«

»

Adina Lozinschi: Ada-Kaleh – istorie, legendă, sau vis?

[flickr_set id="72157691886432204"]

Mulți oameni au auzit povestea insulei Ada-Kaleh, dar puțini știu detalii despre minunata lume ascunsă, de sub ape.
Astăzi Ada-Kaleh trăiește doar în lacrimile și amintirile celor nevoiți să plece din acel spațiu luxuriant și învăluit în legendă. Un paradis turcesc pierdut.
Expresia „Ada-Kaleh” în limba turcă înseamnă „Insula-fortăreață”. Era, într-adevăr o insulă care se găsea în mijlocul Dunării, la circa 3 km în aval de Orșova, având o lungime de 1,7 km și o lățime de numai 500 de metri. Era populată de 600 de turci.
Pe vremuri, insula Ada-Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit, datorită prețurilor scăzute la cumpărarea delicateselor turcești, bijuteriilor și tutunului. Mai târziu, am aflat că mărfurile de pe insulă erau scutite de impozit. Totodată insula era renumită pentru cultivarea trandafirilor din care localnicii obțineau uleiul și parfumul de trandafir. Atât clima preponderent mediteraneană, cât și umiditatea permiteau dezvoltarea unei vegetații bogate pe tot parcursul anului.
Se spune că insula Ada-Kaleh a fost locuită încă din antichitate și însuși istoricul Herodot amintea în scrierile sale despre măslinii și vița-de-vie sălbatică de acolo. Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din secolul al XV-lea, mai exact din data de 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene. Până atunci insula se numea Saan și avea 216 locuitori. Începând cu 1430, insula devine cunoscută ca Ada-Kaleh
În numeroasele conflicte dintre două imperii –cel habsburgic și cel otoman-, după cum se arată în monografiile istorice, insula Ada-Kaleh a avut o importanță deosebită, datorită în primul rând poziției sale strategice. În anul 1689, armata austriacă a construit aici o cetate, o adevărată fortăreață din piatră. În deceniile care au urmat, insula Ada-Kaleh a fost ocupată succesiv în mai multe rânduri de Austria și Imperiul Otoman. În urma tratatului de pace de la Belgrad, din 1739, insula a revenit Imperiului Otoman, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor, între anii 1789-1791.
Uitată la congresul de pace de la Berlin, din 1878, insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă până în anul 1918, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei a rămas de origine turcă.
Îmi aduc aminte foarte bine că în urmă cu aproape 50 de ani, am fost împreună cu părinții pe insula Ada-Kaleh. Era în anul 1969 și se știa deja că faimoasa insulă Ada-Kaleh își trăia agonia ultimului an din existența sa. Țin minte că tatăl meu, tocmai de aceea a insistat mult să ajungem acolo. După ce am lăsat mașina la Orșova, am traversat Dunărea cu o barcă. În timp ce turcul cu șalvari și fes, parcă luat direct din poveștile cu Aladin, vâslea cu zel, tata discuta aprins cu acesta despre câte și mai câte. Tatăl meu de fapt avea o pasiune care pe atunci mi se părea extrem de ciudată: îi plăcea enorm să stea de vorbăcu tot felul de oameni. Era în stare, spre exasperarea mamei și a mea, să stea de vorbă ore în șir, mai ales cu oamenii în vârstă. Avea o tactică specială de a-i aborda și de a-i determina să scoată la iveală întâmplări fascinante, profiluri demne de literatură, trăsături de caracter impresionante. Așa se face că din șirul nesfârșit de amintiri din copilăria mea fericită, multe, foarte multe mi-au rămas în memorie până acum.
Vâslașul, ștergându-și discret o lacrimă din colțul ochiului, povestea despre pregătirile pe care le făcea împreună cu întreaga sa familie pentru a pleca definitiv de pe insulă. Se știa deja că prin construirea barajului de la Porțile de Fier I, nivelul Dunării va crește atât de mult, încât va acoperi complet insula. În mod foarte asemănător se petrecuseră lucrurile în anii 1950-1960, când prin construirea barajului de la Bicaz, 22 de sate au fost strămutate, peste 18.000 de locuitori din 2300 de gospodării au plecat. Unele sate, cum ar fi Răpciune, Cârnu, sau Rateș de acolo, din Moldova au dispărut în totalitate. Știind că întreaga regiune urma să fie acoperită de apele lacului de acumulare, oamenii și-au mutat chiar și morții din cimitire. Tatăl meu vorbise și atunci cu oamenii care se aflau în exod, cu tot ce putuseră lua din locuințe, „cu cățel și cu purcel”cum se spune. Tata văzuse căruțele încărcate la refuz cu mobilier, plăpumi, haine, iar în vârf cușca vreunui câine, sau cotețul cu găini. Numai cine a trecut printr-o asemenea deportare știe ce însemnă să părăsești pentru totdeauna locurile natale, să te rupi de tot ce ai trăit acolo de mai multe generații. La fel se întâmpla și cu turcii de pe insula Ada-Kaleh. Trebuiau să ia tot ce puteau și să plece. Să lase acolo casa, locul de muncă, școala, geamia, cimitirul cu osemintele strămoșilor lor și să ia viața de la zero. Unii care aveau rude în Turcia intenționau să plece într-acolo și să-și facă un rost. Alții au alers Dobrogea, unde erau și atunci numeroși musulmani.
Înaintea creerii lacului de acumulare de la Porțile de Fier I, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate.
În vara anului 1969 începuse demolarea, dar încă mai existau fortăreața, bazarul, casele turcilor cu garduri din piatră și străduțe înguste. Nimic nu semăna cu România. Era un colțișor rupt parcă din Turcia, sau dintr-un basm cu minuni, cu acel covor fermecat care poate zbura, cu tainele ascunse dincolo de vălurile transparente ale unei cadâne misterioase, cu aroma unică de cafea la nisip. Doar vizitatorii foloseau limba română, în timp ce turcii știau doar câteva expresii strict necesare. La bazar puteai găsi absolut orice, de la agrafe și nasturi de sidef, narghilele de porțelan, fildeș, sau lemn, bijuterii mai ieftine sau mai scumpe, ilustrate în alb-negru, cărți vechi valoroase, haine de tot felul, pălării și încălțăminte, produse cosmetice în cutii bogat ornamentate, suveniruri sub formă de ceainice, ibrice, bibelouri, scrumiere, evantaie, până la covoare. Atunci când am fost acolo, erau și unii turiști străini care vorbeau în engleză, franceză, italiană sau germană.
Plutea cumva în aer senzația că toți parcă ar fi vrut să facă ceva să-i ajute pe locuitori, dar nimeni nu a putut să împiedice destinul.
Îmi amintesc foarte bine fortăreața cu arcade mari din piatră. Doar la Histria mai văzusem asemenea ziduri solide, piatră peste piatră, cu gust aranjate. O construcție pe cât de solidă și rezistentă, pe atât de suplă și elegantă. O filă de istorie se închidea odată cu acoperirea insulei Ada-Kaleh de apele învolburate ale Dunării.
Ne-am petrecut atunci o zi întreagă pe insula Ada-Kaleh. Turcii erau foarte primitori, bucatele tradiționale pregătite de ei încă se mai bucurau de aprecierea unanimă. Plăcintele turcești cu carne de vită și orez, peștele fript pe grătar, salatele de tot felul și, mai mult decât orice, dulciurile specifice, sau braga preparată cu multă grijă după rețeta cea veche, toate acestea au rămas de neuitat.
Având o populație de origine turcă, nu se putea ca pe insula Ada-Kaleh să lipsească moscheea cu minaretul înălțat spre cer, locașul sfânt de rugăciune și incantațiile neînțelese pentru noi, ale unui hoge cu turban alb. Clădirea geamiei avea o arhitectură în stil clasic, emanînd echilibru și liniște, cu discrete ornamente geometrice brodate în piatră. În curtea veche a geamiei se afla o fântână din piatră, împodobită cu un chișc din lemn cu acoperiș de tablă și semilună în vârf. Era un loc destinat reculegerii de sine în încercarea fiecăruia de a se apropia de divinitate.
Peste tot erau copaci bătrâni la umbra cărora se putea sta vara cu încântare.
Undeva pe insulă se afla un debarcader îngrijit, unde acostau multe nave, mai mici sau mai mari, care făceau croaziere pe Dunăre, de la izvor spre vărsare. Ada-Kaleh reprezenta un popas obligatoriu mult dorit și mult așteptat de toată lumea.
Ca și copacii bătrâni, cu sute de inele adunate în trunchiul lor, oamenii foarte în vârstă erau ca niște umbre vii, peste care trecerea ireversibilă a timpului lăsase urme adânci.
Ca prin vis îmi aduc aminte de prăvălia lui Ahmed, sau de vila Ali Kadri, care era un motel încărcat cu zeci de ghivece cu flori pe la toate geamurile și prin toate locurile, flori atârnate, flori așezate, sute și mii de flori într-o sărbătoare multicoloră unică.
Tot plimbându-ne pe insula Ada-Kaleh, undeva, pe o străduță pavată cu piatră cubică, am găsit o fântână cu apa limpede și rece, atât de binevenită într-o zi caniculară. Tata era dezbrăcat până la brâu și îi turnam apă rece în căușul palmelor, iar el își dădea pe față și pe pieptul bronzat și scotea niște chiote de satisfacție. Ne-am bucurat toți trei de prospețimea acelei ape.
Pe vremea aceea se spunea că unele clădiri de pe Ada-Kaleh vor fi refăcute pe insula Șimian, aflată ceva mai departe, tot pe Dunăre și exista varianta ca unele familii de turci să se mute acolo. Din păcate însă, nu s-a mai făcut nimic în acest sens și insula Șimian nu a fost nici măcar o încercare de continuare a istoriei insulei Ada-Kaleh, nici măcar o palidă imitație.
Pe insula Ada-Kaleh a fost însuși regele Carol al II-lea, pe data de 4 mai 1931, îmbrăcat într-o uniformă militară albă de comandant, cu decorații pe piept și o ținută nobilă aleasă, elegantă.
În mod sigur, pe insula Ada-kaleh și-au purtat pașii mulți oameni de vază, personalități din diverse domenii de activitate și artiști, creatori de frumos, cu toții impresionațide mirajul unic al acestor locuri de neuitat.
Vizitând insula Ada-Kaleh, cu puțin timp înainte de dispariția sa, mi-am dat seama că în limba română avem numeroase cuvinte de origine turcă: abitir, baclava, bașca,basma, belea, boia, borangic,babalâc, bacșiș, caimac, ioc, sarma, ciorba, dușman, calabalâc, cherem, chibrit, chilipir, cișmea, dugheană, dușumea, lighean, șandrama, telemea, tărâm, zuluf, zeflemea, halat, papuc, ghiulea, buluc și multe altele.
Tăcuta lume de sub ape ascunde, așadar tainele unor vieți trăite pe insula Ada-Kaleh, misterul unei istorii pline de eroism și bravură, fascinante povești de iubire, emoții și trăiri sufletești unice.

Lasă un răspuns