«

»

Virgil Răzeșu: Generații si… generaţii

În urmă cu ceva vreme, un oarecine punea internauţii la grea încercare : le oferea fotografia unui grup mărişor de oameni şi le cerea să identifice singura persoană care se deosebea de toate celelalte. Zadarnică tentativă. Soluţia ? Uluitoare, dezvăluită chiar de autor : personajul căutat nu butona pe celular.
O povestire dulce-amăruie :
“În liniștea casei, o învăţătoare citește lucrările elevilor ei, în vreme ce soțul bu¬to-nează pe mobil jocul preferat : «Candy Crush Saga».
La un moment dat – de-a mirarea ! – domnul observă lacrimile care scaldă obrajii consoartei, într-un plâns molcom, tăcut. Și întreabă :
– De ce plângi, draga mea ? Ce s-a întâmplat ?
– … ieri, le-am dat copiilor din clasa întâia o lucrare cu tema “Ce vreau să fiu ?“
– Foarte bine, dar … nu înţeleg … de ce plângi ?
– … ultima lucrare … m-a făcut … mai bine … ascultă ce poate să scrie un copil : “Vreau să fiu un smartphone ! Părinților mei le place atât de mult ! Se preocupă de smart-phone-urile lor, dar … de mine nu-şi mai aduc aminte. La primul semnal al smartphone-ului, se grăbesc să răspundă … pe mine … nu mă ascultă. Chiar dacă e important ce vreau să le spun ori … dacă plâng. Se dau în vânt după jocurile de pe smartphone … însă cu mine nu se mai joacă. De aceea … dorința mea este … să devin un smartphone”.
Soțul, emoționat, întreabă :
– Cine a scris asta ?
– …. fiul nostru … »
Cutremurătoare relatare ! Cumplită profesiune de credință, consemnată de un anonim de undeva, dar a oricăruia dintre noi. Fiindcă o știm, o trăim. Atât de intens, încât nu o mai luăm în seamă.
Sigur, am putea spune că asemenea istorioare ușurele, la¬cri¬mo¬gene, se pot spune cu duiumul şi că, de fapt, asta e pecetea timpurilor actuale și nimeni nu i se poate împotrivi.
Nimic mai adevărat.
Suntem însă datori să spunem că progresul material, tehnic şi tehnologic, al ul¬ti¬me-lor decenii este unul uluitor, fără egal ca amploare și diversitate. Am putea spune, fără să greşim prea tare, că el tinde să devină incontrolabil, scăpat de sub control, precum o avalanşă care nu mai poate fi oprită. Ne-a spus-o mai tranşant americanul vizionar, de geniu (după unii nebun), Ray Kurzweil în cartea sa „Singularitatea este aproape”, în care susţine că progresul tehnologic al acestui secol va fi de 1.000 de ori mai mare decât al celui trecut şi prefigurează viitorul în care calculatoarele vor deveni la fel sau mai puternice decât omul, încât acesta va pierde cu desăvârşire toate trăsăturile cu care suntem obişnuiţi, devenind un robot singular, nici măcar clonat.
O întrebare simplă capătă legitimitate : acest progres ne face viaţa mai uşoară şi mai frumoasă ? Răspunsul, cumplit de îngrijorător, este greu de dat.
Şi asta pentru că, din nefericire, omul, supremă creaţie a naturii şi a lui Dumnezeu, nu a ur¬mat aceeași curbă a progresului material. A rămas tot acolo unde era acum o jumătate de secol sau şi mai bine, dacă nu cumva s-a întors cu faţa spre trecutul foarte îndepărtat, reînviind pornirile primare, învrăjbirea oarbă, ura față de semeni și nu mai puțin dis¬prețul pentru viață, bunul cel mai de preț. Pentru cei mai mulţi dintre pămân-teni, traiul de azi pe mâine, la voia întâmplării, fără orizont și proiecție în viitor, tot mai greu şi nesigur, devine regula.
Moștenirile de valoare ale trecutului, de care omul a fost întotdeauna mândru, ca şi civilizația însăşi se află în pericol major. Spiritu¬ali¬tatea riscă să devină simplă mențiune de dicționar, iar viitorul înceţoşat. Neputincioşi, ne punem speranţele în generaţiile viitoare, nu ne dăm rândul să invocăm cu ardoare încrederea în ele. Suntem datori să le creştem, pentru ele trebuie să acţionăm, să ne sacrificăm. Indiferent când și unde, nu există discurs care să nu apese pe pedala tinerilor : speranța … viitorul … etc. Dar nu facem nimic pentru ei, îi ignorăm, îi abandonăm și-i transformăm în momâi perfecte pentru cultura monocromă a tastaturii. Viața lor este numai aparent uşoară, nu are orizont, ignoră trecutul şi se dezinteresează de viitor, e trăită de azi pe mâine. Viaţa le este infinit mai săracă și mai fadă decât am avut-o noi, chiar dacă am trăit urgia războaielor și a ideologiilor dictatoriale.
Progresul tehnologic umbreşte rațiunea, o pune în chingi grele, o amorţeşte, oferindu-ne la schimb o realitate mo¬no¬cromă, din ce în ce mai schimonosită și mai hâdă, departe de orice urmă de armonie. Societatea și-a pierdut luciditatea şi orizontul, a uitat să-și mai pună întrebările primare, fundamentale, nu mai poate stopa sau atenua evoluția haotică și plină de pericole și capcane în care ne-am antrenat. Lumea tinde să se transforme în cohorte infinite de soldați de teracotă sau de roboți gata să apese pe pătră-țelul de plastic pe care-l numim TASTĂ, reprodus într-o infinitate de variante.
Istoria îndelungată a omenirii a parcurs perioade pe care le-a denumit sugestiv, în raport cu caracteristicile lor definitorii. Odată cu acestea a desemnat şi generațiile care le-au străbătut și le-au dat viață. Cine n-a auzit de generaţiile mai apropiate de noi, precum generația pașoptistă, de generația hippy, ge¬neraţia în blugi, de generația optezecistă sau de cea cu cheița la gât ?
Am putea oare denumi într-un fel, generaţia actuală ? Fără îndoială că da : GENE-RAŢIA TASTATURĂ mi se pare cea mai potrivită. Omniprezentă, ea îşi afişează cu nonşa-lanţă simbolul : în metrou, în tren, acasă, la o aniversare, în excursie sau, pur şi simplu, pe stradă.
Ce va fi ? Greu de răspuns.
Mai sperăm că înţelepciunea lumii nu s-a stins, spiritelor evoluate nu le-a pierit sămânţa. Să încercăm să ne desprindem de vechile tipare şi canoane, să reclădim socie-tatea pe principii noi, să reinventăm pasul mărunt dar sigur către o umanitate societate cu adevărată despuiată de orice constrângere și deschisă coo¬perării şi construcției.
Până atunci, „generaţia tastatură” mai are de butonat.

 
Virgil Răzeșu – Piatra Neamț

Lasă un răspuns