«

»

Virgil Răzeșu – Vreau să fiu japonez !

Vreau să fiu japonez !
“Ce te-a apucat, omule ?! Mai ieri, scriai că vrei o rublă rusească. Acum vrei să fii japonez, ce-ți veni ? Ai dat în mintea copiilor ? Că nu te-o fi cumpărat vreo dronă cu niscai yeni ori cu vreo sticluță de sake din ăla care nu aduce nici pe departe cu țuica noastră de prune, ca să-ți ia și bruma de minte pe care o mai ai ?!” se vor grăbi prietenii mei să mă apos¬tro¬feze.
Uite-așa, brusc, mi-a venit un dor nebun : să devin japonez ! Nu mă întrebați de ce și cum, fiindcă nu știu să vă spun sau, mai degrabă, știu dar nu vreau să vă spun.
Și ca să nu vă fierb pe foc fără apă, am s-o iau, pas cu pas, cu niște amintiri. Cred că eram cam prin primele clase de liceu când, bucuros că nu trebuia să cer voie cuiva, dădusem de patima lecturii, prim semn de emancipare și independență.
Printre primele cărți care mi-au amorsat gustul cititului și de care îmi aduc aminte avea un titlu ciudat : “Nimic despre Japonia”, dar avea și el justificarea lui, pe care o descopereai abia după ce o terminai. Era a unui scriitor și jurnalist de-al nostru, pe nume Ion Timuș – cine a mai auzit de el ?! – aflat în grațiile tatei, drept care am citit mai multe cărți de ale lui : “Transiberiana”, “Japonia, arta, femeia, viața socială”, „Ogio-san” și altele.
Mi-au fost pe plac, fiindcă vorbeau despre oameni care nu semănau, nici pe departe, cu noi. Eram uimit de politețea lor, de nenumăratele reguli și ritualuri stricte pentru cele mai mărunte activități ale omului, de simplitatea și curățenia lor și a locuințelor lor, de dragostea pentru flori și grădini, de respectul pentru vechile lor obiceiuri și tradiții și de atâtea altele. Mărturisesc că mă cam cu¬tremuram de acel “harachiri”, mărturie fără egal a noțiunii de onoare dar și de iuțeala cu care puteai să-ți pierzi viața, de sutele și miile de cutremure pe care le luau ca pe un dat al naturii, dar nu fără să știe cum să le întâmpine.
Mi-a rămas de atunci în minte expresia “Onorabila mâncare guazaimas”, cu care musafirul ospătat mulțumea gazdei : “Onorabila mâncare bună a fost”. Cum adică ? Să atribui unui lucru neînsuflețit calificativul de onorabil ? Dar ce să am cu ei, dacă și umbrela, și ulciorul de apă, papucii și toate cele din gospodărie era onorabile sau demne de respect ? Să mai vorbim de oameni și celelalte ființe ?
Mai apoi, am trăit durerea Doamnei Butterfly sau Cio cio san, mi-a fost ciudă pe înfumuratul de Pinkerton din celebra operă a lui Puccini, m-am cutremurat de ca¬tas¬trofa de la Pearl Harbor și de sacrificiul asumat pentru țară și împărat și nu mai puțin de dezastrul de la Hiroshima și Nagasaki, până am ajuns în zilele noastre, când ne-am mai apropiat de viața, cultura și modul de viață al celor străjuiți de Muntele Fuji.
Ce popor valoros ! Ce paradis a reușit să facă într-o zonă nu chiar favorabilă, să su¬¬pună natura, să contribuie la progresele uluitoare ale lumii ! Cum Dumnezeu func-ționează totul la ei după cum stabilesc și la noi nimic ?! Cum pot ei să-și suflece mânecile și să refacă în scurt tot ce s-a năruit ori s-o ia de la capăt după atâtea catastrofe, care nu i-au ocolit, în vreme ce noi avem nevoie de ani de zile ca să reparăm un pod de cinci metri ?! Cum … cum …
Evoc, din respect pentru cititor și pentru poporul nipon, un episod semnificativ. Era în anul 1985. Congresul național de ORL s-a ținut aici, la Piatra Neamț. Delegația japoneză era formată din 8-10 medici, condusă de un profesor în vârstă de 32 de ani (competența, nu trecerea anilor face un dascăl), printre care și două soții, în ținută tradițională : kimonou, pieptănătură cu andrele, gentuța în spinare și pantofii aferenți. În finalul congresului, i-am plimbat pe oaspeți (erau și din alte țări) la mănăstirile noastre și la cele din Bucovina și ne-am oprit la un prânz cu bucate tradiționale.
În semn de mulțumire pentru primirea de care s-au bucurat, domnul profesor ne-a rugat să-i dăm voie să ne cânte un cântec popular japonez. Știm cum sună muzica lor. Am asistat la o jumătate de oră de vocalize într-un timbru extrem de variat, dar până când profesorul nu și-a terminat partitura, nu am îndrăznit să ne clintim. Nu cred că, într-o situație asemănătoare, am auzit vreun dascăl de al nostru cântând “Hai lelițo-n deal, la vie !”. Bravo vouă, japonezilor ! Dragi păstrători de tradiție !
Există, uneori, momente în viața unui om, ca să nu mai spun de a unui popor, pe care nu ai voie să le tratezi cu indiferență, cu superficialitate și cu atât mai puțin cu “hai sictir !” balcanic. Asemenea momente nu se mai întorc. Niciodată.
Nu de mult, am trăit un astfel de … mă doare-n cot. Uluitor ! Reprobabil ! Con-dam¬nabil ! Cum a fost posibil să-l minimalizăm, să-l reducem la … nimic ?!
Suntem meșteri fără egal să caracterizăm, să etichetăm, să inventăm tot felul de expresii și gogorițe doar ca să ne arătăm goliciunea interioară. Ba că nu știu când, la revoluție sau ce-o fi fost ea, a fost un vid de putere care a justificat nu știu ce umplutură, că procurorii militari (parcă veneau din cosmos) ne-au furat revoluția și ne-au dat în loc o lovitură de stat și atâtea și atâtea altele, de te miri cum de le mai dau prin minte atâtea variante, care de care mai fantezistă.
Dar acum, când aveam ca oaspete, nu un oarecine, ci premierul țării de care am vorbit mai sus, însoțit de treizeci de oamnei de afaceri, veniți nu la voia întâmplării – hai să trecem și pe la ăștia ! – ci în contextul deosebit de favorabil destinat revigorării relațiilor dintre Uniunea Europeană și Japonia, cu viză mai mult decât precisă, de refa¬cere, de reînnodare a “drumului mătăsii”, care ne lua și pe noi în considerare. Vizită programată, planificată de cine știe când. Să tratăm acest eveniment ca pe o pacoste căzută din cer, de care să ne debarasăm cât mai repede ?!? Să nu fi știut nimeni dintre conducători despre importanța acestui eveniment ? Din guvern, parlament, senat, partide ? Nu putea fi amânată debarcarea lui Tudose cu două sau trei zile ? Să nu fi fost capabil premierul interimar să încropească o întâlnire importantă și necesară cu liota de consilieri de care dispune ?
A fost lovitură de stat mai mică ? A fost un vid de putere ? Nuuuuu, strigă vocile interesate, că nu ne dă voie Constituția. Că țara nu poate rămâne fără guvern nici o singură clipă. E mai rău decât la “Le roi est mort. Vive le roi”. Până și președintele de la Cotroceni putea să gestioneze mai bine criza asta ad hoc. Doar de aceea se cheamă așa : ad-hoc ! Adică anume, pentru acest scop !
S-a spus că înaltul oaspete a fost umilit. Nici vorbă ! O asemenea persoană nu poate fi umilită. Îi desfid pe cei ce gândesc așa. Ba am avut sentimental că îi părea rău pentru neghiobia noastră.
El a fost cel care ne-a umilit. Pe toți. Ca indivizi și ca popor : iată darul pe care vi l-am adus ! Puteți veni în Țara Soarelui Răsare fără viză !
Auzit-ați auzit așa ceva ? De undeva ? Nici după ce ne-am căciulit nu știu câtă vreme.
Nu, orice-ar spune unii și alții … onorabila primire nu a fost guazaimas.

Virgil Răzeșu

Lasă un răspuns