos. Din acest loc se deschide o privelişte fantastică asupra vârfului Everest, înalt de 8.848 m, cât şi spre celelalte vârfuri: Cho Oyu, Manaslu, Lhotse şi Makalu, toate având peste 8.000 m altitudine. Tot din acest loc erau doar 60 km până la prima tabără a alpiniştilor ce vin pentru a escalada Everestul.
Ningea cu fulgi mari, vântul bătea puternic, dar am reuşit să facem fotografii la acea înălţime, pe care nu o regăsim nicăieri în cei mai înalţi munţi ai Europei. Înainte de a ajunge la acest pas, am poposit pe un platou unde pe mici tarabe localnicii îşi vindeau obiectele artizanale, multe făcute din metal, reprezentând obiecte de podoabă sau diferite zeităţi sacre ale credinţei lor. Un sentiment puternic de compasiune, de admiraţie, m-a cuprins pentru aceşti oameni care la acea înălţime, în bătaia vântului îşi expuneau munca lor migăloasă, pentru a putea supravieţui.
Ce departe suntem de ei, noi cei care nu ştim să preţuim nimic din ceea ce avem, nu mai ştim ce înseamnă să trăieşti şi cu puţin şi să fii mulţumit, fericit, împăcat cu tine însuţi…
Aceşti oameni au învăţat multe din grija traiului zilei de mâine, din aceşti munți golaşi, care nu au verdele coniferelor de la noi, nu au lemne de foc, dar au o credinţă care îi ajută zi de zi. Credinţa lor este o binefacere, fiindcă au un ţel, acela de a ajunge la mănăstirile din munţi, la distanţe mari de aşezările săteşti. În Tibet mănăstirile au avut o perioadă de glorie înfloritoare, erau şcoli pentru viitorii călugari. Din anii 1950, când China a invadat această regiune autonomă, activitatea din mănăstiri a fost afectată puternic, iar numărul călugărilor s-a redus mult. Mulți tibetani au luat drumul exilului, neputând suportă regimul impus de chinezi.
Satele sunt răzleţe, la poalele munţilor, grupate pe spaţii mici, lăsând loc pentru teren agricol. Mai sunt familii nomade, ce trăiesc în corturi, pe vârfuri de munte, păzind turme de oi sau iaci. Corturile lor sunt spaţioase, acoperite cu ţesături din păr de iac, foarte rezistente şi călduroase. Femeile tibetane poartă îmbrăcaminte din împletituri de lână, viu colorate iar iarna poartă blănuri călduroase. Ele poartă șorturi fine, ţesături înguste, prinse în trei fâşii, lucrate la războaie de ţesut care sunt în dungi, diferit colorate, verde, roşu, galben şi albastru. Fiecare tibetan are dorinţa de a ajunge în timpul vieţii măcar odată la un loc sfânt de pelerinaj, cum este mănăstirea sacră din munţii Kailash. Este una din cele mai vechi mănăstiri tibetane, o mănastire modestă, fără ajutor de la Lasha, dar este ajutată de credincioşii care o vizitează, rămânând un simbol al purităţii în credinţa budistă. Caravane de iaci sau de cai pitici poartă poverile celor dornici şi neexperimentaţi să urce la acest sfânt lăcaş. Fără mască de oxigen, doar cu o batistă legată la gură, pelerinii urcă cu credinţa împlinirii unui vis. Doar mulţimea steguleţelor multicolore maschează modestia, simplitatea acestui lăcaş mult căutat de pelerini, oameni tenace, plini de voinţă.
Drumul şerpuieşte pe crestele golaşe ale munţilor, ducându-ne în New Tingri. Trecem pe Autostrada Prieteniei prin pasul Nyalam situat la 3800 m şi prin pasul Lalung la 5050 m. Pentru cei ce iubesc natura este o privelişte fantastică către vârfurile înalte ale Himalaiei. New Tingri este la 60 km de Everest Base Camp, un prilej de a admira de aproape Everestul şi celelalte vârfuri, Cho Oyu, Manaslu, Lhotse și Makalu. Tot aici este şi Poarta Qomolangma, ornată cu steguleţe de rugăciuni, care flutură în vântul puternic. Erau oprite multe vehicule să admire acest peisaj mirific şi să facă fotografii, deşi ningea puternic, dar printre fulgii de nea am reuşit să contemplăm acest loc unic pe pământ. Aici am găsit un sat mic, cu căsuţe ce au la ferestre draperii din material colorat, plisat. Tibetanii poartă îmbracăminte viu colorată, confecţionată din lână de iac, cu fir gros şi rezistent. Casele sunt joase, împrejmuite cu garduri zidite din piatră, iar pe ele sunt aşezate la soare pălării de bălegar, rânduite cu multă măiestrie şi migală în rânduri înclinate, suprapunându-le în sens invers, pentru a avea stabilitate. Ele se vor usca şi vor încălzi locuinţele în iernile lungi şi geroase. Tot pe garduri mai erau şi ceva rădăcini mici ale plantelor pitice, adunate de pe creste. Turmele de iaci ce pasc pe creste par niște pete mari negre agățate de stanci.
Printre fulgii de nea şi printre norii albi ce se mişcau repede duşi de vântul puternic, urmăream maiestosul vârf Everest, care ridicat peste pătura de nori îşi lăsa vederii noastre piscul semeţ. Este un peisaj fermecător, de vis, eşti copleşit de această Cupolă sau Acoperiş al Pământului, cum i se mai spune. Mulţi i-au atribuit numele de la al treilea pol al pământului. În limba sanscrită Himalaia înseamnă Him-zapadă şi alaya-casă. Lanţul Himalaian are 38 de vârfuri de peste 7000 m altitudine, înălţime care nu se mai regăsește în alte zone ale globului. Peste tot flutură steguleţe multicolore care amplifică această atmosferă mistică, misterioasă.
Manastirea Sakay este una dintre mănăstirile vechi, construite în sec. XI de formaţiunea budistă cu acelaşi nume. În ea sunt adăpostite sutre vechi de peste 500 de ani. Interiorul este măreţ, iar printre stâlpii de santal sculptaţi şi aduşi din India se văd splendide reprezentări ale lui Buda, în cele trei ipostaze, ale trecutului, prezentului şi viitorului. Ele sunt aşezate pe suporturi înalte pe langă alte statui impozante. În spatele acestora sunt stivuite până în tavan sutrele foarte vechi, îmbrăcate în pânzeturi aurii, la care au acces doar lamaiştii. În cealaltă aripă a mănăstirii sunt 11 stupe albe în prima încăpere şi 5 în a două. Este prima oară când într-o mănăstire sunt amplasate stupe. În credinţa budistă li se dă o mare importanţă stupelor, deoarece se spune că mama lui Budha, când a coborât din Rai, a călcat pe o stupă (stupă în sanscrită – morman, este o construcţie religioasă, în formă de movilă, ce conţine relicve ale lui Budha, cenuşa şi cărbunii rămaşi după incinerare). Zidurile mănăstirii sunt acoperite de mandale pictate artistic. Mandala constitue un simbol şi totodată un ritual la hinduşi şi budişti reprezentând Universul, fiind o diagramă circulară foarte riguros simetrică (manda-cerc, sferă şi la-conţinător, în sanscrită). În faţa statuiei lui Buda sunt locuri pentru ofrande şi bani în bacnote mici lăsați de credincioşi. Nelipsite sunt bolurile cu seu de iac care asigură prin ardere lumina încăperilor. Credincioşii vin la mănăstire cu termosurile pline cu seu pentru a alimenta aceste lumini. Cei vârstnici aduc seu în punguţe mici ca ofrandă, îl pun în bolurile metalice, care ard continuu. Plec din mănăstire cu sufletul plin de admiraţie pentru aceste lăcaşuri de cult seculare, unde oamenii îşi găsesc pacea, alinarea şi speranţa.
Drumul prieteniei şerpuieşte pe serpentinele Himalaiei şi la tot pasul urmărim crestele semeţe şi cenuşii. Urmăm un grafic al poliţiei locale care reglementează timpul ce trebuie parcurs între localitaţi, neavând voie să-l depăşim, aşa încât putem să savurăm aceste peisaje care te fascinează. Deja trecusem de culmile înalte, de gheţari care păreau să se rostogolească peste drum. De la trecătorile înalte aflate la 5.050 m, coborâm uşor spre Lhasa, situată la altitudinea de 3.600 m. Să nu uităm că în ţară avem cea mai mare altitudine în Făgăraş, de 2544 m..
Oprim în alt mare oraş care păstrează arhitectura specific tibetană, înconjurat de munţi, Shigaste. Ne aflăm la altitudinea de 3.800 m, este plăcut afară, pe străzi întâlnim localnici în haine tradiţionale. Te privesc cu blândeţe, sunt zâmbitori, dar nu vor să fie fotografiaţi. Fosta capitală a Tibetului, cu o vechime de peste 600 ani, este astăzi al doilea oraş ca mărime al Tibetului. Oraşul este considerat sfânt, aici avându-şi reşedinta Panchen Lama, unul dintre conducătorii spirituali ai Tibetului. Pe colinele înalte se zăreşte Dzong-ul reconstruit, el fiind model pentru Potala.
Vizităm Mănăstirea Tashilunpo, sediul lui Panchen Lama, una dintre cele mai vestite mănăstiri, fondată de primul Dalai Lama. Fiind aşezată în trepte, cele 21 de corpuri ale clădirii oferă o imagine de ansamblu foarte frumoasă. Mănăstirea este închinată zeiţei Țara Albă, iar cele 21 corpuri corespund, conform legendei, celor 21 de lacrimi căzute din compasiune, din ochii acesteia. Unul din corpuri este o statuie a lui Budha, cu o coroană poleită în aur, cu o greutate de 276 kg şi o înălţime de 26 m. Conducătorii erau din secta Gelugpa sau secta Bonetelor Galbene. La această mănăstire s-au format mii de cărturari ai filozofiei budiste Mahayana şi Tantra. Piramide aurite şi picturi murale împodobesc corpurile clădirilor. Se distinge pictura cu zeiţa Compasiunii, cu mii de braţe şi 11capete. Tibetanii vin aici și îşi fac mătăniile, întinzându-se pe burtă la pământ, în zonele de intrare, unde sunt inserate în perete pietre semipreţioase.
Drumul continuă spre inima Tibetului, Lhasa, traversând trecătorile montane înalte Kamba, 4794 m şi Karo, 5010 m. Începuse din nou să ningă, iar soarele apărea uşor la răsărit, luminând apele lacurilor sacre, de la acea înălţime. Sunt lacurile sfinte ale tibetanilor, lacul Yamadrok, fiind numit şi ,,lacul de turcoaz”. Ape curate al căror luciu sclipeşte în razele soarelui de răsărit. Tibetanii spun că atunci când aceste lacuri vor seca, atunci va dispărea şi poporul tibetan. Sunt lacuri sacre, formate din topirea gheţarilor, apa este potabilă, fiind curată şi pură. Acestea sunt lacurile aflate la cea mai mare înălţime de pe glob, urmate fiind de Lacul Titicaca din America de Sud.
Mai admirăm încă o dată imensul gheţar Kharola, ce stă să se prăvale parcă pe Autostrada Prieteniei ce şerpuieşte printre înălţimi. Ne urmăreşte mereu luciul acestor ape cristaline alimentate de gheţarii de sus, din vârfurile munţilor. O muzică de incantaţie tibetană cu cea mai importantă mantră ,,om mani pande hum” dă acestui peisaj o atmosferă de vis, înălţătoare. Trecem pe langă muntele Kailash, de unde izvorăşte unul din cele mai mari fluvii ale Indiei, Bahmaputra. În apele sale sunt aruncate trupurile copiilor ce mor, drept ofrandă adusă naturii. Drumul coboară şerpuind printre munţi, iar pe pantele abrupte turme de iaci pasc liniştite şi nu par stingheriţi de maşinile ce coboară. Ne îndreptăm spre alt oraş tradițional tibetan. Oraşul este situat la 3.900 m altitudine fiind renumit pentru istoria lui bogată, pentru carpetele de lână, renumite şi pentru Dzong-ul Gyanste, reconstruit. Străduţe mici şi înguste traversează vechiul oraş cu căsuţe la fel de mici, împodobite cu flori colorate.
În oraş este situată mănăstirea Palkhor, unică în Tibet, datorită vieţii spirituale şi a arhitecturii specifice sec. XIII-XV. Aici se află faimoasa Stupă Kumbum, denumită şi Pagoda cu 100.000 de imagini, imagini seculare pictate în cele 108 încăperi și 77 capele, dispuse pe 9 nivele.
Parăsim şi acest lăcaş de cult, cu admiraţie pentru tibetanii păstrători ai acestor comori spirituale şi ai tradiţiilor. Ne îndreptăm spre capitală Tibetului, pe valea râului Lhasa. Drumul coboară spre capitala aflată la 3650 m altitudine. Ne pare mai uşor acum, aerul fiind mai oxigenat, se putea respiră în voie. Înainte de a intra în vestita capitală am mai poposit la două mari mănăstiri aflate în drum, Mănăstirile Drepung și Sera.
Mănăstirea Drepung este aşezată la poalele muntelui Ge[hel, fiind cea mai mare mănăstire din Tibet şi una dintre cele mai mari din lume. A fost fondată în anul 1416 de inițiatorul şcolii Gelugpa, până în anul 1959 aici trăind un număr de 15.000 de călugari, deasemeni, a fost și reşedinţa lui Dalai Lama, pâna la zidirea Potalei.
La 5 km de Lhasa se află o altă mănăstire budistă renumită, care a fost construită în anul 1419. Este un centru budist puternic, cu o academie faimoasă, ce avea 5.000 de călugări, acum mai rămânând numai 330. A fost fondată de marele reformator Tsongkhapa (1357-1419). Se remarcă sala de reuniuni şi întâlniri, al cărei plafon se sprijină pe 108 coloane aşezate în 12 rânduri, cu statui, printre care şi cea a fondatorului.
În sfârşit, după un lung drum şi greu, am ajuns în Lhasa, care în tibetană înseamnă ,,Locul zeilor”, reşedinţa lui Dalai Lama, oraş cu o existență de peste o mie de ani. Oraşul te fascinează la tot pasul, coline înalte străjuindu-l, iar Potala pare a fi desprins din povești. El domină oraşul prin splendoarea şi grandoarea sa, din susul colinei pe care a fost zidit. Palatul Potala este un simbol al enigmaticei puteri politico-religioase din Tibet, fiind sinonim cu acesta. Am privit palatul seara, sub luminile puternice ale reflectoarelor, ce îl puneau în evidenţă. Părea un tablou de basm, desprins din frumoasele poveşti ale copilăriei. Zidit pe munte, ridicat pe 13 nivele, colorat diferit în funcţie de partea administrativă, părea magnific, cu treptele de intrare îmbinate în munte şi piatră viu colorată. Abia aşteptam să-l văd dimineaţa în toată splendoarea lui.
Palatul Potala este aproape sinonim cu Tibetul, încă din timpul emblematicului rege Songtsen Gompa. Soţiile acestui rege erau venite din India şi au adus cu ele din simbolurile credinţei hinduse Tanga.
Palatul Potala are 13 nivele, peste 1000 încăperi, ce ocupă o suprafată de 90.000 mp. Este împărţit în Palatul Alb, cu rol administrativ şi Palatul Roșu, partea religioasă. Acest palat a fost conceput de al cincilea Dalai Lama, în sec. al XVII-lea, fiind folosit ca reşedinţă de iarnă şi sediul guvernului pentru mai mulţi Dalai Lama. Din anul 1994 a intrat în patrimoniul UNESCO, pentru bogatul său patrimoniu istoric, spiritual şi cultural al Tibetului.
Vizitatorii urcă cu emoţie pe treptele de piatră ce duc sus, spre palat şi vizitează mai întâi muzeul. Adevărate opere de artă ale culturii tibetane sunt expuse în imensul muzeu, nefiind uitate nici scenele din viaţa acestor locuitori ai muntelui. Am păşit pioasă pe treptele ce duceau în palatul religios. Mii de vizitatori erau, ca şi mine, interesați să vadă cât mai multe aspecte ale culturii budiste. La fiecare nivel erau terase deschise, susținute de coloane de lemn vopsite şi acoperite de ţesături groase din lână de iac, pentru a opri curentul ce se producea în încăperi. Peste tot domnea o atmosferă de linişte şi pace interioară, o încărcătură spirituală ce te copleşea. Luminile date de seul ars, dădeau încăperilor o tentă de semiîntuneric, lăsând la vedere picturi cu Buda, cu Dalai Lama şi multe alte obiecte religioase. Am urcat până sus, la ultimul nivel, în curtea interioară, de unde am privit reşedinţa lui Dalai Lama, vizitarea fiind interzisă. Vizita la palatul Potala, pare o transcedere în vremuri imemoriale. Te simţi purtat pe înălţimile neîntinate ale unui popor desprins din ținutul Shambhalei.
Lhasa se mai mândreşte cu reşedinţa de vară a celui de al 7-lea Dalai Lama, Narbulinka, loc de pelerinaj pentru tibetani. Reşedinţa se întinde pe 36 de hectare. Palatul este înconjurat de o superbă gradină de flori şi un lac. Construcţia a început în anul 1754 iar în urma ocupaţiei chineze palatul a fost parţial distrus, fiind renovat ulterior. Vizitatorii şi pelerinii aveau acces în camera de meditaţie, dormitorul, unde se găsește primul aparat de radio, locul unde Dalai Lama şi-a primit părinţii.
Mănăstirea Ramoche, este cea mai veche mănăstire din Lhasa, iar Templul înmiresmat cu tămâie, cel mai vechi templu sacru al tibetanilor, construit în anul 650, este situat în centrul oraşului vechi şi păstreaza cea mai preţioasă relicvă a Tibetului, o statuie aurită a lui Budha Shakyamuni, despre care se spune că s-a sculptat singură. Deşi populat cu multe familii de chinezi, oraşul pastrează atmosfera de altădată. Tot în partea veche a oraşului este celebra piaţă din stradă Barkhor, care înconjoară Templul Jokhang, catedrală a lamaismului, loc sacru pentru tibetani. În piață se ard rugi de ienupăr, căci în credința tibetană fumul emanat îi feresc de spiritele rele. Pelerinii vin din toate colţurile ţării şi înconjoară templul de 3 ori. Străzi înguste, pavate cu piatră, mențin aspectul vechii localităţi tibetane. Pe trotuare, tarabele cu produsele specifice zonei te îmbie la tot pasul. Sunt localnici îmbrăcați cu jiletci colorate şi femei îmbrăcate în negru, cu şorturi colorate în faţă.
Lhasa este numită şi fereastră Tibetului, pentru că îşi păstrează intactă specificul tibetan. Tibetanii sunt oameni energici, cu voinţă puternică şi credinţă în ritualurile străbune. Ei sunt cei care urcă pe culmile înalte ale munţilor, sunt organizaţi în aceste deplasări şi nu uită să-şi facă protecţia spiritual prin fumul rugilor arşi de ienuperi. Insoţesc pe cei ce vor escalada munţii la fel ca nepalezii. S-au adaptat condiţiilor vitrege din munţi, ştiu să preţuiască natura şi tot ce-i înconjoară. La mănăstiri, în zona de intrare se află un şir mare de roţi de rugăciuni, pe care le rotesc când intră în interior. Aceste roți sunt confecționate din cupru, cu modele în relief, iar sunetul lor invocă divinitatea pentru a-i proteja. La mănăstirea Deprunk era o roată de rugăciune fixată pe un pârîiaş şi o paletă o învârtea tot timpul, pentru ca acest sunet să umple auzul pelerinilor.
Am încheiat o călătorie, într-una din cele mai misterioase zone ale pământului, din cel mai curat şi mai frumos loc, unde înălţimile munţilor snt unice, la fel ca şi poporul tibetan. Te stăpâneşte un sentiment de admiraţie pentru aceşti oameni ce-şi poartă cu mândrie tradiţiile strămoşeşti, învăţăturile religioase şi respectul puternic pentru Mama Natură.

1 comment

  1. paparuz

    extraordinar! multumesc, Magdalena Avadanei!

Lasă un răspuns