«

»

Ciprian Antoche – Patriotismul

PATRIOTISMUL SUB CONDEI

Patriotismul este un sentiment frumos și sfânt ce s-a născut în fiecare dintre noi odată cu țara. Unii au luptat generații întregi pentru a sădi trainic acest sentiment suprem în sufletele urmașilor, iar alții luptă cu prisosință și cu o dorință de fier pentru a șterge încă din fașă și din mințile noilor generații acest har uman primit moștenire chiar prin gena facerii. Putem noi oare, popor român, conștientiza cât de important este pentru viitorul nostru acest banal cuvânt în esența lui? De n-om pricepe și nu v-om cugeta până în străfundul nostru, vom asista cu neputință și cu ochii mari deschiși la ștergerea cu buretele de pe tabla lumii a ceea ce cândva s-a numit țară, s-a numit neam, s-a numit România!
Patriotismul este ceea ce ne lipsește astăzi, un cuvânt mic, dar care, prin lipsa lui atrage toate nenorocirile țării! Oare este cu putință a privi într-un viitor vag fără a simți acest patriotism de la care pleacă toate? Noi, încă români de azi, ori am uitat, ori nu mai vrem, ori am înțeles pe dos modernismul actual, unde pe lângă faptul că suntem nevigilenți în fața cotropitorilor contemporani, trebuie să ne ferim mai mult de ai noștri decât de străinii de țară.
Vai nouă, popor român! Vai nouă! Așa suntem noi învățați și deprinși, ca atunci când ne naștem și când sărbătorim să stingem lumânarea, iar atunci când murim să o aprindem. O fi un lucru normal pentru noi românii, dar total anapoda…!

PATRIOTISMUL SUB CONDEI

Cuvântul patriot s-a șters demult din neam
Uitat și-ascuns de frica de-a nu isca-nfrățire,
Ciocoii strânși sub stemă au tras doliul la geam
Vânzând sub ochii țării și-a banului iubire.
Ciomegele-au fost arse în focul nepăsării
Și prunci născuți cu trudă își poartă jug de sclavi,
Icoane au păianjeni și crucea apărării
A fost vândută altor ce par a fi mai bravi.

Dorm frați și câini alături și ling blide murdare
Rămase din ospățul mai marilor prelați,
Curg zdrențele din țară sub secete barbare
Iar ciungii și meschinii sunt bravii noști bărbați.
Mocirla zace-n aur, dar auru-i mocirlă
Întinse lațuri aspre au ștrangulat norodul,
Ce-au fost sutane-odată au suflet de codirlă
Vânzându-și omenia, cântând sub furt prohodul.

Miroase-a putregai în orice colț de urbe
Statui s-au făurit din pleavă și neghină,
Nu-i baci ce paște turma și nimeni să perturbe
Tot amalgamul țării ce-n furt și jaf suspină.
Nomazi suntem cu toții plimbați sub coviltir
Din zări sărace nouă spre alte zări sărace,
Am vrea trezi strămoșii ce dorm în cimitir
Spre a le lua lor locul în criptele opace.

Nu-s patrioți în țară, nu-i bardă de dreptate
Nici licăriri de forță ce-ar rupe asuprirea,
Iscoade-s la tot pasul, din doi-unu-i abate
Recunoscut de Stemă și slugă-i păstorirea.
Nu-i flacără ce arde, mocnită pentru luptă
Căci frica se întinde în hoardele de lași
Ce are cap plecat și forța-i este suptă
De tremur și de foame, predate la urmași.

Îți scriu popor ce dormi, condeiul aprig strigă
Deșteaptă-te din zale, ridică-te să lupți!
Nu mai lăsa nătângul să-ți fie ție rigă
Iar tu, cu cap pe umeri, îți porți ițarii rupți.
Îți ies coatele-afară prin găuri zdrențuite
Și palmele-ți plâng sânge de trudă pentru țară,
Alungă-n paloș ciuma și hoarde acolite
Căci ți-a ajuns necazul și lunga ta povară!

Dar țara doarme dusă, poporul hibernează
Schilod în oase frânte și vlăguit de lene,
Nu-i crai de curte veche, nu-i minte ce veghează
Peste slinoasa pernă și sângele din vene.
Pe ciung îl cară-n spate, pe hoț îl primenește
Iar venetici de breaslă sunt cetățeni onoare,
Tot strâmbul Europei în sat la noi sosește
Ca pașă împănată venit doar să dezfloare.

Cam câte genii albe ar fi să se mai nască
În astă țară pură ce-i doarme conștiința?
Că neamul nu-i de pleavă, că neamul nu-i de iască
Și mai presus de toate ar trebui ființa.
Cam câte genii astăzi vor fi drept necesare
În calculul ce unii îl fac pe-a noastră țară?
Și trebuiesc cu râvnă în moarte ajutare
Spre a pricepe-n veci că neamul nu-i ocară?

Cam câte genii râuri ar trebui să purgă
Din sfântul nost pământ ce-a plămădit blestem?
Și câte lacrimi scurse din ochii triști să curgă
Pentru-a pricepe-n hături că noi români suntem?
O nație lucidă, mănoasă și străveche
Ce respectăm dreptatea și-avem nevoi, dureri
Nu sclavi ce-s cumpărați, ori sunt vânduți pereche
În ale lumii piețe de Marile Puteri.

Ai carte și ai parte… e un dicton prea șters
Ce nu ne reprezintă pe noi ca nații culte,
Ci doar spre-a număra și-a separa din mers
Oi albe rătăcite de cele negre multe.
Cel patriotic este o oaie albă-n oase
Ce rătăcită șade de gloata românească,
Și drept urmare astăzi, ca multe oi mănoase
Nu va putea străbate, nu va putea să pască.

O turmă de oi negre ce-s sterpe de-a lor țară
Cu lână încâlcită, murdară și-nglodată,
Ce târâie scaieții în coadă prinși povară
Vor complota cu lupul ce dă târcoale roată.
Indiferent de stână, gândirea și năravul
Nu vor schimba vreodată cum schimbă lupul blană,
Ci vor trona cu râcă stricând din bun moravul
Și-or înfrăți cu lupii vânzând alba cârlană.

Normalitatea pândei e-atunci când atacată
E turma liniștită ce-și paște iarba-n tihnă,
Din oile ce-s negre, cea albă e marcată
De ochi hulpavi de foame și colți fără odihnă.
E evidentă pânda din depărtarea slugă
Iar oile ce-s albe și rare și-s mai culte,
Vor fi supuse grabnic și atacate-n fugă
Decât norodul stânei de oi negre și multe.

Patriotism lipsește, strivit încă din fașă
Spre nu a naște genii ce-or cuteza să lupte,
Poporu-și linge rana, ținut îi sub crevașă
Trudind în brânci sclavia sub chipurile supte.
Iar lanțurile-s grele, mai reci și mai fieroase
Strivind tibia țării ce umblă fără-opincă,
Pe palmele crăpate se văd șanțuri ce-s roase
De muncă și de plânset, de dorul de tilincă.

Condeiul cere țării să-și miște neputința
Să-nvețe prunci din fașă pe-ascuns dacă-i nevoie
A fi cu toții horă, patriotism dorința
De-a învăța nainte de-a gânguri în voie.
Ce ei n-au forță-n vine, ce ei plecat-au frunte
Să nu predea-n urmași ca cutumă de neam,
Ci să planteze-n dânșii puterea să înfrunte
Recăpătându-și țara ce-odată o domneam.

De nu vor fi oi albe mai multe decât negre
Se va sfârși cu totul ce-i scump și românesc,
A noastră limbă sfântă, tradiții ce-s integre
Vor dispărea vândute la hoți ce ponegresc.
De-or fi răzlețe oi ce dorm supuse-n stâni
Cum dorm mărgele multe la gâturi ce port salbe,
Se vor schimba doar bacii și lupii cei hapsâni
Iar oi rămase-aceleași: oi negre… fără albe.

Lasă un răspuns