«

»

Magdalena Avadanei – Dincolo de Cercul Polar

cerc polar

Plecăm în viaṭă, de copii, cu ceea ce învăṭăm acasă şi în şcoală… Şi acum văd clasa în care învăṭam, hărṭile aşezate pe pereṭii clasei şi îmi amintesc orele de geografie care ne captivau. Imensitatea globului pământesc, culorile pronunṭate ale munṭilor şi oceanelor s-au fixat în mintea mea de elev silitor şi captivat de enigmele acestui pământ, înconjurat de ape. Ne atrăgeau curiozitatea locurile cele mai îndepărtate în care oamenii şi-au făcut aşezări din timpuri imemoriale, adaptându-se la condiṭii grele de trai. Cei doi Poli ai planetei cu temerarii exploratori, Ţara de Foc şi Strâmtoarea Magellan erau alte curiozităṭi care ne captivau. Dintre fenomenele naturii multe ne frământau minṭile de copii dar Aurora Boreală era cea mai admirata şi neînṭeleasă. O comparam cu un voal fin întins pe bolta cerească, lăsată în voia vântului polar. Nu cred că am fost singura atât de captivată de acest fenomen unic al naturii, dar eu am păstrat-o în memorie şi am dorit să o văd, ca şi mulṭi alṭi căutători ai minunilor naturii.
După ani şi ani, se trezesc în minte aceste emoṭionante amintiri şi pleci la drum, în căutarea lor. Aşa am făcut, când anii au trecut şi îndatoririle de elev, student şi părinte s-au cam împlinit. Am pornit la drum spre a vedea şi păşi pe acele meleaguri care mi-au bucurat sufletul şi mintea de copil. Mai întîi am colindat prin ṭară, la munte, la mare, în Deltă şi din hotar în hotar, toată ṭara. Apoi am continuat cu mici drumeṭii în ṭările foste socialiste, în Marele URSS, în zona de nord apoi în cea de sud… M-au purtat paşii în Nordul Rusiei, pe malurile Nevei, la Sankt Petersburg, apoi pe malurile râului Moscova cu mareaṭa capitală, zidurile Kremlinului, Piaṭa Roşie, Mausoleul Lenin, Universitatea Lomonosov, un adevărat oraş. Colinile Moscovei ofereau o privelişte superbă a oraşului scăldat de apele râului cu acelaşi nume.

Timp de patru ani m-am tot gândit să merg să văd Aurora Boreală şi în sfârşit am reuşit în anul 2016, în toamnă. A fost un vis împlinit, spre marea mea bucurie. O călătorie lungă, cu trei escale, cu nopṭi nedormite, dincolo de Cercul Polar, fără grup organizat, doar eu şi nepoata mea. Am avut poate prea mult curaj să plec la aşa un drum, dar aveam experienṭă acumulată, în ianuarie 2016 facând calatoria în Ţara de Foc şi în Patagonia, în aceeaşi formulă. Drumul spre Cercul Polar de Nord a fost destul de bun, zborurile lente, legaturi bune, fără turbulenṭe prea mari. Am ajuns în ultima localitate după Cercul Polar de Nord, la 300 km depărtare crezând că vom găsi o aşezare mică, cu puṭini locuitori şi destul de modestă. Aveam să aflu mai târziu că era denumită Parisul Nordului, că avea 76.000 de locuitori şi cele mai nordice universităṭi de pe glob.
Acest oraş m-a impresionat prin fiordurile ce-l înconjurau, prin insuliṭele cochete legate de insula mama, prin podurile în arcadă, foarte înalte şi lungi încât vapoarele de croazieră treceau pe sub ele făra să fie deschise, asa cum erau la Leningrad pe Neva. Ajunsesem seara în Tromso şi deşi eram obosită de pe drum, ne-am cazat şi apoi am plecat în oraş, spre a ne acomoda cu clima şi să vedem mijloacele de transport. Ziua deja era mai scurtă, noaptea se instalase când am ajuns la cazare am zărit pe cerul senin frumoasa şi gingaşa “doamnă verde”. Era aurora, care se arăta în fâşii verzi dintr-un colṭ, apoi alte făşii verzi au acoperit toată bolta cerească. Eram fascinată, nu puteam să cred că din prima seară voi vedea acea minune mult visată. Apăruse aşa deodată, în toată splendoarea ei, făcând un arc pe bolta cerească a nopṭii. Nu erau acele culori pe care le păstram în minte din copilarie, era doar verde, dar mi-a fost de ajuns. Am aşteptat-o apoi în fiecare seară, ca pe ceva sfânt, sa apară şi mai frumos colorată, dar cerul era înnorat şi am aşteptat mereu…
După lungul drum parcurs şi după emoṭia dată de auroră, am adormit cu gândul la aceste magnifice fenomene ale naturii. Am plecat dimineaṭă să vedem acest fermecator oraş de la capătul lumii şi am fost foarte încântată de fiordurile ce înconjurau oraşul, de insuliṭele mici din apropiere, de portul şi podurile în arcadă ce traversau fiordurile. Nu mică mi-a fost mirarea când am traversat oraşul prin tuneluri, care aveau sens giratoriu şi treceau pe sub fiorduri spre insuliṭele din apropiere. Tromso este un oraş frumos, cu o populaṭie numeroasă, cu oameni primitori, cu o piaṭă imensa, înconjurată de clădiri vechi, în general transformate în hoteluri de lux. Piaṭa Centrală, cu o stradă pietonală, era la marginea portului Tromso, unde acostau vasele de croazieră şi cele comerciale, ba era si o ambarcatiune NATO, cu elicopter pe punte. Din port se vedeau clădirile în stil tradiṭional, din lemn, frumos colorate, iar pe malul celălalt al fiordului, silueta podului ce leagă insulele. Tot acolo colorează peisajul Catedrala Arctica, o construcṭie cu totul specială, imitând parcă ceva din gheṭarii de odinioară, având forma unei colibe sami, iar pereṭii din faṭă şi din spate sunt două vitralii imense. Fiind vopsită în alb, impactul vizual este deosebit.
Mi-am organizat timpul pentru a vedea cât mai multe locuri frumoase din acest îndepărtat loc al pământului, aşa că am rezervat o excursie în fiorduri, să le văd cum arată în pragul iernii. Mai văzusem fiorduri în timpul verii, cu faimosul ghetar Briksdal şi renumita Şosea Atlantic Road, o şosea ce uneşte câteva insule din Oceanul Atlantic, cu un pod construit în formă ovoidă, pentru a nu fi rupt de valurile puternice ale oceanului. Acum se aştepta venirea zăpezilor, care întârziau să apară, la fel ca şi renii ce nu coborâseră încă din zona arctică. Aşa că am plecat la drum cu o maşinuṭă mică de teren ce ducea spre fiordul rece patru turişti, dornici să vadă Nordul sălbatic. Eram însoṭiṭi de o ghidă, care era şi şofer, mai tarziu având să aflu că este româncă, stabilită acolo după căsătoria cu un norvegian. Eram deci cinci oameni, un american, o poloneză şi trei din Romania. Drumul era destul de greu, şerpuind pe malurile fiordurilor, cu ape albastre şi limpezi, cu mici fâşii de pământ ocupate de localnicii zonei. Căsuṭele erau mici, frumoase, cochete, în acest peisaj milenar netulburat de zarva cotidiană a civilizaṭiei. Parcursesem un drum lung, când deodată vremea s-a schimbat, soarele nu s-a mai văzut pe cer, a început o ploaie din senin. Pe măsură ce înaintam spre nord, a început o lapoviṭă deasă şi nu mai vedeam nimic. Soarele şi-a făcut uşor simṭită prezenṭa pe cer, ploaia s-a rărit şi pe cer a apărut un curcubeu multicolor de o rară frumuseṭe şi claritate. Urmăream aceste culori şi nu mică mi-a fost surprinderea, când am vazut pe boltă un semicerc perfect al curcubeului. Numai în locurile curate, departe de poluare, departe de imensitatea construcṭiilor poṭi vedea adevarata frumuseṭe a naturii.
Am poposit pe o plaja joasă, spre fiordul rece şi am zărit în larg cocoaşa unei balene ieşită la suprafaṭă să respire dar imediat a dispărut fiind obosită de drumul parcurs. In această perioadă a anului ele ajung în zonă la bancurile de macrou, care abundă în apele reci pentru a-şi hrăni şi creşte puii. Plaja era îngustă, sălbatică, dar un rând de pietre adunate în cerc, special pentru foc, ne-a permis să ne încălzim şi să preparăm ceva cald la grătar. Un ceai cald şi o cafea ne-au făcut să gustăm din plin acest moment petrecut la capătul lumii. Ghida noastră, o tânară foarte pricepută şi doritoare să ne arate ce este mai frumos dincolo de Cercul Polar, acolo unde poposisem. Nu îmi astâmpăram privirea să plece spre orizontul îndepartat, unde mereu apăreau când norii negri, când razele soarelui care luminau depărtările. Era ca un vis frumos, trăit departe de lumea dezlănṭuita. La plecare din zona fiordului ne-am întors pe alte drumuri, la fel de frumoase si luminate de soarele la amurg. Aproape de Tromso, am mai poposit pe malurile liniştite ale unui fiord, care era şi un mic port plin de ambarcatiuni. Se lăsase deja liniştea serii de toamnă. Culoarea galben auriu a copacilor parcă îṭi trezea melancolii. Târziu, spre seară, am ajuns în Tromso, oraş foarte mare, aşezat pe o insulă, înconjurat de alte mici insule separate de lacurile glaciare şi de apele fiordurilor.
Tromso este un oraş aflat la 300 km dincolo de Cercul Polar de nord, are două poduri mari ce leagă insuliṭele din jur de centrul vechi al oraşului şi o reṭea de tuneluri cu sens giratoriu cu multe ramificaṭii. Mare mi-a fost surprinderea, când a intrat autobuzul în tunel şi am văzut ramificaṭiile şi sensul giratoriu. Este un oraş vechi, port pentru plecări în expediṭiile la Polul Nord, are cea mai Nordică Universitate de pe glob, muzee şi multe hoteluri. Multi turişti vin să vadă cea mai nordică localitate din Scandinavia, vin sa vada luminile Nordului “frumoasa auroră” şi ,,Soarele de la miezul nopṭii”. Un adevărat spectacol este dat de primele raze de soare ce apar în lunga noapte polară. Toṭi locuitorii serbează în stradă acest fenomen, când la orizontul întunecat apare o fâşie luminoasă. Este semnul care arată sfârşitul noptii polare. Vremea este foarte instabilă, dimineaṭa răsare soarele peste munṭii acoperiṭi de zăpadă şi apoi se înnourează şi începe să ploaie care ṭine ceva timp. De obicei seara cerul se înseninează câte puṭin, parcă special pentru a lăsa să apară la orizont frumoasa nopṭii, Aurora. In aşteptarea unei nopṭi cu cer senin, verificam mereu probabilitatea apariṭiei aurorei şi cum cerul era mereu înnorat, am mers să văd alte atracṭii ale Nordului. Am plecat în călătorie la Polar Parc, un centru de atracṭii pentru turişti. Parcul era aşezat mult mai departe de oraş aşa că am parcurs cu autobuzul alte sute de km, era de fapt o cursa ce lega aşezările îndepărtate din fiorduri, de oraş. După 3 ore de mers cu această cursă am ajuns la staṭia unde trebuia să coborâm pentru a ajunge la parc, deoarece parcul era mult mai departe, în munṭi, faṭă de şosea, aşa că plătisem ca maşina parcului să ne aştepte la şosea. Credeam că dintre călătorii aflaṭi în cursă erau şi mulṭi turişti, ca noi, dornici de a vedea, dar în staṭie am coborât doar noi. Am avut parcă un sentiment de teamă, dar am văzut repede maşina parcului şi pe însoṭitoarea care ne aştepta. A fost draguṭ faptul că maşina era nouă si portierele nu se deschideau aşa că am escaladat scaunul şoferului. Drumul spre parc a fost frumos, numai prin păduri şi munṭi inalṭi, pe vârfurile carora se mai “scurgea” o rază de soare, care făcea să luceasca zăpada în culori argintii. Aveam vreo 3-4 ore la dispoziṭie să vizităm parcul, până la închiderea lui aşa că am luat harta parcului şi nişte tălpici de gumă cu crampoane pentru a nu aluneca pe gheaṭă şi am plecat singure în parc, cu harta în mână, spre a recunoaste zonele unde era habitatul animalelor salbatice. Era frig, chiar ger, dar era atâta linişte şi pace, atât de multă frumuseṭe în acea sălbăticie a naturii, că parcă frigul trebuia suportat mai uşor. Ne aflam într-o depresiune înconjurată de munṭi înalṭi care bordau valea unei ape curgătoare, peste care erau poduri de lemn ale căror balustrade erau pline de flori de gheaṭă. Malurile apei erau şi ele îngheṭate, cum aveam să fim şi noi în curând. Căutam pe hartă zona cu elani, cu râşi, cerbi, lupi şi speram să putem vedea şi reni. Parcelele parcului erau separate de garduri înalte cu plasă de sârmă groasă, pentru siguranṭa vizitatorilor. Drumul dintre parcele şerpuia în pantă şi era gheaṭă, dar îngrijitorii avuseseră grijă să pună prundiş şi aşa am putut urca până sus. Am văzut elanii cu coarnele lor late ca nişte lopeṭi, o familie de râşi şi nişte cerbi mari alături de căprioarele lor. Toṭi aveau adăposturi de vreme rea şi bucăṭi mari de carne pe jos. Se vedea că erau bine îngrijiṭi, aşa că din mâncarea lor se ospătau şi păsările cerului. După ceva urcuş am ajuns şi la parcela lupilor, am zărit întâi unul care a dispărut repede după deal, dar am urcat mai sus şi i-am văzut pe toṭi, adunaṭi în haită, se oprea câte unul curios, mai ales de lumina aparatului de fotografiat. Apoi a apărut şi restul grupului şi curioşi au stat şi ne-au privit, aproape de gard. Aveam o senzaṭie de frică, dar văzusem cum stătea bucata mare de carne neatinsă şi mi-am spus ca sunt sătui. A venit apoi lupul alfa, nu prea s-a uitat la noi, s-a urcat pe adăpostul din apropiere şi a început să urle. Ceilalṭi au primit semnalul şi i s-au alăturat, aşa că a început un adevărat concert. Nu îmi venea să cred că erau în faṭa mea şi acel urlet m-a dus cu gândul departe, în sălbăticie şi mi-am dorit să-l înregistrez. Peste drum de parcela lor era o clădire cu etaj, unde puteai să înoptezi şi acolo jos veneau lupii şi ii puteai urmari de aproape, toata ziua. Schimbările ce se petrec în climatul Terrei au schimbat mult comportamentul faunei, aşa explicându-se că la acea vreme renii nu coborâseră din zona arctica. Era foarte frig şi se înoptase de-a binelea când am început să coborâm din parc la receptie, unde ne aştepta maşina să ne ducă la şosea. Am aşteptat ca personalul parcului să închidă cabana unde îşi desfăşurau activitatea, aveau acolo şi un mic loc amenajat cu suveniruri, o sală de mese pentru turişti şi alte utilităṭti. Am plecat din parc, era deja întuneric şi am ajuns la şosea, unde trebuia să aşteptăm autobuzul. Ne gândeam că dacă autobuzul nu va veni sau nu va opri în staṭie, ne prindea gerul nopṭii pe acele meleaguri îndepărtate şi sălbatice, aşa că am rugat-o pe însoṭitoarea noastră să mai rămână cu noi aşa că am aşteptat autobuzul în maşina ei, la căldură, prilej cu care a început să ne povestească din munca ei cu animalele şi procedurile care le iau în caz de accidente neplăcute şi incidente ce se pot ivi. Timpul a trecut mai uşor şi am zărit farurile cursei care trebuia să ne aducă în oraş. Ne-am despărṭit de însoṭitoarea noastră cu mulṭumirile cuvenite şi am plecat spre oraş. A fost o experienṭă inedită să vezi atâtea animale în habitatul lor natural, bine îngrijite şi la adăpost de răufăcători. Drumul spre Tromso a durat 3 ore, drum ce străbătea fiordurile îngheṭate, prin liniştea senină a nopṭii geroase. Priveam pe geamul maşinii şi se zăreau uneori pe malurile fiordurilor luminiṭe plăpânde de la casele locuitorilor, în rest doar luna ne lumina în noapte calea spre casă. Am ajuns în oraş foarte târziu, dar ziua fusese plină de emoṭii şi surprize noi. Am adormit uşor cu gândul la acele meleaguri minunate, de o rară frumuseṭe şi locuite de oamenii simpli ai munṭilor.

Speram să mergem în afara oraşului să putem vedea mai bine această minune a naturii. A venit şi ziua în care soarele a răsărit şi a rămas pe bolta cerului ca un astru luminos ce este, dar pe la orele cinsprezece îşi anunṭa asfinṭitul, lăsând întunericul să pună stăpânire pe oraş şi să se apropie noaptea polara. O maşina mică de teren, cu puṭine locuri, ne-a luat din oraş şi s-a indreptat spre fiordurile liniştite şi ferite de lumina oraşului. Acolo cerul era de peruzea, toate constelaṭiile luminau bolta senină, parcă erau într-o întrecere. Calea Lactee împarṭea cerul în două. Deodată am zărit şi Carul Mare, era punctual meu de orientare de acasa ce îl căutam des şi mă făcea sa mă simt în siguranṭă. Ştiam că de acolo va apărea Doamna Verde a Nordului. Pe cât era cerul de înstelat, pe atât era de frig, dar aşteptarea, emoṭia luminilor nordului erau prea puternice, aşa că nu prea simṭeam frigul. Deodată, în liniştea nopṭii au început să apară primele voaluri verzi, mişcate mereu de vântul polar. Era ca un vis, ceva inimaginabil, o frumuseṭe ce se plimba pe bolta luminoasă, apoi dispărea, şi peste puṭin timp reaparea, mai frumoasă, cu fâşii ce se ridicau în sus şi apoi dispăreau, un joc de culori fantastic.
Era o atmosfera de basm, sub bolta cerească, plină de constelaṭii specifice Nordului îndepărtat. Calea Lactee despărṭea cerul în două, luminând în noapte cu puzderia ei de stele. Zărisem întâi Carul Mare, care era foarte vizibil, îl ştiam din copilărie, când rămâneam în nopṭile senine afară, urmărind stelele. El îmi arata nordul şi îmi trezea dorul de casă oriunde eram în lume. Acum, cerul era mai luminat de constelaṭiile ştiute şi neştiute, dând un farmec de poveste acestor locuri îndepărtate de incandescenṭa oraşelor supraaglomerate. Acolo, departe, eşti singur între cer şi pământ, în mijlocul naturii, astfel că ai impresia că acolo a început totul. In această imensitate a Universului cerul parcă este mai aproape şi simṭi cum primeşti o energie din înaltul albastru.
Am aşezat trepiedul pe malul unui lac, aflat în această zonă mirifică şi cu aparatul deschis aşteptam cu emoṭie să apară acea culoare ce se ridica pe cerul albastru, precum un voal fluturat de vântul polar. Apărea din nord şi avea mereu alte forme, uneori paralelă cu orizontul şi mai des pe verticală, schimbându-şi mereu forma precum o flacără ce arde mereu. După ce se iveşte la orizont, se ridică pe cer, fiind mişcată mereu de vântul polar şi se pierde printre stele pierzând din culoare în timp ce la orizont apare din nou mai spectaculoasă, mai frumoasă şi mai proeminentă în verdele intens.
O vrajă te cuprinde la vederea ei, o magie unica, pe care o trăieşti odată în viaṭă. Spre miezul nopṭii gerul se înteṭea, dar nu-l simṭeai în acea vrajă ce te cuprindea. Din cortul Sami, instalat pentru vizitatori iesea un fum drept ce se urca spre cer, dar nu era colorat ca aurora, el te îmbia la căldură, la soba din cort. Am intrat în cort pentru puṭin timp, să-mi încălzesc mâinile şi să iau o gură de ceai fierbinte, dar nu aveam timp, pentru că ştiam că afară, în frig, Aurora mă va încălzi sufleteşte cu luminile ei de un verde aprins, dar reci. Frumoasa noapte trăită în nordul îndepărtat am fost parcă contopită cu acest univers şi cu acest fenomen al naturii, ,,Luminile Nordului’, clipe de neuitat. Natura şi întreg universul sunt fantastic de frumoase, sunt tulburătoare, acolo unde noi oamenii o lăsăm neatinsă, aşa cum a fost de la începutul Creaṭiei. Ea are frumuseṭile şi ciudăṭeniile ei dar este măreaṭă, superbă.
Spre miezul nopṭii am plecat către oraş, încărcată sufleteşte de acest miracol sfânt, cu gândul că poate voi mai reveni, să trăiesc o revelaṭie asemenea celei de acum. Oraşul a apărut la orizont cu luminile multicolore, cu liniştea nopṭii ce se aşternuse, dar nimic nu semăna cu paradisul din care veneam. După aşa un drum lung şi plin de trăiri emoṭionale somnul a venit repede şi a fost odihnitor. A doua zi plecam spre aeroport în zori şi ca să-mi fie răsplătit drumul făcut dincolo de Pol, am zărit din nou la geamul camerei unde eram ,,Frumoasa doamna in verde”. Parcă venise sa-mi ureze drum bun. Nu mă aşteptam să o mai văd încă odata la plecare, chiar din geamul camerei de hotel, era la fel de verde şi se ridica pe bolta cerului, care era încă senină, aşa cum am zărit-o în prima seară de la sosire. Era pentru mine un semn că cineva mă iubeşte acolo sus, că mă ajută în drumeṭiile mele să îmi realizez visele. Ii mulṭumesc Domnului pentru locurile frumoase ce mi le-a dat să le văd, în această călătorie, departe de casă, de oamenii dragi, dar aproape de natură, de miraculoasa ei putere, de veşnicia ei, de frumuseṭea de poveste a munṭilor, a fiordurilor, a gheṭarilor, a oceanelor ce scaldă continentele, de tot ce e mai frumos pe lume.

Lasă un răspuns