«

»

Constantin Enianu: Poesis

Enianu

gândul frumos

prin vina nașterii invoc poezie
sperând că m-alină trăiri fericite
în jur e-ntuneric în sus fantezie
iar jos dor anteice norme slujite
am vină apoi că iubesc prea adânc
și preanaltul răpit de neștire
prin stropi de lumină din ochii de țânc
am vină apoi c-amintesc de iubire
stau jos unindu-mi gândirea cu corpul
ce sus se deșteaptă chiar de nu știe
și-apar precum zeul când greu este hopul
spre partea cerută de mâna cea vie
căci viața rămâne în gândul frumos
prin trupul cu viață de sus până jos

cuvinte ușoare

tăcerea mai grea ca asprul cuvânt
m-apasă adesea în ziuă și noapte
verbul creează un cosmos înfrânt
în lumea trăită fals fără fapte
tunari de idei în dangăt metalic
trudesc hotărâte dureri ce nu mor
când vrabia limbii în zborul spiralic
renaște istorii tragice-n spor
respirând hotărăsc de sunt sau am fost
precupeț de credințe peste treceri line
cu sorbul de piatră-nălțat fără rost
c-o viață uitată sub lutul în sine
cuvântul e clar cântărit de memorii
în zgomotul lumii și-alintă iar zorii

casă și blochaus

când tatăl meu a văzut în ce casă
mă mut s-a internat în spital
lăsându-mi cheia lui de acasă
amanet de credință revoltă semnal
unii-au crezut că m-arunc pe fereastră
cu toată viața mea de opal
ieșită dintr-un pământ pus în glastră
c-o floare scoasă din locul natal
dar eu am fost prosperul plătit
cu idei de aiurea și nu de la tata
ce-a vrut să mă-nvețe că nu sunt sortit
origini curate să-ngrop cu lopata
acum subscriu dorinței lui sâmple
c-o liniște de loc sub ochi și tâmple

ecce poeta

tu ești poetul care nu se știe
cum ești poemul care îndeaproape
pe fila pală viața își înscrie
cu-a lui idee să sporească mape
un Decebal ți-a dat pocalul
cu vinul fin prin truda țării
adânc sorbit până semnalul
de îndrăzneli îți pun cântării
un drob de sare peste pâine
un vis de dragoste pe ram
înmugurind urmași de mâine
prin dor păstrat ca dor de neam
tu ești poemul care se mai poate
înscrie-n fața filei pentru spate

pianul
gândind la Chopin

se-aprinde tăcerea când sunetul plânge
mai aspru ca gerul fruntaș pe zăpezi
de-atâta ninsoare și ochiul se strânge
se-nchide-n lumina din ochii tăi verzi
pianul aprins sub degete fine
dureri readuce din timpul zelos
cu vrăji moștenite-ncântări fără sine
răspândind sentimente în sus și în jos
apoi la finalul melodic adorm
cu ochiul spre mine cu glasul în nord
sedus de o lume creată conform
visării reale ce pune-n acord
clape sonore stăpâne pe sorți
ce readuc plăcere de viață prin morți

libație unionistă

primind lumina ca plăcere lângă
nervul aspru din străbuni
mă doare-ntreaga parte stângă
a pieptului ce latră luni
după duminica pierdută
cu balsamuri de blesteme
că tot aștept unirea vrută
ca liniștire de sisteme
în vadul propriu dând din coate
prin viața de la cap la fine
și toate sunt amestecate
cu rătăcirea căii-n sine
dar vinu-n duruit ca ape
voințe liniștesc l-agape

copilul

copilul care crește și moare
după uitarea copilăriei sale
mă face să împușc în soare
cu-anteic pământ pus în cale
pământ și cer văd că mă suie
sau mă aruncă în hăul curent
din care aleșii de sfântă cățuie
aleargă aiurea cu sârgul ardent
cu tine se poate lumina-ntrerupe
sau nu niciodată depinde de soi
cununa sorgintei de glorii se rupe
când cuget e-n rândul uitării de-apoi
copil dacă rămâi în rod reprodus
viitorul obții prin tot ce am spus

splin

aceste versuri care-s încă vii
neînșiruite în vreo carte
cuprinsul cosmic ce nu-l știi
vechi amintiri la vis împarte
la fel credințe-n viitor de aur
ce astăzi sunt la fel ca ieri
melancolii mi-aduc ca laur
pe fruntea creață de dureri
și de sunt noi sau vechi creații
aceleași încă se rotesc
sub taina gândului c-ovații
pe prispa ce mereu pășesc
aceste versuri care mor acum
sunt purgatorul meu de drum

sentințe

admiră maturul ce-a rămas copil
și nu copilul care copie maturii
printr-un complex al morții vil
cu cei sensibili nepărtași ai urii
reprimă ca moartea patima bolnavă
care copii ți-aduc drept feste
și vei fi viu sub criptă-n slavă
cu flori la cap fără tempeste
primește dorința ce iese din natură
și nu natura care îți seduce nervii
când uitarea e acasă într-o zgură
n-aprinde trupul ca imberbii
,,ha-ha“ de faci la aceste rime
moartea jubilează-n al ei bine

taină cântată

să mori pentru țară trăind pentru ea
să-mparți bogății de simț și gândire
trudind și din brațe o piatră de stea
s-o pui lângă alta frumos în zidire
apoi ia-ți iubită cu inimă bună
alături de soare s-o știi sărutată
când noaptea se duce la spate de lună
și-o-ndeamnă la dorul de taină cântată
să mori pentru idee trăind pentru ea
eternul de-avânt pomenind ce a fost
o dată pe lume și-apoi se mai vrea
sub cripta tăcută vieții adăpost
să mori pentru țară e rostul în stare
de-a pune iubire la orice-nălțare

Lasă un răspuns