«

»

Constantin Enianu – Money & Control

După atacul terorist din SUA de pe 11 septembrie 2001, s-au ivit multe întrebări, printre care una şi despre pericolele noii economii mondiale: terorismul este partea întunecată a globalizării ? Analiştii economici au afirmat că până pe 11 septembrie, se credea că globalizarea era ireversibilă. De atunci, se vorbeşte că lucrurile o pot lua în altă direcţie. Lumea de astăzi prin interconectivităţile sale poate oare aduce prosperitate tuturor ? „Următoarea noastră provocare este să facem lumea asta interdependentă mai mult pozitivă decât negativă. De felul în care realizăm asta depinde dacă secolul XXI va fi distrus de terorism sau va deveni cea mai paşnică şi prosperă perioadă din istoria lumii.”(William Clinton)(Episodul „Globalizarea”, din Documentarul Tv. „Resursele şi industriile strategice”)(*).
Luptele ideatice seculare despre cine va controla principalele sectoare economice, guvernele centralizate sau pieţele libere, continuă. În anii ’90, o revoluţie capitalistă mondială a alimentat noul ev al globalizării prin cea mai mare expansiune a comerţului mondial din istorie. Milioanelor de oameni, astăzi pare a le fi mai bine sub imperiul globalizării. Dar de la aparenţă la esenţă s-a ivit şi discuţia despre adevăratul impact al acestui proces. Una dintre întrebări este: De ce trebuie ca cei mai bogaţi din lume să dicteze mersul economiei lumii ? În episodul „Globalizarea”, este prefigurată lupta pentru cine ar trebui să facă noile reguli ale jocului în economia globală.
„Dincolo de părerea de rău pentru 11 septembrie, văd oportunitate. O şansă pentru ca naţiunile să se consolideze, să regândească şi să-şi revigoreze relaţiile. Când naţiunile îşi deschid pieţele spre lume, vor găsi în America un partener comercial, un investitor şi un prieten.”(W. Clinton)(*) În anii ’90, odată cu sfârşitul Războiului Rece şi crizele din Golf, s-a creat un nou tip de economie globală, cu o singură piaţă în care toată lumea are de câştigat, dar nimeni nu deţine controlul. Această economie globală a adus prosperitate fără precedent, dar şi crize şi riscuri pe care de-abia începe lumea să le înţeleagă. Ea a provocat o dezbatere mondială despre bogăţie şi sărăcie, despre „regulile jocului” pentru noua eră a globalizării. Nicio altă idee n-a modelat era globalizării mai pregnant decât încrederea în pieţele libere, deschise, comerţul liber fiind principiul fundamental al capitalismului de două veacuri încoace. Însă în anii ’90, piaţa globală a venit cu o nouă optică pe care niciun guvern, nici un politician n-o putea ignora.
Din 1992, economia globală se schimba rapid, dar SUA părea în derivă. O recesiune lăsase fără locuri de muncă zece milioane de oameni. Industriile se luptau cu o concurenţă străină intensă. Europa formase un singur bloc comercial. Japonia părea inexpugnabilă. Companiile japoneze cumpărau simboluri americane, cum ar fi Rockefeller Center şi Studiourile Universal. În campania prezidenţial[ din 1992, guvernatorul Arkansas-ului William (Bill) Clinton a declarat că poate aduce SUA pe făgaşul normal. A atras sprijinul vital al sindicatelor muncitorilor din State şi a promis că-i va proteja pe muncitori împotriva concurenţei globale. „Uitaţi-vă la ce fac rivalii voştri: Japonia, Germania. Trebuie să păstrăm investiţiile în ţară ca să nu pierdem locurile de muncă. La ce bun să ai o ţară dacă o laşi de izbelişte ?”(W. Clinton)(*) La una din întâlnirile cu finanţiştii de pe Wall Street, Clinton a discutat despre alte subiecte, la care susţinătorii săi principali se opuneau. Pieţele financiare intenţionau să controleze cheltuielile guvernului, spre a reduce deficitul şi să adopte comerţul liber. Se credea că în afara acestor politici, economia Americii nu-şi va reveni. La o cină, într-un restaurant de lux, Clinton a încercat să convingă câţiva directori experimentaţi că vedea lumea la fel ca ei. Teza unuia dintre aceşti directori era că pentru salvarea economiei naţionale trebuia în primul rând restabilită disciplina fiscală, după o perioadă lungă de erodare. Guvernul american avea datorii de patru trilioane de dolari. Liderii financiari se întrebau la acea întâlnire dac㠄tipul din Arkansas” merita a fi preşedintele SUA. După cină, au înţeles că au avut drept comesean pe un om preocupat de ceea ce ei credeau că au nevoie, fiindcă Bill Clinton credea în liberalizarea comerţului, ceea ce era şi este o temă care dezbină Partidul Democrat…
Comerţul a devenit o temă de dezbatere în campania prezidenţială din 1992. Preşedintele republican George Bush negociase un tratat care permitea comerţ şi investiţii nerestricţionate între SUA, Canada şi Mexic, numit NAFTA (Acordul de Comerţ Liber Nord-American). Pentru adepţii săi, comerţul reprezintă o idee: pieţele libere creează bunăstare, apropie naţiunile şi ajută la construirea unei lumi mai prospere şi mai sigure. NAFTA a fost cea care a testat politic acea idee. În America, a fost prima mare dezbatere a epocii globalizării. „Sunt pentru acest acord. Problema mea cu guvernatorul Clinton este că, într-o zi, e pentru acord, apoi vrea să facă nişte schimbări. Când eşti preşedintele SUA, nu poţi spune că eşti pentru, dar eşti în tabăra cealaltă. (George Bush)(*). „Eu sunt la mijloc. Dl Perrot spune că e o afacere proastă, dl Bush spune că e un acord straşnic. Eu spun că face mai mult bine decât rău, dacă îi convingem pe mexicani să se ridice la înălţimea standardelor lor de muncă, de mediu, şi dacă avem protecţie reală pentru muncitorii strămutaţi în America.”(W. Clinton)(*) Clinton, ajuns preşedinte, în politica sa economică a avut ca obiectiv restabilirea încrederii pieţelor financiare. În primul trimestru din mandatul său s-a preocupat în primul rând de reducerea deficitului. În privinţa comerţului, şi-a schimbat poziţia şi a anunţat că va susţine total NAFTA în forma sa iniţială. El a ţinut un discurs în Sala Orientală de la Casa Albă în care a precizat cum vrea să discute despre NAFTA cu poporul american. „Dezbaterea despre NAFTA a fost dacă să acceptăm aceste schimbări şi să creăm slujbele de mâine, sau să încercăm să ne opunem schimbărilor, sperând că putem menţine structurile economice de ieri. Nimic din ce facem la acest mare capitol nu schimbă faptul că oamenii pot deplasa banii cât ai clipi. Dragi compatrioţi, am învăţat din prăbuşirea Zidului Berlinului şi a guvernelor din Europa de Est, că nici cea mai controlată societate nu poate rezista la schimbările economice, tehnologice şi informatice din lumea noastră.”(W. Clinton)(*) Pentru unii susţinători, răzgândirea preşedintelui în privinţa NAFTA a fost o trădare, deoarece era considerat de aceştia drept un acord comercial şi de investiţii dominat de corporaţii, care servea intereselor multinaţionalelor ca să-şi îmbunătăţească mobilitatea şi influenţa. De asemenea, NAFTA nu se arăta a fi în apărarea drepturilor muncitorilor, ca să formeze sindicate, să negocieze colectiv şi să aibă un cuvânt de spus în sistemul politic, pentru ca muncitorii să fie o forţă contracarantă pentru multinaţionale. S-a spus despre Clinton că şi-a trădat susţinătorii tradiţionali în privinţa NAFTA, iar dovada a fost că mulţi nu l-au iertat pentru aceasta. „Adversarii noştri au încercat să spună că guvernul american e de o parte, iar de alta, sunt oamenii obişnuiţi. Puteau declanşa această teamă şi a fost greu.”(W: Clinton)(*) S-a muncit intens. Republicanii din Camera Reprezentanţilor ofereau un procent mai mare de voturi decât democraţii. 60% din democraţii din Congres au votat împotriva NAFTA. Acordul a fost aprobat numai cu susţinerea republicanilor. După ce NAFTA a devenit lege, mii de companii străine au construit fabrici în nordul Mexicului, exportând bunuri pe piaţa SUA. Veniturile totale s-au mărit în Mexic datorită acestui acord comercial. Nimeni nu pierde, toată lumea câştigă. Dar, majoritatea cetăţenilor normali nu urmăreau volumele comerciale, mai ales când au văzut agresivitatea companiilor pentru a-şi muta producţia în Mexic. Ele au reuşit să micşoreze salariile şi să se opună sindicatelor, astfel încât NAFTA a schimbat echilibrul puterii de negociere în SUA în favoarea multinaţionalelor. De când NAFTA a intrat în vigoare, aproape 400 000 de slujbe americane au fost afectate de comerţul cu Canada şi Mexic, potrivit guvernului SUA. Exporturile în aceste ţări au creat 900 000 de noi locuri de muncă, iar în anii ’90 comerţul global aproape că s-a dublat.
Comerţul reprezintă deplasarea mărfurilor spre desfacere la vedere, dar cel mai mare comerţ dintre toate nu se vede. El este exprimat prin bani, fluxul continuu, nonstop, de acţiuni, obligaţiuni şi valută. În anii ’90, oricine cu economii într-un fond de pensie sau comun devenea investitor pe piaţa globală. La o altă aşa-zis㠄cină a gânditorilor” la Casa Albă, înaintea prezentării stării naţiunii, se discuta despre pieţe, cum că cei aflaţi acolo erau deosebiţi, fiindcă mai aveau până la pensie… Cineva, mai apropiat de vârsta pensionării, s-a ridicat şi a explicat că economiile pentru pensie la un loc, alături de planurile de pensie reprezintă în aceeaşi măsură pieţele.
Statul California conduce unul dintre cele mai mari fonduri de pensii, Fondul „Calpers”, care administrează pensiile a peste un milion de angajaţi ai statului. Zeci de ani, Calpers a investit numai în America. Dar în era globalizării, situaţia s-a schimbat. Un sfert din banii săi au fost investiţi în străinătate. Fondurile de pensii au devenit centralele economiei globale pentru că ele aveau banii. Adevărata sursă a schimbării în lumea de azi a ajuns să fie reprezentată de marile fonduri de pensii, dovada fiind faptul că americanii investesc 11,5 trilioane de dolari în fondurile de pensii. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, multe naţiuni şi-au deschis pieţele spre investiţiile străine, pentru prima dată. Fonduri cum e Calpers au văzut noi oportunităţi şi au angajat manageri financiari să intre în Lumea a Treia, pe pieţele nou-apărute. Motivul era că aceste ţări în curs de dezvoltare cresc repede şi se pot face bani pentru investitori. Şi cum investiţiile se răspândeau în lume, administraţia Clinton şi-a extins planul comercial pe care-l adoptase cu NAFTA. SUA încurajau ţările în curs de dezvoltare să-şi deschidă economiile spre piaţa globală. „Am fost pentru o politică agresivă. Am crezut că ţările în curs de dezvoltare, noile democraţii, aveau o şansă mai mare, economică şi politică, dacă ţările mai bogate îşi deschideau graniţele şi făceau acorduri comerciale cu ele. Dacă şi ele îşi deschideau graniţele, nu numai pentru comerţ, ci şi pentru investiţii, politica economică şi cea externă aveau să fuzioneze.”(W. Clinton)(*) Ţările care erau sub colonia Occidentului, doreau acum ca investiţiile să fie pe termen lung, iar alţii considerau fluxul masiv de bani o ameninţare pentru independenţa lor, întrucât capitalul poate lua o direcţie necontrolată, ajungând oriunde şi făcând orice vrea. Unii au numit aceasta triumful capitalismului.
În anii ’90, mai multe ţări, ca niciodată, au adoptat economia de piaţă. Ca profesor de economie, Bill Crist a predat un curs în care compara teoria marxistă cu cea capitalistă. Ca preşedinte al Calpers, Crist a ajuns să creadă că numai pieţele deschise pot asigura stabilitatea lumii. „E un fel de revoluţie şi cred că va fi una din cele mai puternice revoluţii. E mişcarea de alăturare a tuturor în participarea la aceeaşi economie. Dacă nu vizăm aceste pieţe noi, dacă nu le încurajăm să se reformeze şi nu investim capital în aceste pieţe, nu profităm de aceste oportunităţi, mă tem că unele previziuni, făcute de Karl Marx, Engels şi alţii, confruntările între săraci şi bogaţi, pot distruge tot sistemul.”(Bill Crist)(*) Îngrijorate în privinţa stabilităţii, investiţiile străine au început deja să dispară din ţările unde au început asemenea disensiuni, economia globală fiind pe calea de a se confrunta cu un nou tip de criză. A fost începutul crizei financiare a secolului XXI.
În anii ’90, nu numai banii au trecut graniţele ţării, ci şi tehnologiile, răspândind comerţ şi idei. În 20 de ani, numărul apelurilor internaţionale din SUA a crescut de la 200 de milioane la 5,2 miliarde. Americanii erau conectaţi la lumea în curs de dezvoltare, fără să ştie. Preţul mărfurilor din India erau stabilite la Bursa de mărfuri din Chicago, la 12 800 km distanţă. Această lume fără graniţe a creat un nou tip de afacerist. Antreprenorii puteau gândi acum ca multinaţionalele şi să considere lumea o singură piaţă. Narayana Murthy a înţeles această revoluţie mai devreme ca mulţi: „Toţi eram fermecaţi de planificarea centralizată, socialism. Eram copiii unei alte generaţii. Apoi, am înţeles că pentru eradicarea sărăciei, nu trebuie să redistribui bogăţia existentă, ci să creezi mai multă bogăţie.”(*) Acest antreprenor indian a debutat în afaceri cu numai 250 de dolari, ajutând la înfiinţarea unei firme de software. Sediul său din Bangalore a devenit cel mai mare campus de software, după cel al lui Microsoft. 30% dintre inginerii informaticieni din lume sunt din India.
Lumea a început să fie din ce în ce mai mobilă. SUA şi-a relaxat legile de imigrare, atrăgând valuri imense de lucrători în înaltă tehnologie din lumea în curs de dezvoltare, aici fiind locul oportunităţilor unde îşi pot etala relaxat competenţele. 200 000 de indieni şi-au găsit slujbe în Silicon Valley, locul considerat în multe privinţe ca centrul spiritual al statului global, nu doar sursa tehnologică, ci şi etosul său antreprenorial. Familia Draper a investit în antreprenori din anii ’50, când au adus capital în Silicon Valley. La începutul anilor’90, fiul lui Bill Draper a înfiinţat „hotmail”, succesul său global la făcut să înţeleagă că Internetul va schimba modul de funcţionare al lumii. Astfel, aproape un sfert din populaţia lumii intra într-o piaţă globală, pentru prima dată. Reformele economice au scos 300 de milioane de chinezi din sărăcie. În satele din China şi din lumea în curs de dezvoltare, oamenii îşi părăseau casele ţărăneşti şi intrau în oraşele industriale în căutare de slujbe în fabricile noi, construite pentru a servi piaţa globală.
Cel mai mare val migrator din istoria omenirii a avut loc în era globalizării. 80% din dezvoltarea economică a viitorului se aşteaptă în mediul urban, nu rural. Din anii’70, ţările din Asia de Sud-est au devenit exploatatoare globale, de la orice, de la maşini până la computere. Terenurile de aici, nepropice pentru agricultură, au devenit potrivite pentru aceste tipuri de dezvoltare economică. E un miracol de dezvoltare economică aici, fiindcă lumea nu a anticipat aşa ceva, nu s-a aşteptat ca atâţia oameni să scape de sărăcie, creându-se rapid o clasă de mijloc. Totuşi, în acest context al „erei asiatice” chinezeşti a apărut şi o excepţie.
Japonia, a doua cea mai mare economie a lumii, căzuse într-o criză profundă care zdruncinase încrederea populaţiei ei. Japonezii trăiau într-o himeră economică, nefiind atenţi la datoriile financiare. Cândva, economia Japoniei părea de neoprit, adaptând lent schimbările rapide ale lumii interdependente, datorită faptului că japonezii au o economie închisă. Aici se găseşte un sistem capitalist, pe de o parte, iar pe de altă parte, un sistem egalitarist. Birocraţii guvernamentali niponi au pus la punct o economie foarte reglementată, ideile despre schimbare fiind primite cu scepticism. „Am vrut să dereglementăm sistemul nostru financiar. Noile pieţe globale ale anilor ’90 au creat o altă realitate. Am spus că trebuie să schimbăm Japonia ca să prospere în noua economie globală. Colegii din guvern m-au criticat. Au spus că era în interesul Japoniei ca ideile mele să fie distruse.”(Masahisa Naitoh)(*) La scurt timp, Naitoh a fost concediat fără avertisment, iar criza economică a Japoniei a continuat pe fondul vechilor obiceiuri pe care le-a păstrat. Pentru prima dată, miracolul economic asiatic avea probleme.
La începutul anului 1997, explozia economică din Asia de Sud-est se supraîncălzea. În anii ’90, Thailanda îşi deschisese pieţele de capital. Pentru prima dată, afacerile locale puteau împrumuta bani de la băncile străine care ofereau dobânzi mai mici. În patru ani, împrumuturile către afacerile thailandeze s-au triplat şi au ajuns la peste 200 de miliarde de dolari. Guvernele din SUA şi Europa au încurajat fluxul de capital, într-un sistem care avea totuşi un defect profund pe care oamenii l-au ignorat: criza instituţională. Aceasta însemna că sistemele bancare nu erau bine dezvoltate, legile de securitate nu ţineau pasul cu dezvoltarea acestor economii şi integrarea lor în economia mondială. Banca Centrală a Thailandei a menţinut artificial valoarea ridicată a monedei, alimentând himera economică. Fondul Monetar Internaţional, care acţionează ca ultimă soluţie pentru ţările cu probleme financiare, a început să-şi facă griji că Thailanda se îndrepta spre abis. În 1977, în Bangkok, se puteau vedea macarale peste tot. Părea că explozia economică era perpetuă. Bănci foarte slabe, finanţau clădiri ce nu aveau să fie ocupate vreodată. Moneda Thailandei, cunoscută ca baht, era legată de dolar. Când economia thailandeză începea să scadă, pieţele financiare au simţit că politica asta nu va dura. Bahtul era sub presiunea pieţei. În iulie 1997, guvernul Thailandei a fost obligat să-l devalorizeze, eliminând tendinţa protejării sale. Himera a dispărut. Criza financiară din Asia avea să înceapă. Şocul economic a avut efecte asupra tuturor straturilor sociale din Thailanda. Cu economia sa în cădere liberă, Thailanda a primit un împrumut de urgenţă de la FMI. Când aceasta n-a funcţionat, guvernul thailandez a cerut ajutor Statelor Unite. Această economie mică a Thailandei, inimaginabil, avea să declanşeze o criză globală. SUA n-a intervenit în Thailanda crezând că nu avea să le afecteze. Efectele de contaminare nu erau vizibile nici măcar pentru administraţie. Pieţele globale însă se temeau că alte ţări asiatice ar putea avea aceleaşi tare ascunse. Aşa că, printr-o mişcare clasică, banii au început să fie retraşi din toată regiunea. Fenomenul de contaminare se contura adânc. 116 milioane de dolari au fost retraşi de pe pieţele din Asia de Sud-est, criza devenind tot mai virulentă, mult mai mare decât se aşteptau. Aceasta era de fapt globalizarea. Economiile erau interdependente între ele, iar investitorii se uitau la pieţele noi şi spuneau că e o problemă în Thailanda, ca şi în alte ţări de altfel. Fiecare etapă a crizei a creat unde de şoc care au continuat până la următoarea. Contaminarea s-a extins la vecinii Thailandei. Economia Malaesiei păruse stabilă. Brusc, se confrunta cu presiunea pieţelor globale. A urmat prăbuşirea Monedei şi Bursei. Indexul era în scădere inevitabil. Nu se mai credea într-o revenire la normal. Contaminarea a lovit apoi Indonezia, cea mai populată ţară din regiune. Guvernul s-a prăbuşit, oraşele sale s-au scufundat în haos. Managerii FMI începeau să vadă necesară retragerea, simţind că sunt în faţa unei crize financiare fără precedent.
FMI a organizat împrumuturi imense pentru Indonezia şi alte ţări asiatice, cu condiţia să reducă cheltuielile statului, dobânzile şi să elimine corupţia. Pentru câţiva lideri conservatori ai regiunii, condiţiile FMI-ului semănau cu un nou tip de colonialism. Ei vedeau în aceste condiţii un efort organizat pentru subminarea economiilor asiatice prin destabilizarea monedelor lor. La sfârşitul anului 1997, contaminarea a ajuns în Coreea, una dintre economiile cele mai reuşite din lume. Coreea a păcălit lumea, susţinând că avea destui bani cât să ţină piept crizei. Stanley Fisher de la FMI a sosit în Seul să inspecteze conturile Băncii centrale: „Am vizitat Coreea cu câteva zile înainte să ceară ajutor de la FMI. Era o stare de panică… M-am dus la Banca Centrală şi mi s-a arătat câţi bani mai erau în Banca Centrală coreeană. Nu mai era niciun ban.”(*) Coreea avea să intre în imposibilitate de plată a împrumuturilor de la băncile japoneze şi vestice. Presate de guvernele lor, băncile au fost de acord să reducă durerea: le-au plătit împrumuturile, Coreea primind astfel cel mai mare ajutor financiar din istorie, 55 de miliarde de dolari în împrumuturi şi credite noi. Banul îşi etala puterea sa profilactică prin circulaţie……

Constantin Enianu

Lasă un răspuns