«

»

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG: CRĂCIUN CU CÂNTEC

CSG CRACIUN

Era unul din acele Ajunuri de Crăciun din preajma anului 2000 pe care-l începeam în spaţioasa vilă a unei familii înstărite de englezi. Rezidenţi pe Costa Blanca de câţiva ani buni, părinţii bine situaţi ai cântăreţei de operă Sarah B. aveau obiceiul să-i invite la o recepţie pe toţi aceia cu care avuseseră contact în decursul anului precedent. Nimic de zis, modul lor de a spune „mulţumesc” era plin de distincţie!

La o şampanie şi ceva aperitive minuscule luam şi noi pulsul vecinătăţii şi profitam de ocazie să-mbrăcăm straiele de gală, exersând bunele maniere şi cunoştinţele de limbi străine. Fireşte că era o onoare deosebită să figurezi printre invitaţi. Ne bucuram să socializăm cu persoane de toate facturile, de la nobili până la personalului casei. Cu mai toţi ne ne vedeam literalmente din an în an, fiind aceea unica ocazie în care drumurile ni se intersectau.

Dintre toţi, familia gazdelor era cea mai interesantă. Numeroşi şi diversi, membrii ei ne prilejuiau mereu surprize, nu pentru că ar fi vrut să epateze, ci mai degrabă tocmai pentru că se străduiau discret să n-o facă. Pe lângă starul familiei – cântăreaţa vestită, surpinzător de tânără şi de firavă, afişând modestia specifică englezescului understatement – făceau obligatoriu act de prezenţă mulţi fraţi şi surori, însoţiţi de personaje coborâte parcă direct de pe ecrane, prieteni sau parteneri de cele mai diverse rase, vârste şi orientări (inclusiv sexuale). Reuniţi sub mottoul unei toleranţe care poate pentru noi ar fi frizat scandalul, ne înconjurau cu acea condescendentă atitudine de acceptare atot ce poate fi omenesc, făcându-ne să ne simţim al naibii de la noi acasă.

Luminată şi împodobită cu tradiţionalele ghirlande şi globuri de Crăciun, în ciuda dimensiunilor ei considerabile, vila spaţioasă ne primea într-o ambianţă neobişnuit de caldă. Casa în stil rural, dotată însă cu confort modern, avea formă de semicerc deschis mării şi dispunea de o terasă largă, cu o piscină supradimensională îngropată în ea. Aşezată la o înălţime care permitea privirii să îmbrăţizeze o bună parte din ţărmul Mediteranei era parcă înadins concepută să ţină loc de culise acestui gen de festivităţi.
Problema mea principală consta în a distinge invitaţii unul de altul şi în a le memora numele. Orişicât, erau vreo patruzeci de oameni de faţă! Ştiam din ocaziile anterioare că sub straie modeste se putea ascunde o celebritate, în timp ce alţii, care se purtau ţanţoşi în veştminte extravagante, cu coafuri futuriste, fardaţi ca pe scena unui spectacol de varietăţi, puteau fi realmente … oricine. A durat ceva vreme până am renunţat complet la pretenţia mea absurdă de a-i mai clasa după port sau apucături. ”So what?”, zic englezii, când nu fac caz de aparenţe. Prima mea lecţie de britanism o aveam deci deja luată!

Amfitrioana însăşi, deşi era sufletul şi polul stabil al întregii întreprinderi, era o mostră de modestie. Scundă şi gingaşă, Doamna dragă inimii noastre se purta cu acea naturaleţe şi fineţe care te face să te simţi în largul tău indiferent ce trăznaie ai face.

I-am înmânat cadoul nostru tipic german, o moară de Crăciun din zona Munţilor Pădurea Verde, supraetajată, din lemn prelucrat manual, acţionată de căldura emanată de un considerabil batalion de lumânări. Cu ochii sclipind de încântarea pe care numai un adult care-a rămas copil în străfundul sufletului său o poate emite, distinsa Doamnă a luat-o în primire, mulţumindu-ne de mai multe ori. Ne-a condus apoi spre salonul în care soţul ei făcea onorurile de gazdă-servitoare de băuturi.

Jovialul Lou purta o conversaţie cu un tip care avea plantate pe cap nişte imitaţii de coarne de ren, cu beculeţe clipind pe la vârfuri. Amfitironul ne-a reperat imediat şi s-a scuzat în faţa interlocutorului, ieşindu-ne în întâmpinare cu două cupe umplute cu reglementara şampanie.

Mi-a adresat apoi mai întâi mie un perfect „Bună seara” românesc şi soţului meu un ”Good evening” cu bătaie prietenească pe umăr. Ştiam că în tinereţe fusese în interes de serviciu în România, aşa că i-am răspuns pe fază, tot în română, fâcându-mă că nu-l recunosc. Asta apropo de o gafă pe care-o făcusem în urmă cu câţiva ani, când mi se prezentase pentru prima oară, cu mâna-ntinsă, Lou Barneyhew, iar eu, perplexă, crezând că-şi bate joc de mine, l-am taxat ca din puşcă „Lu barni who??!” În fine, revenind la petrecere, inginerul Lou s-a lansat într-o conversaţie neaşteptat de interesantă pentru mine, dezvăluindu-mi cam ce făcuse el pe la Ploieşti şi cât de bine se simţise odinioară pe acolo.

E acesta genul de subiecte care mă fac să mă crispez ca un arici, de frică să nu ating clişeele negative răpândite despre România. Dar după co scurtă tastare de teren, am constatat imediat că era „de-al nostru” şi că nu avea niciunfel de, hmm … complexe de superioritate. Aşa că i-am dat bătaie vorbind pe şleau şi am aflat lucruri extrem de interesante despre patria mea, unele de pe vremea de dinainte de a mă fi născut.

Oaspeţii sosind ritmic şi manifestând unanim interes pentru „barmanul” Lou, , m-am retras strategic pe lângă soţul meu, care admira de pe terasă, la temperaturi tipice „iernii” mediteraneene (plus optsprezece grade Celsius!) cerul parcă exagerat de înstelat.

Un grup de tineri, care fumau ce doreau ei, stăteau tolăniţi pe nişte mobile din răchită, discutând despre personaje din showbizz, ale căror nume îmi sunau cunoscut de prin ziare. De frică să nu mă întrebe ceva legat de Ilustrii, cu care n-aveam relaţii directe, am preferat să mă îndepărtez încetişor spre căsuţa dichisită de lângă terenul de tenis.
Ştiam că acolo îşi cultiva diverse hobbyuri bunicul sopranei, iar refugiul lui primitor mă atrăgea cu lumină difuză, ca o căsuţă din poveştile de iarnă. L-am găsit în faţa televizorului, urmărind un meci de tenis înregistrat, în care performa febleţea lui, nemţoaica Steffi Graf. „Ah, nemţişoara mea vino-ncoace”, mi-a zis în timp ce-mi făcea loc lângă el pe sofa.

Partea aceea de german din mine pe care o sunt doar prin alianţă m-a făcut să nu crâncnesc şi să accept invitaţia. Şi mie îmi place tenisul, ba chiar îl şi practic, lucru care nu-i scăpase agerului octogenar în timpul unei anterioare vizite de-a mea pe acolo. Am încercat să-l descos un pic despre vremurile trecute – în care fusese nu mai puţin decât grădinarul-şef al ilustrei familii regale engleze! – dar el o cotea mereu spre Şteffi Graf. După un set câştigat de partea nemţească, m-am retras făcând uz de toată politeţea neaoşă de care sunt în stare, pentru că … mi se terminase combustibilul din pahar.

În drum spre bar era să dau peste un britanic atipic, care se proţăpise în faţa mea cu un platou cu fursecuri calde, tare bune. Nu ştiu prin ce mecanism reuşea să mişte din ciucurul căciuliţei sale de Moş Crăciun, făcându-l să se ridice la verticală, ca un băţ. Am mai luat din fursecuri, că erau bune, deşi soţul meu mă atenţionase din timp că nu e rost de mâncat pe săturate, sindrofia având durată limitată la doar două ore, după care se presupunea că fiecare merge acasă la el, să-şi mănânce curcanul propriu. Dar ce să fac dacă mie mi se făcuse foame?!…

În fine, nu vreau s-o lungesc prea mult. Două ore mai târziu, cănd musafirii se cam răriseră, familia gazdelor ne-a poftit în salonul muzical, unde erau toţi în jurul pianului, cântând în cor colinde englezeşti. Vocile lor se completau în perfectă armonie; cu ochii închişi, ai fi crezut că te afli într-o sală de spectacole. Bineînţeles că soţul meu şi cu mine eram măguliţi că ne invitaseră să-i ascultăm!

La un moment dat, Lou, îmbujorat de la nişte coctailuri preparate după reţeta lui specială, s-a întors spre mine şi m-a rugat să cânt o colindă românească. Nu eram eu prea sigură dacă pot să ţin piept cu ei, dar nici nu duceam lipsă de repertoriu, pentru că la noi în familie s-a cântat dintotdeauna.

Am aşteptat aşadar să mă mai roage odată, ca să fiu sigură că vorbea serios, şi când stăpâna casei, curioasă, a început să insiste şi ea, mi-am dres glasul şi am atacat cu vitejie ”O ce veste minunată”.

Acum nu ştiu dacă s-a datorat tratamentului cu şampanie faptul că vocea mea suna mai bine decât de obicei. Înclin să cred că mai degrabă puterea mea de discernământ era niţel distorsionată, din acelaşi motiv. În orice caz, ceva mă făcea să mă cred privighetoare.

Surprinsă de acurateţea propriei mele interpretări, am început să prin curaj. Aplauzele şi solicitările de bis păreau să-mi dea dreptate. Mă vedeam deja descoperită ca talent în devenire, cântând cot la cot cu renumita soprană!

În timp ce mai adăugasem de la mine un ”Steaua sus răsare” şi un ”Din an în an sosesc mereu”, îmi scotoceam febril mintea după textele lui ”Moş Crăciun cu plete dalbe” şi ”Domn Domn să-nălţăm”. Dar n-apucasem să mă opintesc bine, că soţul meu m-a şi tras de mânecă, trezindu-mă din reverie.

Cu scuzele de rigoare, m-a condus, ca un veritabil pilot ce este, spre antreu şi mi-a întins paltonul. În doi timpi şi trei mişcări eram deja la poartă, conduşi de gazdele numai zâmbet.

În semn de mulţumire am primit un pacheţel cu fursecuri, „pentru că am văzut că ţi-au plăcut”, după cum a precizat gazda. Nu ştiu dacă era în semn de mulţumire pentru recital, sau pentru că se bucurau că plecăm. Oricum, s-au purtat nobil, omenindu-ne creştineşte în acea seară. Probabil că intuiseră că acasă nu ne aştepta niciun curcan fript, dar sarmale tot aveam!

Nici până astăzi nu ştiu dacă amabilii amfitrioni m-au încurajat din convingere sau doar din politeţe. Un lucru mi-l amintesc însă bine: a doua zi m-a cam durut capul…

Post Scriptum:

Doi ani mai târziu s-a stins din viaţă venerabilul bunic. Neputând participa la slujba de adio, nepoata cântăreaţă şi-a trimis vocea pe post de emisar, făcând act de prezenţă prin superbul „Time to say good bye”. De la distanţă, prin difuzoare, a făcut să se cutremure pereţii umilei noastre capele din urbanizaţiune şi inimile celor prezenţi. Într-un târziu s-au strămutat şi părinţii ei mai aproape de vatră, undeva pe o insulă din Canalul Mânecii, unde clima e ceva mai blândă decât în umeda Anglie, dar unde pariez că nu au musafiri aşa de spontani ca noi.

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG
Costa Blanca,Spania
ianuarie 2018

Lasă un răspuns