«

»

Valeriu Marius Ciungan: Vremea luminilor (poeme)

CIUNGAN-V-Marius

GENEZĂ

azi nu am scris, uitasem să mai scriu, o foaie albă, început de carte,
slove-nţelepte, cine mă-nvaţă când apari din întunerec
ce e lumina şi cine noaptea de lumină o desparte

azi nu am scris, în versuri lungi, cum ape-ntinse sunt albastră zarea
şi-un răsărit în flăcări, fundal prin care treci adeseori tăcut
adeseori separă cerul, marea

azi nu am scris, nici n-aveam cum, ieşeai frumos din ape, păşeai uşor, cele
dintâi poteci pe care calci, păreau că urcă înspre stele

azi nu am scris şi astre mici cădeau ca picuri de lumină, şoapte
prindeam în palme şi le-aruncam ‘napoi din leagăn, ca picuri de lumină-n noapte

azi nu am scris, mică sirenă, cântecul ce-l fredonezi vrăjise universul
şi paseri albe îşi iau sborul peste stânci şi şerpuieşti-nvăţând cum este mersul

azi nu am scris şi m-am uitat în jur, pe plaje albe, mii de semeni
iubind, perechi de-ndrăgostiţi, plimbându-se de mână, parcă gemeni

azi mă-odihnesc, puţină mi-e odihna, să scriu despre iubire şi trudesc
ca-n prima zi, când apăreai din noapte şi dâre de lumină urma o-nsoţesc
ştiai ce va urma, aveai un aer plictisit, nepăsător, firesc!

ANIMAL DE PRADĂ

sunt un frumos animal de pradă, alene trec prin desişuri şi mă pierzi
zvâcnesc, sunt în mişcare tendoanele fosforescente, luminoase, oare
de la nenumărate răsărituri, pândindu-le din ierburi nalte, verzi
prinzând lumina-n gheare-n salturi încordate, arcuite către soare

sunt un frumos animal de pradă, frumoasă pradă în mişcare, vie,
lumina mă-aşteaptă fremătând, adulmecă un dulce vânt prevestitor de sânge
pândindu-mă prin ierburi nalte, verzi, se-aşterne amurgul în câmpie
şi-o gheară sângerie de lumină mă-ncolţeşte în desişuri, mă străpunge!

PENTRU POEZIE

aş fi-nceput frumoasa poezie
fără să ştiu în versul următor
cerneala, cum se-aşterne din peniţă ştiu, dar nu ştiu ce-o să scrie

cerneala scade–n călimară ca vinul pus deoparte, cu sigiliu, e-nvechită
ca timpul părăsit în ceasul de perete, tresare în aceeaşi baterie
şi moare şi parcă-nvie o clipită

creionul ce-o să scrie? tăciune negru, lumină din adâncuri
lemn dulce, ros la capăt, cînd inspiraţia nu vine,
înaltă, sveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită printre rânduri

cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să scriu, să scrie
Altul pentru mine, să mă supună, să posede, să ucidă
să mor puţin (să văd cum e) să mor frumos
şi-apoi să-nviu frumos în poezie
pentru poezie !

TU, CARTE

Tu carte scrisă, închisă între cărţi mai vechi, pe raft,
Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să sboare, să se-aşeze,
pe degetul arătător ce-ţi înfioară sveltul tău cotor,
ce te alege şi te-nclină,
pe mâna binecuvântată ce te-aduce
din întunerec la lumină

Voi pagini albe
cu meşteşug legate-n astă carte
lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze
pe degetele albe, binecuvântate, mofturoase,
ce vă abandonează plictisite sub veioză,
pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte

Tu, carte scrisă
(cinste cui te-a scris )
cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi
îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru
pune-le straiele pentru marea trecere
anunţă familia
trupul tău
trupul meu
timpul tău
timpul meu
au trecut!

FLOARE DE TROTUAR

şi nu s-a scris vreodată despre astă floare
nemaivăzută de poeţii filologi, la bibliotecă, în lecturi suplimentare
ţâşneau afară cu cu pupile dilatate pipăind pământul
să simtă răsăritul rânced, rece (şi doare) dacă doare

adesea talpa grea de gumă lângă floare trece
călcâiul strâmb de platfus trece lângă
şi se-auzea-n periferii îndepărtate sunând prelung albastru
sirena orei şapte, când muncitorii merg la lucru prin răsăritu-albastru, rece

nu ştim cine a sădit frumoasa floare de trotuar
cum a răsărit ea între dalele de piatră perfect finisate,
poate e sufletul întrupat al şantierului strămutat în îndepărtatele periferii…
cine- o creşte, poate doar ploaia bunului Dumnezeu…
cine răspunde de fragilul ei destin, poate doar bunul administrator,
poate eu

cum recitam abia şoptit unui tufiş mai nou pe-aici, artizanal
fără o stea la căpătâi, căzuse, în noaptea-înţeleaptă emisferă
şi mă trăgea-ntr-o parte răsăritul
manşeta udă (rouă, lacremi sau cerneală?)
floarea de trotuar de la butonieră!
nu ştim cine-o fi sădit acest tufiş artizanal…

LANURI

păşeşti
tăcut
cu talpa goală
pe pământ
treci prin grâu
cu poala albă
ridicată
ca prin râu
pe umeri
pletele-ţi curg
râu
curg spicele de grâu
te-aşezi
te uiţi la cer
şi taci
iar cerul este plin de maci
şi unduiesc
în jur
lanuri de grâu
şi tac

te-aşezi
te uiţi la cer
şi taci
iar cerul este plin de maci!

LUMINILE ORAŞULUI

s-au aprins luminile oraşului
nostru provincial, liniştit,
aşezat între dulci coline,
tăiat în trei de râu şi calea ferată

gara e părăsită
sunt doar neoanele ce luminează
prin plexicul alb numele oraşului
şi luminile trenurilor ce ajung tot mai greu,
mai rar,
stau un minut
şi pleacă

la case s-au aprins luminile din curte, focul în sobe,
oamenii se retrag fără grabă la cina cea fără taină
e mai sigur cu cheia întoarsă în zăvor şi becul aprins
se feresc de întuneric,
întunericul absolut, perfect, îl găseşti în tăcerea
anumitor peşteri, sau după moarte

cetatea medievală e luminată de jos în sus
cu puternice reflectoare
turnul cu ceas se zăreşte din depărtare
străjuieşte o istorie fără glorie
în vechile cetăţi fortificate transilvănene
localnicii aveau câte o cămară cu acelaşi număr
ca al casei, unde duceau la păstrare slănina şi cârnaţii
sacii de făină, organizarea era nemţească, fără cusur
sfânta biserică din interior era înconjurată de afumături

ei nu erau cavaleri ai dreptăţii, nu luptau pentru glie, pentru credinţă
la cel mai mic atac se retrăgeau în cetate
cu tihna pe care ţi-o dă certitudinea înfrângerii
şi doctrina militară defensivă
îşi savurau preparatele de porc pregătiţi din vreme
pentru un asediu prelungit

nu avem metrou, trenuri subterane
totuşi în fundaţiile de beton ale blocurilor sunt becuri aprinse
iarna se trage vinul de pe drojdie şi cu puţin sulf
în trei săptămâni va fi perfect limpede

nu ştiu de ce suntem altfel sub pământ
mai săritori, mai darnici, mai veseli
luăm în râs lumea de dincolo şi lumea de deasupra

iată cum repetăm cu o anumită demnitate istoria
acestui colţ de ţară
întocmai vrednicilor nostri înaintaşi
am pus damigenele de vin deoparte

poate lupta de afară
va fi de durată
şi viaţa ne va învinge
ca mai mereu!

IZVOARE

sunt pe muchia lumii
norii aceia mari , albi , pufoşi, din zilele de vară
îmi scaldă gleznele cu care am pornit
către voi
şi îi prefac în izvoare
cu care vin la voi
să vă ud pământurile
să vă încolţesc grânele
să vă adap animalele
iar lumina aceea blândă mângîind frunţile voastre ostenite
înainte de asfinţit
privirea mea este

de aici văd cu acurateţe cum s-au rupt primii teneşi
ai copilului tău
şi îi iese degetul mare afară
cum nu se leagă bine la şireturi
cum se împiedică încercând un dribling inutil

cu gleznele poetului de la colţul străzii
trudind sa ajungă la tine Doamne

lumina blândă din privirea sa
privirea mea este
şi se preface în izvoare !

UN POET

sunt un poet fără memorie
nici nu mă ţin, nici nu sunt de cuvânt
nu am în spate un trecut, false tratate de istorie
nu am gustat din clipe dulci de glorie
nu sunt şi nu am numele de sfânt

sunt un poet fără viziune
văd doar de-aproape, prin rame,
lentila e strivită de pământ
în baltă mi se-oglindeşte frumuseţea
presimt, îmi amintesc eram frumos
nu sunt şi nu am numele de sfânt

sunt un poet fără identitate
nu am aflat cine îmi scrie poezia
poate sunt Poezia eu , mă scrie alt Poet, e crunt
să umbli fără vers în libertate
mă furişez cu umbre umezi pe sub streşini umezi
nu sunt şi nu am numele de sfânt

sunt un poet fără muză , fără inspiraţie
şi totuşi simt cum prinde viaţă
cum se ridică-uşor, cum pluteşte deasupra de pământ
un abur sângeriu de început de lume
nu sunt şi nu am numele de sfânt

şi sunt frumos poet şi mândru-n toate cele
când nu m-aplec izbesc cu fruntea cerul
bolta înaltă unde-aş atinge lumina din cuvânt
nu sunt un sfânt şi nu am numele de sfânt
trec strada spre o altă stradă, am norii albi prelinşi pe umeri
şi mai culeg câte un înger agăţat in plete blonde
şi îl cobor în palmă pe pământ!

ÎNGERUL DE SUB MÂNECĂ

mi-a apărut un înger pe mână
aşa cam de-o săptămână
ca o pată
ca un chip de fată
trăgeam de mânecă mai jos
să nu-i vadă lumea
chipul alb
frumos

mi-a apărut pe cealaltă
pe mâna dreaptă
un înger ca o pată
ca un chip de fată
trăgeam de mânecă mai jos
să nu-i vadă lumea
chipul alb
frumos

mă oprea lumea
pe stradă
şi mă făcea atent :
ţi se vede îngerul de sub mânecă
indecent

trăgeam de-o mânecă mai jos
se ridica cealaltă
pe mână dreaptă
aveam un înger

ca un chip de fată !

Mediaş, decembrie 2017

Lasă un răspuns