«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

irina_lucia

Cea mai frumoasă carte

Eliberat de tot şi de toate,
gândul
străbate universul,
auzit eşti, totul se imprimă.

Pe litere, pe silabe,
cu fiecare vers,
din filă în filă
şi printre rânduri ai s-o citeşti.
O carte mereu nouă, nesfârşită!
Prin fiecare gând, prin fiecare trăire
o cauţi şi-o regăseşti.

Îi citeşti surâsul misterios, îi citeşti lacrima,
îi citeşti emoţia adâncă,
îi citeşti lumina jucăuşă, fericirea,
tăcerea i-o citeşti.

Cu fiecare rând, cu fiecare detaliu,
parcurgi fascinat
noi stări, noi sentimente,
atent îi citeşti fiecare mişcare,
fuziunea de linii şi jocul de culori,
lumina unică ce-o însoţeşte,
libertatea,
mâinile, pielea, buzele,
părul în vânt,
mersul şi unduirea şoldurilor,
cerceii cu perle, clinchetul brăţărilor,
rochia, eşarfa
şi sunetul tocurilor ei înalte.

Dacă o stea norocoasă te urmează,
îi vei citi captivat zâmbetul,
soarele din priviri, respiraţia,
timiditatea
fiecărui centimetru revelat,
ca, mai târziu,
dacă te lasă,
noi pagini vei descifra,
încrederea, dezinvoltura gândurilor,
fricile, spaimele, blocajele,
dorinţa, vibraţia,
reverberaţia fiecărei atingeri.
Înduioşat, cititorule,
ai să-i contempli,
ochii de mamă, calzi, umezi.

Prin toate vei creşte,
vei înţelege, vei deveni bărbat.

5 august 2016

Ceea ce rămâne

Chiar dacă soarele a devenit o virgină,
lunecând în ochii tăi de culoarea ierbii de toamnă,
allegro moderato e grazioso
apare ca un cutremur și apoi se liniștește,
într-o buclă a infinitului te-am topit
cu foamea mea de tine,
te-aș fi mușcat ca pe un fruct oprit,
dar mereu dorit,
așa m-ai simțit, așa cum sunt,
cântecul tău,
parte
din visul tău
atât de real prin atingere,
prin aromă, prin gustul simțit,
mâncând înfometat din floarea de cireș.

Întâlniri apropiate. Dorință. Flacără.
Îmbrățișați în înțelegere, în spațiul golului și al întregului,
eliberăm tristețea tuturor rănilor, durerilor,
tuturor trădărilor
și-abandonărilor din toată viața ta.

Te uiți în jur, la pieptul tău mă privești
respirând molcom,
mirosindu-mi trupul a iubire.
Mistuiți de imaginea noastră nu vrei să spun nimic,
în adâncuri pătrundem,
simți că mă poți privi la nesfârșit,
ceea ce rămâne e un cântec pentru suflet,
suav, delicat, ca o dimineață,
cu note
ce se nasc din noi,
paradisul suprem trăit în doi,
apa și aerul
dătătoare de viață,
cheia ce deschide porțile morții,
un spațiu sublim și abstract în răsuflarea vieții eterne,
un vis fermecător, intens
și speranța ce nu moare,
roua ce se-așterne
pe petalele moi de floare
reținute dintr-un suspin într-o noapte senină
și râsul de copil fericit cu harul
bucuriei de a trăi
în universul rotund al iubirii.

În tăcere, timpul dispare.
Nu știi cum să îți descrii sentimentele,
e ca și cum ai aștepta o viață
un semn,
o rază de lumină.

Nu mai știi de mă iubești pe mine
sau ceea ce ți-am revelat prin prezența mea în viața ta,
visul din vis etern al sufletului,
atom și parte din tine,
din inima veșnic cautatoare…

30 septembrie 2017

Cheia Ei

Ce-i poezia?
Gânduri înaripate spre inimă
prin care o nouă lume se naşte!

Şiragul de stele îl vede şi prin nori,
al ei este şiragul,
îl va simţi şi-l va vedea.
O minune de fată!
Ochii-i răspândesc vraja, surâsul,
miresmele ei te inundă.
Focul – singura lumină
şi umbrele
ce dansează sălbatic în jur.

Ea se hrăneşte cu lumină, cu tot ce creează,
cu toate trăirile ce pot răsări din ea, din orice fiinţă,
cu vise, cu soare, cu ploaie, cu fulgii de nea,
cu-adieri, cu-arome, cu vânt din câmpii,
cu aburii pâinii, cu nectar, cu vin bun,
cu stele, cu flori, copaci, anotimpuri,
cu munţi şi cu ape, culori şi sunete,
cu zborul de fluturi, cu versuri,
cu gesturi, cu imagini păstrate,
cu dans şi atingeri, cu viaţa
şi tot ce conţine ea.
O dependentă de viaţă,
un suflet aproape de sursă
ce ridică sufletele spre lumină!
Cu adevărat fericită!
Transcende. A dat şi-a luat
un mare examen divin.
Coboară în oameni,
în gânduri, în inimi şi-n vise.
Forţa ei stă în cuvinte,
în zborul de porumbel ce te-atinge,
o carte a sursei
pentru vieţile ce te-aşteaptă
spre lumina magică a divinităţii.

Ai zburat în dreptul aripilor
să vezi cum fâlfâie precum o pasăre?
Bucuria apare după ce laşi manşa din mână
sau după ce-aterizezi,
aproape ca la salturi,
din lumină,
din zbor,
din salt
şi-amintiri…

Prin murmurul vântului ai privit-o în vis.
O crăiasă! A reuşit uimitor
să te treacă dintr-o dimensiune în alta,
te-a ridicat mai mult decât ai fi putut gândi,
pentru că treptele de mai sus
trebuie ajunse şi călcate,
altfel inutile mai sunt.
Ucenic al luminii, al iubirii şi-al ei,
te miri cum poate da viaţă
atâtor sentimente, bucurii,
dureri, emoţii, simţiri,
cum îţi încarcă sufletul cu hrană.

E fiica lui Dumnezeu, din care s-a născut,
gingaşă, puternică, vie, încrezătoare,
ea nu va muri niciodată,
veşnic, în lumină, va trăi!

Cine eşti?

“Io son l’umile ancella…
Un soffio è la mia voce,
che al novo dì morrà… *

Înfăşurat în ghemul gândurilor,
fiecare clipă se stinge-n însingurare dacă nu e aici.
Durerea e mult prea mare s-o mai porţi cu tine.
Prin tine curge viaţa ce, spre izvor, te poartă.
Tragedia şi muzica! Luminile se sting.
Ascultă muzica!
– liantul care ne leagă, ne uneşte –
Suntem una, suflete înălţate pe treptele sunetelor
ce desenăm aceste cuvinte.

Cine eşti? Cine-a creat lumile
şi tot ce se vede prin ochii lor?
Cine-a creat firul de iarbă şi căprioara ce-l paşte?
Cine-a creat pasărea cu aripile larg deschise,
plutind în cercuri
şi-apoi depărtându-se-n zările întinse?
Lumina lină şi caldă străbate
ca un foc stările în care-ţi aşezi sufletul
cu puterea ce se naşte din viaţă.

Îndrăgostiţii mor ultimii. Simţi o prezenţă,
o copleşitoare şi-o apăsată duioşie?
Cuvintele nu-şi mai au loc.
În lumea noastră suntem însuşi cuvântul.
În noi se naşte totul.
Acum începi să trăieşti adevărata viaţă.
Cum să nu-ţi aminteşti?! Aici eşti dintotdeauna!
Simţi iubirea cum curge-n trupuri
ca un râu al vieţii într-o nouă formă
care se ridică şi-apoi ia alt drum?
Oare cât din noi vrea să rupă tăcerea nopţii
să intre-n lumina simţirii?
E ultima noapte când umbrele o să dispară.
Din ceaţa unor vremuri demult apuse
va răsări lumina în viaţă, contopindu-te cu raiul.

Strigăt al vieţii, un spaţiu sacru unde
doar sfinţii se pot întâlni.
Fiecare trăire te sfâşie,
cuvintele par intruse, acum simţi,
nu mai vrei să înţelegi nimic.
Ai coborât mare parte din cer în suflet.
I-ai atins zăgazurile
şi ţi-ai întins mâinile peste lume.
Ai deschis porţi cu totul nebănuite.
Te bucuri să te regăseşti în viaţa ta
unică, năvalnică, inestimabilă.

– Ecce Homo! – strigă şi marea, şi cerul, şi pământul,
îmbrăţişându-l vei deveni ca el, nemuritor.
– Fiţi binecuvântaţi, Fii şi Fiice ai Celui Prea-Înalt,
rămâneţi mereu aşa cum vă ştiu!

Să te descoperi cumva pe tine
în forma pregătită înainte de întemeierea lumii…

__________________________
”Eu sunt robul umil…
Vocea mea este doar o șoaptă,
care, cu noua zi, va muri.” *
din opera “Adriana Lecouvreur”

Confuzia Timpului

Ai vrea să mă uiţi în acest ireal aprilie,
ai vrea să mă uiţi, gândindu-mă,
într-o blândă visare.
În zare priveşti stolurile îngheţate
precum copacii albi,
frunzele-ţi plâng zâmbetul,
în zare priveşti cerul,
aşteptând o privire.
Ochii te dor de-atâta mirare.
Tu ştii ce e Lumea!
Tu ştii cine eşti tu!
Tu ştii cine sunt eu!

N-am să te-ntreb ce e Moartea,
îmi vei răspunde:
– Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun!
De-aproape o lună nu mai dormi.
E o vreme ciudată,
de iubire nebună sau de Moarte,
sau de Iubire şi Moarte,
nici învăţaţii nu ştiu a spune.
……………………………………………
De dincolo de timp, din Necuprins,
Ea-ţi zâmbeşte, pe buze are
mireasma începutului.
De dincolo de timp se-ntoarce
să-şi sărute Iubitul
în Timpul ăsta schimbător.
Cu-ncredere lasă, în urmă, trecutul,
dincolo de limitele timpului
deschide fereastra realităţii dorite,
naşterea altor începuturi.
Din străfulgerarea luminii
aduce un nou gând
şi-l îmbracă
în suave, calde emoţii,
în culori de iubire,
în armonia sunetelor celeste
– Acum, Aici, în noul Timp -.
…………………………………………
În fiecare clipă totul curge.
Mâine va fi altfel…

Lasă un răspuns