«

»

Irina Lucia Mihalca – poesis

irina_lucia

Cronicile vii ale Dionului

Istoria s-a scris, într-o lumină argintie,
în pietre albite de vremuri,
prin haos şi zgomot,
în file-ngălbenite
şi manuscrise din biblioteci,
unele arse prin timp,
pe vase, pe lespezi, relicve,
în inimi şi-n noi,
memoria transmisă mai departe,
iar pentru cei care au
ochi să vadă şi suflet să simtă,
istoria e scrisă răsunător
în zidurile martore din care
lumina izvorăşte – o mare carte –
printre ruine, cândva altare,
temple, basilici, amfiteatre,
pieţe, grădini, străzi,
case, cetăţi, palate, monumente.

Filă de filă priveşti uluit
cum se perindă viaţa şi moartea
prin lupte, războaie, victorii, înfrângeri.

Dincolo de marginea timpului,
la poalele Olimpului asculţi paşii
ce, încă, răsună
în oraşul lui Zeus, sacrul Dion,
priveşti cum îşi serbau victoriile
Filip al II- lea – Alexandru cel Mare –
la-ntoarcerea din Theba
sau ultimul rege al Macedoniei, Perseas,
regăseşti urmele lăsate de pelerini
la sanctuarul lui Isis
şi-n vechiul Odeon.
Treci, în apusul soarelui,
pe aleea pietruită ce duce
spre-altarul lui Zeus,
la sanctuarul Demetrei,
sărbătorită toamnă de toamnă,
ori spre templul lui Isis
acolo unde zeiţa-şi primea
ofrandele lui Alexandru
înaintea campaniei cuceririi Asiei.

Priveşte, ascultă şi păşeşte uşor peste
cronicile vii ale Dionului
ce continuă să ne stea mărturie!

Cu sens unic

Toţi au un început cu un vis vibrant,
crescut din ce în ce mai mare.
Din ţesătura labirintului
urmezi cu ceea ce-ţi place,
călătoria aşteptată de mult timp.
O sărbătoare să nu o pierzi!
Trăieşti intens totul,
dincolo de frică, de rutină,
te exaltează noul,
te-ndrăgosteşti de vechi,
chiar dacă-i suferinţă.

Itinerariul continuă fluid şi curgător,
prin ochiul albastru treci
prin porţile compasiunii,
încrederii,
speranţei şi pasiunii,
explorezi în profunzime
tainele vulnerabilităţii,
oceanul de emoţii,
te descoperi în lumină,
râzi şi plângi, simţi şi înţelegi,
deschizi inimi, deblochezi
tot ce este amorţit. Un ultim sărut.

În timp ce aştepţi răsăritul,
amestec de lumină şi aer,
jocuri de culori,
vitralii, mozaicuri,
scări în spirală,
arcade, ogive,
coloane îndrăzneţe
traversează spaţiul,
bolte ample urmează
linii zvelte, curbe şi drepte,
ca un soare multicolor
dătător de viaţă.

Prin roţile dinţate ale timpului,
norii translucizi
sinuos îşi poartă cuvintele,
uşor se înalţă, spre cer ţintesc,
ca un cor ceresc.
Ferestre deschise, extindere,
noi spaţii în aşteptare,
ca nişte picături de apă
ce stau să cadă.

Cu privirea cuprinzi totul,
cu toţii suntem legaţi.
Parcursul este cu sens unic.
O perspectivă internă.
Restaurări.
Detalii ale formelor.
O cheie. Întoarcerea la origini.
Un înger cu trompetă
anunţă renaşterea.

23.02.2017

Cum vin toate acum…

Cum vin toate acum!
Cât de mult doare simplitatea
ce nu poate fi tradusă exact!
O floare aşteaptă să-nflorească,
cuvântul nu a ieşit din matcă.
Deşi străluceşte nu o vezi.

Melodioasă ca un izvor este vocea ei,
dacă nu-i prinzi firul bine
se poate rupe pe emoţie!
Ai învăţat-o să plângă şi o topeşti,
ai învăţat-o să plângă şi-acum te bucuri.
– Aici este diferenţa
şi marea asemănare, draga mea!
Dac-am putea reţine emoţiile
am fi cei mai bogaţi oameni,
dar ele sunt ca penele desprinse
din penajul unei păsări!

Cândva i-ai spus: – Ştii ce găsesc în tine, iubito?
O inocentă maturitate! Timpul trece şi tu te verşi,
la fel de repede, spre râul acela mare.
Sufletul tău se uită pe marginea lui cum curge.
Iubesc inocenta maturitate;
văd simplitatea ce n-o poate nimeni opri.
Să atingi toate treptele! Nu există limite!
Iubeşte, îndrăzneşte, cântă, slăveşte!

Iluzile sunt ale noastre, ale tuturor!
O trecere prin lume, un semn de carte,
amurguri, trăiri, neastâmpăr,
surplus de căutări, emoţii,
atingeri, doruri, tăceri,
amintiri scăldate
în lumina dată şi primită,
şi-n toate găsim omul,
şi-n ce poate, şi-n ce nu poate!

Mă gândesc la valoarea ultimei înghiţituri
dintr-un pahar ce fusese plin cândva.
Oare ne grăbim?
Iubirea nu are distanţe.
Când îţi place licoarea, sorbi cu plăcere.
Nu ştim să ne oprim!
Când suntem strâmtoraţi
strecurăm ultima picătură?
Poezia nu trebuie să dispară!

Curgerea vieţii

Cu fiecare respiraţie, cu fiecare pulsaţie,
cu fiecare ceas, cu fiecare pas,
aduni gânduri, sunete,
cuvinte, miresme, atingeri,
imagini, emoţii, oameni, lucruri,
şi, mai ales, amintiri – comori care
odata pierdute un cataclism ţi s-ar părea -.

Cu fiecare gând pătrunzi sensul luminii,
cu fiecare sunet o nouă partitură se compune,
cu fiecare cuvânt pe-o nouă treaptă urci,
cu fiecare mireasmă intri în noi lumi,
cu fiecare atingere simţi lumea şi ţesătura ei,
cu fiecare imagine se revarsă palete de culori şi vise,
cu fiecare om reflectat te priveşti uimit, înţelegându-te,
cu fiecare amintire te pierzi în trecutul unor clipe,
cu fiecare lucru te iluzionezi în separare,
cu fiecare emoţie parcurgi noi şi noi înţelesuri,
iar, în final, sau, doar, păşind pe-o altă treaptă,
val după val, pătrunzi în marea de ceaţă,
un hău se cască şi-nchide la fel de repede,
eliberând, rând pe rând, în cântecul uitării,
emoţii, lucruri, oameni, amintiri,
imagini, atingeri, miresme,
cuvinte, sunete, gânduri…

Tu nu eşti toate astea!
Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima,
priveşte cerul, mereu altul, irepetabil,
cu Helios, Selena şi Eos, cu stelele, furtunile
sau norii care vin, vin şi trec!
Priveşte totul! Fiecare om
are o poveste, povestea unei vieţi.

Deschide-ţi ochii, deschide-ţi inima,
trăieşte momente unice de fericire pură,
bucură-te şi lasă-te surprins,
binecuvântând totul!
Intră în Palatul Mnemosynei
– fiica Cerului şi-a Pământului -,
eliberând, în Neuitare, spiritul Aletheiei.
Înţelegi că nu eşti chipul, corpul,
emoţiile, stările, gândurile tale.
Murind cu fiecare clipă,
eşti ceea ce eşti, lumina iubirii,
eşti însăşi viaţa – acest dar fantastic -,
ce curge şi curge, şi curge prin tine!

Cutreierând cerul din ei

O dimineaţă luminoasă, în surdină
se-aud acorduri lente de jazz în măsuri nedefinite,
purtând amintirile vieţii, un om şi o femeie
îşi beau ceaiul verde cu aroma de rodii,
ascultă marea zbuciumată,
în zare privesc pescăruşii gălăgioşi
şi valurile înspumate,
în aer persistă miresme de apă sărată.

Ar vrea să-i spună de dragostea lui,
de tot ce-a păstrat de atâta timp,
briza îi poartă departe
cântecul inimii,
îi priveşte păpădiile
din zâmbetul ei tulburător
mângâiate de
invizibilul dans al universului,
îngemănare de dorinţă,
picături de vis,
o vibraţie în tot corpul,
un tăvălug de foc,
fiorii îl cuprind,
sărut inspirat prin tăceri,
oglindă concavă, un văl de lumină,
surâs rătăcind prin univers,
căutând iubirea…

Pe firul gândului ei tresare inima lui.
Din inimă în inimă, undele se propagă.
Aproape unul de altul
sunt îmbrăţişaţi de mantia iubirii.
Soarbe o lacrimă, netezeşte
un surâs şăgalnic şi-l respiră intens.
Un templu pentru calea lor!

Păsări în zbor, cuvintele curg
de la unul la altul,
o lună pictată,
o flacără aprinsă în noapte.

În pânza timpului dulce-amărui,
unind durerea cu iubirea,
clipa cu speranţa,
fixează eternitatea timpului trăit…

1 noiembrie 2016

Lasă un răspuns