«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina Lucia Mihalca

Ca visul din vis…

Pe treptele gândului îţi derulezi viaţa de la înălţime,
ca pe un peisaj privit de la distanţă,
proiectând lumina reflectoarelor.
În mişcare e totul. Lumină, întuneric şi culori.
Îţi croieşti propriul drum.

Laşi cuvintele să se aşeze,
elogiu adus necunoscutului.
Un strigăt, o chemare printr-un fir de legatură
între viaţă şi neviaţă, între vis şi nevis,
între trup, inimă şi gândire,
între lumi nepătrunse
oricui, oricând, oriunde.

Totul deschide şi închide porţi, universuri, lumi,
aplecat în faţa deschiderii închise în lacrimi.
Ai iubit şi ai fost iubit.
Ai dăruit şi ai primit mereu câte ceva.
Ai citit, ai gândit şi călătorit mult,
dar, mai presus de toate eşti recunoscător
pentru privilegiul
aventurii fascinante
numită viaţă, trăită intens,
pasionant, tumultuos, cu sensibilitate.

Acum toate astea sunt păpădiile
din zâmbetul ei,
mângâiate de invizibilul dans al vieţii,
cutreierând cerul primăverii prin fiecare trecere.
Ca visul din vis
inspiri adânc sărutul ei prin tăceri.

Suntem lumina, suntem pacea,
suntem uimirea plăcută a zâmbetului
de dinainte sau de după înţelegere,
suntem ce ne-am dorit, reflecţia gândului!
Suntem minunaţi!

  • Lumină să fii, alin să fii, iubitoare şi iubită să fii,
    hăruită şi sfinţită să fii
    cu tainele toate ale luminii din iubire,
    cu apa vie a iubirii adevărate să fii! – îmi spui,
    privindu-mă în marea ochilor
    în care te regăseşti.

Blocul de piatră

Totul se liniștește
după ce depășești stâncile, talazurile și învolburările,
prin amestecul de culori, continente ne despart,
suntem atât de departe de curba clopot,
pod peste lună, în lumina palidă,
amintiri de mătase
spre vărsare se oglindesc,
în bătăi de tobă, rugăciuni neîncetate
se ridică fuioare, fuioare…

Urci cărările de munte, peste nori, îngeri plutesc,
pe aripi de vis te poartă sunete discrete,
sub cerul de culoarea inocenței
pajiști de flori îți răsar timid,
în zori, din oceanul nopții,
o nouă pagină
pulsează ritmic în cartea vieții.

O eliberare uimitoare,
în fiecare clipă ne trăim veșnicia.
Iată delta, dragostea mea!

Imaginea din oglindă

Încerci să construieşti mereu,
plantezi seminţele unor noi începuturi,
uneşti punctele unei noi poveşti,
auzite parcă cândva, demult,
traversezi apele emoţiilor adânci,
întregeşti visele,
dorinţele, iubirile,
nespuse vreodată cuiva,
în acea femeie care
te va face
să te simţi unic, puternic,
frumos, încrezător, ocrotitor,
pentru că doar aşa ştii că vei fi tu.

Există sentimentul de a fi împins
în mod constant
şi tras de mareele interioare,
la fel ca oceanul
întotdeauna atins de lună.
O nelinişte adie,
imaginile trec pe cer,
doar umbrele lor
stau lipite memoriei.
Ritmul fluxului de timpuri
ca valurile se ciocnesc
de vânturile schimbării.
Ţi-e teamă să iubeşti complet
până când simţi
că doar Ea te întregeşte,
te deschide, te transformă,
fiind însăşi Iubirea,
iar Iubirea chiar Ea,
devine totul,
raţiunea şi sensul vieţii,
reflectarea jumătăţii de cerc
ce completează formula infinitului.

Cerurile s-au înălţat în albastru,
pasăre cu aripile crescute în tine,
nu expiri, ci pluteşti.
Într-o singură întindere de aripi
e-o singură bătaie de inimă
– rug, flacără,
icoană, caldă lumină.
Vei dori mereu să te regăseşti
în cuvintele, privirea, atingerile,
sărutul şi îmbrăţişarea ei,
pentru că doar atunci
ştii că eşti tu, acolo, acasă,
dar în acelaşi timp
ţi-e teamă s-o pierzi.
Iubeşti copia inimii tale,
parte din sufletul tău,
iubeşti cu ochii şi nu doar atat,
iubeşti cu trupul,
cu inima şi sufletul,
iubeşti sincer, curat, profund,
iubeşti nemărginit,
iubeşti aşa cum
n-ai mai iubit
şi nu vei mai iubi vreodată.

O priveşti în ochi, regăsind
cea mai frumoasă parte din tine în ea.
Citindu-ţi sufletul, şi-a găsit loc
pentru totdeauna, în inima ta.
Ştii sigur că pentru apropiere
este nevoie de depărtare,
pentru veşnicie este nevoie de timp,
pentru recunoaştere de fapte.
În palma grădinii
ţi-a răsărit trandafirul dimineţii.
Demult ai trasat drumul,
drumul pe care doar ea-ţi va fi alături.
O iubeşti – o iubeşti pentru totdeauna.
O vrei alături – o vrei mereu.
Doar aşa nu-ţi vei pierde inima,
sufletul şi înălţimea.

Un bărbat mereu alege.
Alege provocarea. Alege strălucirea,
zborul, mişcarea, viaţa.
Alege femeia propriei nebunii.
Dintre toate femeile o alegi
pe cea mai plină de viaţă.
Din cea mai plină de viaţă
– pe cea mai înţeleaptă.
Din cea mai înţeleaptă
– pe cea mai delicată.
Şi veselă, şi răbdătoare.
Dar şi nebună, irezistibilă,
pentru că de fiecare dată
când o vei privi adânc în ochi,
îţi vei citi bucuria de viaţă,
înţelepciunea, gingăşia,
blândeţea şi răbdarea din tine.
Şi-acea nebunie,
oglindirea propriei esenţe!

Glasul inimii

Prin desprindere tot mai înalte ziduri se înalţă,
tot mai departe le duci şi te duci.
Dureri pe care să le înţelegi,
risipindu-le apoi. Simţi asta?
Priveşti tot ce porţi clipă de clipă?
O legătură profundă ne uneşte,
a crescut şi s-a maturizat,
o nouă formă de viaţă am atins,
pătrundem în lume
şi lumea pătrunde în noi.
Fiecare suferinţă e un adevăr,
încearcă cu disperare
să ajungă cunoscut,
un timp nou dintre moarte
şi noua naştere, naşterea noastră.
Am venit de departe, de atât de departe,
dintr-o iubire cu mult mai vastă,
ieşind din timp,
din infinitul literelor şi semnelor,
un cifru e-n toate
din marea matrice a verbului
în care se scrie întreg universul,
din marea carte a lumii
un fragment din omul care suntem!

La un moment dat sari în gol,
cu unica dorinţă de a te ridica,
e dificil, dar e singură şansă
să afli dacă poţi să zbori.
Am zburat şi zburăm departe,
liberi de această lume.
Există o dragoste
dincolo de dragostea
care ne-a fost dată s-o-nvăţăm
îmbrăţişând întreg universul.
Şi tu eşti universul!

Merităm această iubire indestructibilă
şi focul ei sacru spre libertate,
spre lumină, spre noi!
Dincolo de veşmântul trupului
este veşmântul de lumină.
Eşti de o frumuseţe care
irupe din interior,
aproape de durere, omule!
A venit timpul să creşti,
eşti liber, eşti Tu,
urmează-ţi glasul inimii!
Vei merge acolo unde trebuie să mergi,
cu picioarele pe pământ
şi inima în stele.
Eşti om, eşti viu, eşti frumos! Eşti divin!
Toate slăbiciunile fac forţa noastră,
ai o forţă incredibilă, altfel
nu depăşeai obstacolele, nu ajungeai aici.
Să rămâi mereu viu, aşa cum eşti!

Să cauţi frunzele de salcâm noi înverzite
şi să asculţi ultima frunză ce-ţi zice!
– îmi şopteşti în zbor…

Lasă un răspuns