«

»

Virgil Răzeșu – Bucurați-vă, români ! Puneți-vă poalele în cap !

Impietate ! Atentat la bunul simț !
Aflăm, din presa locală și centrală, că de Ziua Culturii Naționale și a poetului național, la Botoșani, a avut loc Gala Premiului Național de Poezie, ediția 27.
Nu comentez reușitele și nereușitele evenimentului, după cât se pare, un mix puțin fericit dar, foarte probabil, profitabil pentru unii. Nu și pentru memoria lui Eminescu și pentru cei care-l prețuiesc.
Mă limitez să salut nașterea unei noi stele pe firmamentul poeziei naționale, în persoana Medeei Iancu, vedeta galei, etichetată poetă și variantă cu fustă a lui Emil Brumaru. Ea a fost premiată pentru volumul ”Delacroix este tabu – Suita românească”, dedicat (conform unor voci docte), unor versuri cu conținut pornografic și feminist. Adică exact ce lipsește literaturii noastre pentru a pătrunde, și mai și, în patrimoniul cultural universal.
Ar fi nepotrivit să nu fac parte cititorului nemțean de poemul-mesaj oferit publicului botoșănean și nu numai, cu mențiunea că nu știu dacă făcea parte din volumul premiat sau era un supliment :
Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată / Persoană, persoană, persoană / Eu sunt tipa pe care o urâți, aș fi trebuit să fiu băiat, astfel aș fi lângă voi / Și dacă un poet ejaculează pe fața unei femei este artă / Și dacă un poet f…e (Nota noastră : la lectură, punctele nu înlocuiesc literele) o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol /Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl așteptați /Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat.
Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forțezi/ Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România / Nu am spus nimănui România / Nu ți-am lăudat suficient violul România, nu ți-am slăvit eroii România, nu ți-am citit scriitorii România.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva/ A spus prostituata, a spus mama și fiica.
Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex / Poemul despre viol ești tu, România, poemul despre hărțuire ești tu România, poemul despre abuz ești tu, România/ Îți introduc penisul meu lung și negru în pântec, România.
Mai știi? Aplaudați. Aplaudați. Aplaudați…
Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aștepta întinsă să-mi faci felul/Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta / Și noi fetele așa murim și tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul”.
Așa ceva se poate întâmpla în România anilor noștri, după douăzecișiopt de ani de libertate a cuvântului. Mahalaua, suburbanul, maidanul, golănia pură invadează bunul simț. Nu ar fi locul și momentul în care Consiliul Național al Audiovizualului să aplice niște pedepse usturătoare ? Nu, membrii acestui for, nu știu cum să-și rumege bunăstarea și stipendiile grase. Nu, nu e treaba lui. Cum nu e treaba lui să oprească nu știu ce predicatori să se exhibe în văzul lumii, pe sticla televizorului (culmea culmelor, chiar și pe postul “Trinitas”, al Patriarhiei) cu minuni și vindecări pe bandă rulantă.
Biata noastră Românie ! Biata noastră poezie ! Un gen literar compromis de cohortele de poeți apăruți peste noapte, premiați de Uniunea Scriitorilor, lăudați și adulați de revistele noastre literare, de critica noastră literară, în selecții de tip … „best of” și comparați cu nu știu ce poeți consacrați ai lumii.
Să fim cinstiți, de ce am numi carte/volum de poezie o culegere de texte scurte din care nu poți să alegi o singură metaforă sau o figură de stil, o expoziție sau mai bine zis, un conglomerat întâmplător, haotic, de cuvinte aduse unul lângă altul cu tasta, cu pumnul, cu lopata, cu găleata, fără rimă, fără ritm, fără cadență, semne de punctuație și abateri flagrante de la regulile limbii noastre. De ce s-ar chema o asemenea alcătuire o poezie sau, și mai și, poem ? Când, de fapt, nu e vorba decât de o proză scurtă, bezmetică, o alcătuire care nu păstrează din poezie decât alinierea la stânga, eventual cu literă mare. Uneori nici atât.
Nu mă îndoiesc că avalanșa asta de poeți, care insultă și compromite însăși noțiunea de poezie dar, mai ales, generații întregi de poeți adevărați, a uitat de radieră și de tasta “delete” (șterge) și nu se mai obosește să recitească, să revizuiască spuma, chintesența talentului ei poetic și dă fuga la tipografie, ca nu cumva, Doamne păzește, perle-le/diamantele născute din apă de ploaie să se prăpădească și omenirea să fie vă¬duvită pentru vecie de creațiile ei.
Nu mă credeți ? Vă ofer o mostră de poezie, cu spe¬cificația că selecția este absolut întâmplătoare, din păcate, aidoma a mult din ce se cheamă poezie modernă și nu fără a-mi cere iertare de la autor că i-am invadat intimitatea.
Din loc în loc echimozele / Îi pătau obrazul de efeb / Nu se potriveau / De unde aspirația spre albăstrimitate / De unde aversiunea față de fecoritate / Ochiul de raze plin ieșea din triunghi / Sus pe ceruri lumină totală / Echimoze și șanțuri pe fața lui / Într-o clipă fatală / Mai lungă decât însăși viața mea / Ce mă acoperă numai în urmă / Fără vedere / Cu ochiul pur în ochi pereche / Cu ochiul negru adâncit în adâncimea însăși / Ca luciul violent și stins al morții / Între vii
N-am pus nimic de la mine, m-am limitat doar să schimb ordinea versurilor, să suprim câteva vocabule parazite și repetate ori să le articulez, într-o înlănțuire cât de cât logică și necesară, cu oarece legătură între ele și să … “traduc” în limba română întregul, cu semnele de punctuație cuvenite. Uitați ce-a ieșit :
Din loc în loc, /echimozele/ și șanțurile de pe fața lui /Îi pătau obrazul de efeb. /Nu se potriveau /Cu ochiul pur adâncit în ochiul negru pereche. / Sus pe ceruri, /Ochiul de raze plin ieșea din triunghi, / lumină totală , într-o clipă fatală. / Luciul violent și stins al morții, / Mai lungă decât însăși viața mea / Între cei vii, / Mă acoperea numai în urmă. / De aici aspirația spre albăstrimitate, / Aversiunea față de ferocitate.
Invit cititorul să aleagă una dintre cele două variante, nu fără a-mi exprima convingerea că, din aceleași versuri, din același material dar cu puțin efort și cu un minimum respect pentru poezie, variantele posibile ar fi din ce în ce mai reușite.
Oricum am privi lucrurile, poezia nu poate fi acceptată ca gen literar facil, de divertisment. Dacă o proză poate fi bună, bunișoară sau proastă, poezia nu trebuie, nu poate fi decât bună sau foarte bună. Spunea, nu de multă vreme, un condeier adevărat, că toate gospodinele fac cozonac, dar nu toți cozonacii seamănă. Corect !
Poezia este genul literar cel mai greu, în care absolutul, perfecțiunea trebuie țintite, chiar dacă nu vor fi atinse. Oricât ne-am desprinde de tiparele ei vechi sau învechite, poezia căzută în lejeritate compromite însăși idea de poezie și lite¬ra¬tură.
Nu e nepotrivit să revigorăm, să aducem în actualitate acel splendid “Deocamdată NU” al presei de dinainte de ’89, ceea ce însemna : “mai citește cărțile de pe câteva rafturi de bibliotecă, mai înainte de a te avânta pe oceanul poeziei”.

Virgil Răzeșu – Piatra Neamț

Lasă un răspuns